„Lupta nu este a voastră, ci a lui Dumnezeu“

RELATARE DE W. GLEN HOW

În ultimii 60 de ani, Martorii lui Iehova au purtat multe bătălii în sălile de tribunal din Canada. Victoriile lor nu au trecut neobservate de comunitatea juridică. Recent, pentru contribuţia pe care am avut-o în unele dintre aceste bătălii, Colegiul American al Avocaţilor Pledanţi mi-a acordat Premiul pentru Apărare Curajoasă. Cu ocazia ceremoniei de decernare a premiului s-a afirmat că procesele în care una dintre părţi au fost Martorii lui Iehova „au format o protecţie deosebită împotriva abuzurilor din partea statului . . ., întrucât au creat o «declaraţie a drepturilor omului» recunoscută implicit la nivel judiciar, o declaraţie ce recunoaşte şi ocroteşte libertăţile tuturor cetăţenilor canadieni“. Permiteţi-mi să vă prezint unele amănunte legate de câteva dintre aceste procese şi să vă povestesc cum am ajuns să intru în avocatură şi să iau legătura cu Martorii lui Iehova.

ÎN 1924, George Rix, un Student în Biblie, cum li se spunea pe atunci Martorilor lui Iehova, i-a vizitat pe părinţii mei în Toronto (Canada). Mama, Bessie How, o femeie mărunţică, l-a invitat în casă ca să stea de vorbă. Eu aveam cinci ani, iar fratele meu, Joe, trei ani.

La puţin timp de la această vizită, mama a început să meargă la întrunirile Studenţilor în Biblie din Toronto. În 1929, ea a devenit pionieră, adică ministru cu timp integral, şi a continuat acest serviciu până în 1969, când şi-a încheiat cursa pământească. Eforturile ei hotărâte şi neobosite din minister au fost pentru noi un exemplu excelent, mama ajutând multe persoane să cunoască adevărul biblic.

Tata, Frank How, era un bărbat liniştit, dar la început n-a fost deloc de acord cu activităţile religioase ale mamei. Totuşi, ea a fost înţeleaptă şi i-a invitat pe unii miniştri itineranţi, de exemplu, pe George Young, să îl viziteze şi să stea de vorbă cu el. Cu timpul, tata s-a mai potolit. Văzând efectul benefic pe care îl avea adevărul biblic asupra familiei sale, el a început să ne sprijine foarte mult, chiar dacă n-a devenit niciodată Martor.

Am luat decizia de a-i sluji lui Dumnezeu

În 1936 am absolvit liceul. În adolescenţă nu mă prea interesau lucrurile spirituale. Ne aflam în timpul Marii Depresiuni, iar perspectivele găsirii unui loc de muncă erau sumbre. Prin urmare, am mers la Universitatea din Toronto. În 1940 m-am hotărât să urmez facultatea de drept. Această decizie n-a surprins-o deloc pe mama. Când eram mic, ea spunea mereu exasperată: „Şmecherul ăsta mic e bun de gură! Poate că într-o bună zi se va face avocat!“

La 4 iulie 1940, exact înainte de a începe cursurile facultăţii de drept, guvernul canadian a interzis activitatea Martorilor lui Iehova, fără nici un avertisment prealabil. Această acţiune a constituit un punct de cotitură în viaţa mea. Când guvernul a început să atace cu toată forţa această micuţă organizaţie formată din oameni umili şi nevinovaţi, am fost convins că Martorii lui Iehova erau adevăraţii continuatori ai lui Isus. Aşa cum a profeţit Isus, aceştia aveau să fie „urâţi de toate popoarele pentru numele [lui]“ (Matei 24:9). Am luat decizia de a-i sluji Puterii Divine care susţinea această organizaţie.  La 10 februarie 1941 mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova Dumnezeu prin botezul în apă.

Am vrut să încep imediat serviciul de pionier. Însă Jack Nathan, care pe atunci se afla în fruntea lucrării de predicare din Canada, m-a încurajat să-mi termin instruirea ca avocat. Aşa am şi făcut, iar în mai 1943 am absolvit facultatea de drept, după care am început pionieratul. În august am fost invitat să slujesc la filiala din Toronto a Watch Tower Society şi să dau o mână de ajutor la problemele juridice cu care se confruntau Martorii lui Iehova. În următoarea lună am fost primit în baroul din Ontario (Canada).

Apărarea veştii bune în sălile de tribunal

Cel de-al doilea război mondial făcea ravagii, iar activitatea Martorilor era interzisă în continuare în Canada. Femei şi bărbaţi erau aruncaţi în închisoare pentru simplul motiv că erau Martori ai lui Iehova. Copiii erau exmatriculaţi, unii chiar fiind duşi la casele de copii. Aceasta deoarece refuzau să se implice în vreo formă naţionalistă de închinare, cum ar fi salutul drapelului sau intonarea imnului naţional. Profesorul William Kaplan, care a scris cartea intitulată State and Salvation: The Jehovah’s Witnesses and Their Fight for Civil Rights (Statul şi salvarea: Martorii lui Iehova şi lupta lor pentru drepturile civile), a spus că „Martorii erau insultaţi în public şi erau ţinta atât a acţiunilor statului, cât şi a atacurilor individuale, toate acestea venind din partea unui guvern intolerant şi a unor cetăţeni cu o atitudine ostilă făţişă, cuprinşi de fervoarea şi patriotismul generate de război“.

Martorii au întreprins câteva acţiuni pentru ridicarea interdicţiei, dar fără succes. Pe neaşteptate, la 14 octombrie 1943, interdicţia a fost anulată. Cu toate acestea, Martorii se aflau în continuare în lagăre de muncă şi închisori, copiilor li se interzicea în continuare accesul la învăţământul din şcolile publice şi era încă în vigoare interdicţia impusă asupra Watch Tower Bible and Tract Society şi asupra International Bible Students Association, această asociaţie având titlu de proprietate asupra unei proprietăţi din Toronto.

La sfârşitul anului 1943 am mers la New York împreună cu Percy Chapman, servul filialei canadiene, pentru a ne consulta cu Nathan Knorr, preşedintele de atunci al Watch Tower Society, şi cu Hayden Covington, vicepreşedintele şi consilierul juridic al Societăţii. Fratele Covington avea o bogată experienţă în domeniul juridic. În decursul carierei sale, el a câştigat 36 din 45 de recursuri făcute la Curtea Supremă a Statelor Unite.

Pentru Martorii din Canada, eliberarea a venit încetul cu încetul. În 1944 au intrat din nou în posesia proprietăţii din Toronto unde se afla filiala, iar cei care slujiseră aici înainte de interdicţie au putut să se întoarcă. În 1945, cea mai înaltă instanţă a provinciei Ontario a admis că  copiii nu pot fi obligaţi să participe la activităţile faţă de care au o obiecţie de conştiinţă. Instanţa a decis ca toţi copiii care fuseseră exmatriculaţi să fie reprimiţi la şcoală. În cele din urmă, în 1946, guvernul canadian i-a eliberat pe toţi Martorii aflaţi în lagărele de muncă. Sub îndrumarea fratelui Covington, am învăţat să lupt în aceste acţiuni cu hotărâre şi curaj, dar, mai presus de toate, cu încredere în Iehova.

„Bătălia Quebecului“

În toate regiunile din Canada, Martorii lui Iehova ajunseseră să se bucure de libertate religioasă, cu o singură excepţie: Quebecul, o provincie catolică, în care se vorbeşte franceza. Această provincie era controlată direct de Biserica Romano-Catolică de mai bine de 300 de ani. Şcolile, spitalele şi majoritatea serviciilor publice erau conduse de preoţi sau controlate de ei. În consiliul legislativ al Quebecului, chiar alături de scaunul preşedintelui se afla un jilţ pentru cardinalul catolic!

Prim-ministrul şi procurorul general al Quebecului, Maurice Duplessis, era un dictator, care, potrivit istoricului Gérard Pelletier, din Quebec, a impus în provincie, „timp de 20 de ani, o guvernare a minciunii, a nedreptăţii şi a corupţiei, abuzul sistematic de putere, influenţarea celor înguşti la minte şi triumful stupidităţii“. Duplessis şi-a consolidat puterea politică acţionând în strânsă legătură cu cardinalul romano-catolic Villeneuve.

La începutul anilor ’40, în Quebec existau 300 de Martori. Mulţi dintre aceştia, printre care şi fratele meu, Joe, erau pionieri veniţi din alte zone ale Canadei. Lucrarea de predicare lua proporţii şi, ca urmare, la presiunile clerului, poliţia locală a început să-i hărţuiască pe Martori, arestându-i de repetate ori, şi să aplice în mod greşit regulamentele comerciale locale asupra activităţilor noastre religioase.

Călătoream atât de des de la Toronto la Quebec, încât în cele din urmă mi s-a spus să mă mut la Quebec pentru a-i ajuta pe avocaţii care nu erau Martori, dar care îi reprezentau în procese pe fraţii şi pe surorile noastre creştine. Primul lucru pe care trebuia să-l fac zilnic era să aflu câţi fraţi fuseseră arestaţi cu o zi înainte, după care fugeam la tribunalul din localitate pentru a mă ocupa de cauţiune. Din fericire, un Martor înstărit, pe nume Frank Roncarelli, a plătit cauţiunile pentru mulţi dintre aceşti fraţi arestaţi.

În perioada 1944–1946, numărul acţiunilor penale intentate pe baza unor aşa-zise încălcări ale regulamentelor locale a crescut de la 40 la 800! În afară de faptul că erau arestaţi de autorităţile publice şi hărţuiţi în permanenţă, Martorii erau şi atacaţi de gloate instigate de clericii catolici.

În 2 şi 3 noiembrie 1946, la Montreal s-a ţinut o adunare specială pentru a rezolva această criză. Fratele Knorr a ţinut cuvântarea de încheiere, intitulată „Ce vom face?“. Toţi cei prezenţi au fost încântaţi să audă răspunsul său — el a citit cu voce tare documentul Quebec’s Burning Hate for God and Christ and Freedom Is the Shame of All Canada (Ura aprinsă a Quebecului faţă de Dumnezeu, Cristos şi libertate este o ruşine pentru toată Canada), devenit acum document istoric. Acesta era un tract de patru pagini, cu un conţinut arzător — o demascare amănunţită a faptelor, dându-se nume, date şi locuri în legătură cu revoltele aţâţate de cler, brutalităţile comise de poliţişti, arestări şi atacurile din partea gloatelor, toate acestea îndreptate împotriva Martorilor lui Iehova  din Quebec. La numai 12 zile după lansare, tractul a început să fie distribuit în toată Canada.

În decurs de numai câteva zile, Duplessis a făcut cunoscut în public că începe „un război nemilos“ împotriva Martorilor lui Iehova. Fără să-şi dea seama însă, el a acţionat în favoarea noastră. Cum anume? Decretând ca toţi cei ce distribuiau acest tract să fie acuzaţi de sediţiune — o infracţiune foarte gravă —, acuzaţie care avea să ne poarte la instanţele superioare celor din Quebec, chiar până la Curtea Supremă a Canadei. În furia sa, Duplessis a ignorat în mod necugetat această consecinţă. Apoi a ordonat personal anularea autorizaţiei de comercializare a băuturilor alcoolice emisă pe numele lui Frank Roncarelli, cel care ne plătea, de obicei, cauţiunile. Fără băuturi alcoolice, restaurantul de lux din Montreal al fratelui Roncarelli a fost închis după numai câteva luni, iar fratele era ruinat pe plan financiar.

Arestările s-au înmulţit la număr. În loc de 800 de acţiuni penale, în scurt timp am avut pe rol 1 600. Mulţi avocaţi şi judecători s-au plâns că toate aceste cauze ale Martorilor lui Iehova blocau activitatea tribunalelor din Quebec. Ca urmare, noi am propus o soluţie simplă: poliţia să se ocupe de arestarea infractorilor, nu de creştini. Aşa problema avea să fie rezolvată!

Doi avocaţi evrei curajoşi, A. L. Stein din Montreal şi Sam S. Bard din oraşul Quebec, ne-au ajutat în multe acţiuni penale, mai ales înainte de 1949, an în care am fost primit în baroul din Quebec. Pierre Elliott Trudeau, care avea să fie mai târziu prim-ministrul Canadei, a scris că Martorii lui Iehova din Quebec „au fost batjocoriţi, persecutaţi şi urâţi de întreaga noastră societate; dar prin mijloace legale au reuşit să lupte cu Biserica, guvernul, naţiunea, poliţia şi opinia publică“.

Atitudinea instanţelor din Quebec s-a văzut în modul în care a fost tratat fratele meu, Joe. El a fost acuzat de tulburarea liniştii publice. Judecătorul Jean Mercier l-a condamnat pe Joe la 60 de zile închisoare, pedeapsa maximă aplicată pentru această infracţiune. Apoi, ieşindu-şi din fire, el a strigat de pe scaunul său că ar fi dorit să-l poată condamna pe Joe la închisoare pe viaţă!

Într-un ziar se spunea că Mercier dăduse ordin ca poliţia din Quebec să-i „aresteze pe loc pe toţi cei despre care se ştia că sunt Martori sau care erau suspectaţi a fi Martori“. O asemenea atitudine nu a făcut decât să demonstreze cât de adevărate erau acuzaţiile din tractul nostru. Iată câteva titluri obişnuite care au apărut în ziarele canadiene din afara provinciei Quebec: „În Quebec e din nou evul mediu“ (The Toronto Star), „Întoarcerea Inchiziţiei“ (The Globe and Mail, Toronto), „Miroase a fascism“ (The Gazette, Glace Bay, Noua Scoţie).

Apărăm cauzele de sediţiune

În 1947 am fost asistentul dlui Stein în prima noastră cauză de sediţiune ajunsă în instanţă, acuzatul fiind Aimé Boucher. Aimé distribuise câteva tracte în apropierea locuinţei sale. La proces am demonstrat că tractul Quebec’s Burning Hate nu conţinea minciuni; singura problemă era că folosisem un limbaj plin de forţă pentru a ne exprima nemulţumirea în legătură cu atrocităţile comise împotriva Martorilor lui Iehova. Am arătat că cei care comiseseră aceste atrocităţi n-au fost acuzaţi de nimic. Aimé a fost condamnat pentru simplul motiv că a făcut cunoscut aceste atrocităţi. Poziţia acuzării putea fi rezumată astfel: eşti infractor dacă spui adevărul!

 Instanţele din Quebec s-au bazat pe o definiţie neclară, veche de 350 de ani, a termenului „sediţiune“, care dădea de înţeles că oricine critica guvernul putea fi condamnat. Duplessis s-a bazat şi el pe această definiţie pentru a suprima orice critică la adresa regimului său. Însă, în 1950, Curtea Supremă a Canadei a acceptat declaraţia noastră prin care afirmam că, într-o democraţie modernă, „sediţiune“ înseamnă incitare la violenţă sau la insurecţie împotriva guvernului. Tractul nostru nu conţinea nici o incitare de acest gen şi, prin urmare, constituia o formă legală de exercitare a libertăţii de exprimare. În urma acestei decizii importante, toate cele 123 de cauze de sediţiune au fost clasate! Am văzut cu ochii mei cum Iehova ne-a dat această victorie.

Bătălia împotriva cenzurii

Unul dintre regulamentele oraşului Quebec prevedea interzicerea distribuirii publicaţiilor care nu obţinuseră autorizaţie din partea comandantului poliţiei. Această măsură constituia o cenzură directă şi, prin urmare, era o încălcare a libertăţii religioase. Laurier Saumur, care slujea pe atunci ca supraveghetor itinerant, a stat trei luni în închisoare şi a fost acuzat de alte câteva încălcări pe baza acestui regulament local.

În 1947 s-a intentat o acţiune civilă în numele fratelui Saumur pentru a împiedica autorităţile oraşului Quebec să aplice acest regulament în cazul Martorilor lui Iehova. Instanţele din Quebec nu ne-au dat câştig de cauză şi din nou ne-am adresat Curţii Supreme a Canadei. În octombrie 1953, după şapte zile de audiere în faţa celor nouă judecători ai Curţii Supreme, ne-a fost acordată ordonanţa cerută. Curtea a recunoscut că distribuirea publică a predicilor biblice tipărite constituie o parte fundamentală a închinării creştine a Martorilor lui Iehova şi, prin urmare, acestea sunt ocrotite prin Constituţie împotriva cenzurii.

Aşadar, în cauza Boucher s-a stabilit că ceea ce spuseseră Martorii lui Iehova era legal; însă, în cauza Saumur, hotărârea judecătorească a stabilit în ce mod şi unde puteau fi spuse aceste lucruri. Victoria obţinută în cauza Saumur a dus la clasarea a peste 1 100 de acţiuni penale intentate în Quebec pe baza acestui regulament local. În plus, în Montreal au fost retrase din lipsă totală de dovezi peste 500 de acuzaţii. În scurt timp, dosarul era gol — în Quebec nu mai rămăsese nici o acţiune penală!

Atacul final al lui Duplessis

Nemaiavând nici o lege pe care să o folosească împotriva Martorilor lui Iehova, la începutul lunii ianuarie a anului 1954, Duplessis a introdus în legislaţie o nouă lege, mai precis Proiectul de lege nr. 38, care a fost numit de mass-media „legea împotriva Martorilor lui Iehova“. Conform acestei legi, cei care bănuiau că cineva intenţiona să facă o declaraţie care era „abuzivă sau insultătoare“ puteau face o plângere fără să fie necesar să prezinte vreo dovadă. În calitate de procuror general, Duplessis putea obţine apoi o ordonanţă prin care să interzică formularea vreunei declaraţii publice de către persoana acuzată. După emiterea acestei ordonanţe împotriva persoanei respective, tuturor membrilor bisericii din care făcea parte acea persoană li se interzicea şi lor să vorbească. În plus, toate Bibliile şi publicaţiile religioase aparţinând acelei biserici urmau să fie confiscate şi distruse, iar locaşurile de cult aveau să fie închise până când se rezolva litigiul, lucru care putea necesita ani de zile.

Proiectul de lege nr. 38 era o copie a unei legi formulate în secolul al XV-lea pe timpul Inchiziţiei spaniole conduse de Torquemada. Acuzatul, împreună cu toţi asociaţii săi, îşi pierdea drepturile civile fără să existe vreo dovadă a încălcării legii. În legătură cu Proiectul de lege nr. 38, presa a anunţat că poliţia din provincie primise ordin să închidă toate Sălile Regatului ale Martorilor lui Iehova şi să confişte şi să distrugă Bibliile şi celelalte publicaţii ale lor. Puşi în faţa acestei ameninţări monstruoase, Martorii lui Iehova au scos din provincie toate publicaţiile religioase pe care le aveau. Şi-au continuat totuşi lucrarea de predicare, folosind însă doar Bibliile personale.

Acest proiect de lege a intrat în vigoare la 28 ianuarie 1954. A doua zi, la ora 9, m-am prezentat  la tribunal ca să intentez un proces în favoarea tuturor Martorilor lui Iehova din provincia Quebec, încercând să obţin o ordonanţă definitivă împotriva acestei legi înainte ca Duplessis să o poată folosi. Judecătorul nu ne-a acordat nici o ordonanţă provizorie, deoarece Proiectul de lege nr. 38 nu fusese încă folosit. Totuşi el mi-a spus că, în cazul în care guvernul încerca să-l folosească, puteam veni din nou la el pentru a obţine ordonanţa. Astfel, acţiunea judecătorului avea acelaşi efect ca o ordonanţă provizorie, întrucât, imediat ce Duplessis doar încerca să folosească această lege, el avea să-l oprească!

În următoarea săptămână am tot aşteptat ca poliţia să întreprindă ceva pe baza acestei noi legi. Dar nu s-a întâmplat nimic! Pentru a afla motivul, am pus la cale un test. Două pioniere, Victoria Dougaluk (prin căsătorie, Steele) şi Helen Dougaluk (prin căsătorie, Simcox), au mers din casă în casă cu publicaţii în Trois-Rivières, oraşul natal al lui Duplessis. Nici de data asta, nu s-a întâmplat nimic. În timp ce surorile noastre erau ocupate din plin cu predicarea, eu l-am rugat pe Laurier Saumur să telefoneze la poliţia provinciei. Fără să-şi dezvăluie numele, el s-a plâns că Martorii lui Iehova predică şi că poliţia nu aplică noua lege a lui Duplessis.

Oarecum jenat, ofiţerul de serviciu a spus: „Da, ştim că legea a intrat în vigoare; dar, a doua zi după aceasta, Martorii lui Iehova au obţinut o ordonanţă împotriva noastră, aşa că nu putem face nimic“. Imediat am adus înapoi în provincie toată literatura noastră, iar, pe parcursul următorilor 10 ani în care această cauză şi-a urmat cursul trecând la instanţe superioare, am continuat să predicăm cu succes.

Pe lângă ordonanţă, noi am căutat să obţinem şi declararea Proiectului de lege nr. 38 ca neconstituţional. Pentru a demonstra că această lege îi viza în mod clar pe Martorii lui Iehova, ne-am hotărât să facem un pas curajos: să-i trimitem chiar lui Duplessis o citaţie prin care îi ceream să se prezinte la proces şi să aducă dovezi. L-am interogat timp de două ore şi jumătate. De repetate ori, l-am pus în faţa declaraţiilor sale făcute în public referitoare la „un război nemilos împotriva Martorilor lui Iehova“ şi în faţa afirmaţiei pe care o făcuse că Proiectul de lege nr. 38 avea să însemne sfârşitul Martorilor lui Iehova din Quebec. Înfuriat, el a atacat persoana mea: „Tinere, eşti prea impertinent!“

„Dle Duplessis, dacă ar fi să discutăm despre personalităţile noastre, aş avea şi eu ceva de spus“, i-am răspuns. „Dar, întrucât aici discutăm despre lucruri serioase, v-aş ruga să explicaţi instanţei de ce nu aţi răspuns la ultima întrebare.“

În 1964, am prezentat cazul Proiectului de lege nr. 38 în faţa Curţii Supreme a Canadei. Dar această instanţă a refuzat să se pronunţe asupra caracterului constituţional al acestei legi, deoarece ea nu fusese niciodată aplicată. Însă pe atunci Duplessis era mort şi nimeni nu mai era interesat de Proiectul de lege nr. 38. Legea n-a fost niciodată aplicată împotriva Martorilor lui Iehova sau a vreunei alte grupări.

Cu puţin timp înainte de moartea lui Duplessis, survenită în 1959, Curtea Supremă a Canadei i-a cerut acestuia să-i plătească despăgubiri fratelui Roncarelli pentru că i-a anulat în mod ilegal autorizaţia de comercializare a băuturilor alcoolice. De atunci încoace, mulţi locuitori ai Quebecului au devenit foarte prietenoşi. Numărul Martorilor de aici a crescut de la 300, câţi erau în 1943, la peste 33 000, câţi sunt în prezent, după cum reiese chiar din recensământul efectuat de autorităţi. Martorii lui Iehova sunt consideraţi în prezent a patra grupare religioasă ca mărime din provincie. Consider că aceste victorii din sălile de tribunal şi rezultatele frumoase obţinute de Martorii lui Iehova în ministerul lor nu se datorează oamenilor. Dimpotrivă, am avut confirmarea că Iehova a fost acela care ne-a dat victoria, întrucât lupta este a lui, nu a noastră. — 2 Cronici 20:15.

Schimbări în viaţă

În 1954 m-am căsătorit cu o fermecătoare pionieră din Anglia, pe nume Margaret Biegel, şi am făcut împreună pionierat. Eu am continuat să-i reprezint pe Martorii lui Iehova în procesele care au avut loc pe teritoriul atât al Canadei, cât şi al Statelor Unite şi să ajut în calitate de consultant la unele dintre procesele din Europa şi Australia. Margaret a devenit secretara  mea şi mulţi ani la rând mi-a oferit ajutorul ei preţios. În 1984, m-am întors împreună cu Margaret la filiala din Canada, unde am ajutat la formarea din nou a Departamentului Juridic. Din nefericire, în 1987, Margaret a murit de cancer.

După moartea mamei mele, survenită în 1969, fratele meu, Joe, şi soţia lui, Elsie, care au fost instruiţi ca misionari în cea de-a noua clasă a Şcolii Biblice Galaad, l-au luat pe tata la ei şi i-au purtat de grijă până la moartea sa, survenită 16 ani mai târziu. Dovedind spirit de sacrificiu, ei mi-au dat posibilitatea să rămân în serviciul cu timp integral, iar pentru acest lucru le voi fi mereu recunoscător.

Lupta continuă

Pe parcursul anilor, bătăliile purtate de Martorii lui Iehova în sălile de tribunal au vizat şi alte chestiuni. În multe procese a fost vorba de asigurarea proprietăţii şi a autorizaţiilor pentru Sălile Regatului şi sălile de congrese. În altele, litigiul în cauză era încredinţarea copilului minor când un părinte care nu era Martor se folosea de intoleranţa religioasă fie pentru a i se încredinţa copilul numai lui, fie pentru a i se impune celuilalt părinte care era Martor restricţii în ce priveşte faptul de a-i împărtăşi propriului copil convingeri şi practici religioase utile.

În 1989, la filiala din Canada a sosit o avocată americană, pe nume Linda Manning, pentru a oferi temporar ajutor în problemele juridice. În luna noiembrie a aceluiaşi an ne-am căsătorit, iar de atunci slujim împreună fericiţi.

În anii ’90 am fost în Japonia împreună cu John Burns, un avocat cu care lucrez la filiala din Canada, pentru a-i ajuta pe fraţii noştri creştini de aici să câştige o cauză constituţională în care era vizată libertatea unui elev de a nu participa la orele de arte marţiale care se făceau la liceul lui. Am mai câştigat un proces în care era vorba de dreptul unui adult de a refuza o transfuzie de sânge.

Apoi, în 1995 şi 1996, eu şi Linda am avut privilegiul de a petrece cinci luni în Singapore, deoarece activitatea Martorilor lui Iehova din această ţară fusese interzisă şi, ca urmare, au fost deschise acţiuni penale. Am apărat 64 de bărbaţi, femei şi tineri care au fost inculpaţi pentru că asistaseră la întruniri creştine şi pentru că deţineau Biblii şi publicaţii religioase. N-am câştigat nici unul dintre aceste procese, dar am văzut cum Iehova îşi întăreşte slujitorii fideli să persevereze păstrându-şi integritatea şi bucuria.

Sunt recunoscător că am avut şi eu o contribuţie

La cei 80 de ani ai mei mă bucur de o sănătate bună şi sunt bucuros că pot participa în continuare la lupta pe care poporul lui Iehova o poartă în sălile de tribunal. Sunt gata mai mult ca oricând să mă prezint în faţa instanţei şi să iau poziţie faţă de ceea ce este drept. Sunt foarte fericit să văd că numărul Martorilor din Canada a crescut de la 4 000, câţi erau în 1940, la 111 000, câţi sunt în prezent. Oamenii şi situaţiile se schimbă mereu, însă Iehova îşi ajută poporul să continue să meargă înainte, asigurându-i prosperitate pe plan spiritual.

Există şi probleme? Da, însă Cuvântul lui Iehova ne dă următoarea asigurare: „Orice armă pregătită împotriva ta va fi fără putere“ (Isaia 54:17). Având peste 56 de ani petrecuţi în ministerul cu timp integral „în apărarea şi stabilirea legală a veştii bune“, pot depune mărturie referitor la cât de adevărată este profeţia lui Isaia! — Filipeni 1:7, NW.

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Alături de fratele meu mai mic şi de părinţii noştri

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Hayden Covington, consilier juridic

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Cu Nathan Knorr

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Duplessis îngenunchind înaintea cardinalului Villeneuve

[Provenienţa fotografiei]

Fotografie de W. R. Edwards

[Legenda fotografiei de la paginile 20, 21]

Frank Roncarelli

[Provenienţa fotografiei]

Prin amabilitatea Canada Wide

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Aimé Boucher

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Cu John Burns, colegul meu, şi cu Linda, soţia mea