Pământul: A fost „întemeiat“ din întâmplare?

PENTRU ca temperatura să nu atingă valori extreme, Pământul trebuie să se deplaseze pe o orbită la o distanţă precisă faţă de Soare. În alte sisteme solare au fost detectate planete care se rotesc în jurul unor stele asemănătoare Soarelui nostru şi se pare că se găsesc în „zona locuibilă“ — adică pot oferi condiţiile necesare existenţei apei în stare lichidă. Dar chiar şi aşa-⁠zisele planete locuibile s-⁠ar putea să nu fie potrivite pentru viaţa umană. Ele mai trebuie să se rotească cu viteza potrivită şi să aibă dimensiunile potrivite.

Dacă Pământul ar fi puţin mai mic şi ar avea o masă puţin mai mică, forţa gravitaţională ar fi mai slabă, iar o mare parte din preţioasa atmosferă a Pământului s-⁠ar pierde în spaţiu. Acest lucru poate fi observat în cazul Lunii şi a două planete, Mercur şi Marte. Fiind mai mici şi având o masă mai mică decât cea a Pământului, aproape că nu au deloc atmosferă. Dar dacă Pământul ar fi puţin mai mare şi ar avea o masă un pic mai mare?

Atunci forţa gravitaţională a Pământului ar fi mai mare, iar gazelor uşoare, cum ar fi hidrogenul şi heliul, le-⁠ar trebui mai mult timp până să iasă din atmosferă. „Ceea ce este şi mai important, delicatul echilibru dintre gazele din atmosferă ar fi dereglat“, se explică în manualul de ştiinţele naturii Environment of Life.

Sau să ne gândim numai la oxigen, care întreţine arderea. Dacă în atmosferă ar fi cu 1% mai mult oxigen, pădurile ar lua foc mult mai des. De asemenea, dacă bioxidul de carbon, un gaz ce produce efectul de seră, ar continua să se acumuleze, atunci ar trebui să suportăm consecinţele supraîncălzirii Pământului.

Orbita Pământului

O altă caracteristică ideală este forma orbitei Pământului. Dacă orbita ar fi o elipsă mai alungită, valorile extreme ale temperaturii de pe Pământ ar fi imposibil de suportat. Însă Pământul are o orbită aproape circulară. Bineînţeles că situaţia s-⁠ar schimba dacă o planetă uriaşă ca Jupiter ar trece prin apropiere. În ultimii ani, oamenii de ştiinţă au descoperit că în jurul unor stele există planete mari, de mărimea lui Jupiter, care orbitează foarte aproape de ele. Multe dintre aceste planete de tipul lui Jupiter au orbite ovale. În aceste sisteme solare, toate planetele asemănătoare Pământului ar avea probleme.

Astronomul Geoffrey Marcy a comparat aceste sisteme planetare externe cu cele patru planete din sistemul nostru solar intern, şi anume Mercur, Venus, Pământul şi Marte. Într-⁠un  interviu, Marcy a exclamat: „Priviţi cât de perfectă este această [aranjare]. E ca o bijuterie. Puteţi observa orbite circulare. Toate sunt în acelaşi plan. Toate se rotesc în aceeaşi direcţie. . . . E aproape de domeniul fantasticului“. Poate fi întâmplarea explicaţia la toate aceste lucruri?

Sistemul nostru solar mai are o caracteristică minunată. Planetele gigante Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun se rotesc în jurul Soarelui la o distanţă care nu prezintă nici un pericol pentru noi. În loc să fie o ameninţare, aceste planete îndeplinesc un rol esenţial. Astronomii le-⁠au asemănat cu un „aspirator ceresc“, deoarece forţa lor gravitaţională „aspiră“ meteorii mari, care altminteri ar fi putut pune în pericol viaţa de pe Pământ. Într-⁠adevăr, Pământul a fost foarte bine „întemeiat“ (Iov 38:4). Atât dimensiunile sale, cât şi poziţia sa în sistemul nostru solar sunt exact cum trebuie să fie. Dar aceasta nu e totul. Pământul are şi alte caracteristici indispensabile vieţii umane.

Oxigenul şi fotosinteza

Atomii de oxigen alcătuiesc 63% din masa organismelor vii de pe Pământ. În plus, oxigenul din straturile superioare ale atmosferei protejează plantele şi animalele de pe Pământ de razele ultraviolete ale Soarelui. Însă oxigenul intră uşor în reacţie cu alte elemente — de exemplu, cu fierul, cauzând apariţia ruginii. Aşadar, cum este menţinută constantă proporţia de 21% din atmosferă a acestui element care intră uşor în reacţie?

Soluţia este fotosinteza — un proces extraordinar în care vegetaţia de pe Pământ foloseşte lumina Soarelui pentru a produce hrană. Un produs secundar al fotosintezei este oxigenul — peste un miliard de tone de oxigen se eliberează zilnic în atmosferă. „Fără fotosinteză nu numai că nu s-⁠ar mai furniza această rezervă de hrană fundamentală, dar şi s-⁠ar ajunge ca în cele din urmă să nu mai existe deloc oxigen pe Pământ“, se arată în The New Encyclopædia Britannica.

Unele manuale de ştiinţele naturii dedică mai multe pagini explicării acestui proces numit fotosinteză, proces care are mai multe etape. Unele etape nu sunt încă înţelese în totalitate. Evoluţioniştii nu pot explica cum au evoluat acestea din etape mai simple. De fapt, fiecare etapă pare ireductibil de complicată. „Nu există o părere general acceptată privind originea procesului de fotosinteză“, recunoaşte The New  Encyclopædia Britannica. Un evoluţionist a trecut uşor peste această problemă spunând că fotosinteza a fost „inventată“ de „câteva celule pioniere în domeniu“.

Această afirmaţie, aşa neştiinţifică cum e, dezvăluie ceva uimitor: fotosinteza are nevoie de pereţi celulari la adăpostul cărora procesul poate avea loc în deplină siguranţă, iar pentru ca acest proces să continue trebuie ca celulele să se reproducă. Au avut loc toate acestea din întâmplare în interiorul câtorva „celule pioniere în domeniu“?

De la celule care se reproduc singure la om

Ce şanse există ca atomii să se grupeze pentru a forma cea mai simplă celulă care se reproduce singură? În cartea sa A Guided Tour of the Living Cell, Christian de Duve, om de ştiinţă care a primit Premiul Nobel, recunoaşte: „Dacă egalăm probabilitatea apariţiei unei celule bacteriene cu cea a asamblării din întâmplare a atomilor ei componenţi, nici chiar eternitatea nu ar ajunge pentru a vă produce o astfel de celulă“.

Ajunşi aici cu dezbaterea noastră, să facem un salt uriaş: de la o celulă bacteriană la miliardele de celule nervoase cu funcţii distincte care alcătuiesc creierul uman. Oamenii de ştiinţă descriu creierul uman drept cea mai complexă structură fizică din Universul cunoscut. Este cu adevărat unic. De exemplu, porţiuni mari ale creierului uman sunt numite zone de asociaţie. Aceste zone analizează şi interpretează informaţiile care vin de la partea senzorială a creierului. Una dintre zonele de asociaţie, aflată în spatele frunţii, ne ajută să contemplăm minunăţiile Universului. Pot oare procesele întâmplătoare să fie o explicaţie pentru existenţa unor asemenea zone de asociaţie? „La nici un animal nu găsim echivalente ale unor părţi semnificative ale acestor zone“, recunoaşte evoluţionistul dr. Sherwin Nuland în cartea sa The Wisdom of the Body (Înţelepciunea organismului).

Oamenii de ştiinţă au demonstrat că creierul uman procesează informaţiile cu o viteză mult mai mare decât o face cel mai performant calculator. Să nu uităm că moderna tehnologie a calculatoarelor este rezultatul a decenii de eforturi depuse de om. Dar ce se poate spune despre creierul uman, care e superior calculatorului? Doi oameni de ştiinţă, John Barrow şi Frank Tipler, recunosc în cartea lor The Anthropic Cosmological Principle următoarele: „Printre evoluţionişti există un consens general în ce priveşte ideea că evoluţia unei vieţi inteligente, având capacitatea de a prelucra informaţiile comparabilă cu cea a lui Homo sapiens, este atât de improbabilă, încât e puţin probabil să mai fi apărut pe vreo altă planetă din întregul Univers vizibil“. Concluzia acestor oameni de ştiinţă este că existenţa noastră se datorează „unei întâmplări extrem de norocoase“.

A apărut totul din întâmplare?

La ce concluzie aţi ajuns? Ar fi putut apărea oare din întâmplare acest Univers cu toate minunăţiile lui? Nu sunteţi de acord că fiecare piesă muzicală sublimă trebuie să aibă un compozitor şi că instrumentele trebuie să fie acordate, sau reglate, cu mare precizie pentru ca sunetele să fie plăcute? Ce putem spune despre impresionantul nostru Univers? „Trăim într-⁠un Univers reglat cu foarte mare precizie“, a remarcat matematicianul şi astronomul David Block. La ce concluzie a ajuns el? „Universul nostru este o locuinţă. După părerea mea, ea a fost făcută de mâna lui Dumnezeu.“

Dacă aţi ajuns la aceeaşi concluzie, atunci veţi fi cu siguranţă de acord cu descrierea făcută Creatorului, Iehova, în paginile Bibliei: „El a făcut pământul cu puterea Lui, a întemeiat lumea cu înţelepciunea Lui, a întins cerurile cu priceperea Lui“. — Ieremia 51:15.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 8, 9]

O PLANETĂ DEOSEBITĂ

„Condiţiile speciale care există pe Pământ, datorate dimensiunilor lui ideale, elementelor care îl compun şi orbitei lui aproape circulare, la o distanţă perfectă de o stea cu viaţă lungă, Soarele, au făcut posibilă acumularea apei pe suprafaţa terestră. E greu chiar şi să ne imaginăm originea vieţii fără apă.“ — Integrated Principles of Zoology, ediţia a 6-a.

[Provenienţa fotografiei]

Foto NASA

 [Chenarul/Fotografiile de la pagina 10]

VIAŢA: A APĂRUT DIN ÎNTÂMPLARE?

În 1988, în paginile revistei Search, publicată de Asociaţia Australiană şi Neozeelandeză pentru Dezvoltarea Ştiinţei, s-⁠a făcut o analiză a unei cărţi care încerca să explice cum a putut să apară viaţa din întâmplare. L. A. Bennett, autor de lucrări ştiinţifice, a găsit pe o singură pagină a acestei cărţi „16 afirmaţii extrem de speculative, credibilitatea fiecăreia dintre ele depinzând de cea precedentă“. La ce concluzie a ajuns Bennett după ce a citit întreaga carte? „E mult mai uşor să accepţi un Creator plin de iubire, care a creat viaţa instantaneu şi care a îndrumat-⁠o de-⁠a lungul căilor sale teleologice [ce aveau un scop] . . . decât să accepţi miriadele de «întâmplări oarbe» necesare pentru a susţine tezele autorului“, a scris Bennett.

[Legenda fotografiilor]

Fotosinteza este indispensabilă pentru producerea hranei

şi pentru ciclul oxigenului

Ce anume a făcut ca pe Pământ să existe condiţii ideale

pentru întreţinerea vieţii?

Oamenii de ştiinţă descriu creierul uman drept cea mai complexă structură fizică din Univers. Cum a putut să apară din întâmplare?

[Provenienţa fotografiilor]

Foto: Zoo de la Casa de Campo, Madrid

Monte Costa, Sea Life Park Hawaii

[Legenda fotografiilor de la paginile 8, 9]

Planetele sunt reprezentate la scară

Soarele

Mercur

Venus

Pământul

Marte

Jupiter

Saturn

Uranus

Neptun

Pluto

[Provenienţa fotografiilor]

Soarele: National Optical Astronomy Observatories; Mercur, Jupiter şi Saturn: prin amabilitatea NASA/JPL/Caltech/USGS; Venus şi Uranus: prin amabilitatea NASA/JPL/Caltech; Pământul: foto NASA; Marte: NASA/JPL; Neptun: JPL; Pluto: A. Stern (SwRI), M. Buie (Lowell Obs.), NASA, ESA