Speranţa mea a rămas vie în pofida încercărilor

RELATARE DE ANDREJ HANÁK

Era anul 1943. Cel de-al doilea război mondial făcea ravagii. Din cauza poziţiei mele neutre, mă aflam într-o închisoare din Budapesta (Ungaria). Aici, un preot ortodox cu barbă mi-a dat Biblia lui în schimbul raţiei mele de pâine pe trei zile. Deşi mort de foame, eram convins că făcusem un schimb bun.

CÂND naziştii au preluat controlul asupra ţării noastre în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost o adevărată încercare să-ţi păstrezi nepătată conştiinţa creştină. Şi în cei peste 40 de ani de comunism care au urmat a fost o luptă să-i slujeşti Creatorului nostru, Iehova Dumnezeu, fără a face compromis în privinţa principiilor biblice.

Înainte de a vă povesti cât de greu era pe atunci să-ţi păstrezi integritatea faţă de Dumnezeu, permiteţi-mi să vă spun câte ceva despre mine. Sunt sigur că veţi fi interesaţi să aflaţi ce au îndurat Martorii în acei ani de început. Vă voi vorbi mai întâi despre climatul religios care m-a determinat să-mi pun întrebări referitoare la religiile importante din zona în care locuiam.

O chestiune religioasă greu de soluţionat

M-am născut la 3 decembrie 1922, la Pácin, un sat unguresc din apropierea graniţei cu Slovacia. Pe atunci, Slovacia făcea parte din Cehoslovacia, aflându-se în estul acestei ţări. După cel de-al doilea război mondial, când o mare parte a Cehoslovaciei a trecut sub dominaţia Uniunii Sovietice, graniţa cu Ucraina a fost mutată la 30 de kilometri de Pácin.

Eram cel de-al doilea copil dintre cei cinci. Părinţii noştri erau nişte romano-catolici devotaţi. Când aveam 13 ani, s-a  întâmplat ceva ce m-a făcut să mă gândesc mai serios la religie. Mergeam cu mama în pelerinaj, parcurgând 80 de kilometri până în satul Máriapócs, din Ungaria, convinşi fiind că vom fi mai binecuvântaţi. În pelerinaj mergeau atât romano-catolici, cât şi greco-catolici. Iniţial credeam că aceste două biserici alcătuiau un fel de religie catolică unită. Dar, curând după aceea, am aflat că lucrurile stăteau cu totul altfel.

Liturghia greco-catolică se ţinea prima, aşa că m-am hotărât să asist la ea. Însă, când mama a aflat că mersesem acolo, s-a supărat foc. Puţin tulburat, am întrebat-o: „Ce importanţă are la ce liturghie asistăm? Nu tot din corpul lui Isus ne împărtăşim?“

Neputând să-mi dea un răspuns, mama mi-a zis: „Fiule, e păcat să pui astfel de întrebări“. Totuşi, întrebările mele au rămas.

Întrebările mele primesc răspuns

Când aveam 17 ani — la puţin timp după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în 1939 —, m-am mutat la câţiva kilometri de Pácin, în orăşelul Streda nad Bodrogom, situat acum în estul Slovaciei. Acolo am intrat ucenic la un fierar. Totuşi, la el acasă am învăţat ceva mai preţios decât să fac potcoave şi alte obiecte din metal topit.

Mária Pankovics, soţia fierarului, era Martoră a lui Iehova. Astfel, ziua învăţam meseria de fierar de la soţul ei, iar seara studiam Biblia şi asistam la întruniri împreună cu Martorii locali. Fiind ucenic la un fierar, am ajuns să preţuiesc foarte mult cuvintele din Psalmul 12:6: „Cuvintele DOMNULUI sunt cuvinte curate, argint încercat în cuptor de pământ, curăţit de şapte ori“. Îmi plăceau nespus de mult serile când examinam cuvintele lui Iehova şi primeam răspuns la întrebările mele biblice.

N-a trecut mult şi războiul s-a înteţit, iar noua mea credinţă avea să fie pusă la încercare.

Închis pentru credinţă

La puţin timp după ce mi-am început ucenicia de fierar, tinerii din Ungaria au fost chemaţi în armată. Eu însă am decis să urmez sfatul biblic din Isaia 2:4, ‘de a nu mai învăţa războiul’. Pentru că luasem această hotărâre, am fost condamnat la zece zile de închisoare. După ce am fost eliberat, am continuat să studiez Biblia. Apoi, la 15 iulie 1941, mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova botezându-mă în apă.

Pe atunci, Germania nazistă invadase Uniunea Sovietică, iar estul Europei intrase în război. Propaganda de război era tot mai intensă, iar sentimentele naţionaliste tot mai puternice. Dar, în armonie cu convingerile lor bazate pe Biblie, Martorii lui Iehova au rămas neutri.

În august 1942, împotriva noastră s-a pornit un atac violent. Autorităţile au stabilit zece puncte unde să fie adunaţi Martorii, tineri şi bătrâni deopotrivă. Chiar şi cei ce nu erau botezaţi, dar despre care se ştia că aveau legături cu noi, au fost duşi în aceste locuri. Eu m-am numărat printre cei care au fost duşi la o închisoare din Sárospatak, un oraş situat la circa 20 de kilometri de satul meu natal.

Cel mai tânăr tovarăş de închisoare avea numai trei luni. Fusese închis împreună cu mama lui, care era Martoră. Când am cerut să ni se dea ceva de mâncare măcar pentru copil, gardianul a spus: „Lăsaţi-l să plângă. O să-l ajute să devină un Martor puternic“. Ne-a părut rău pentru bietul copil. Ne părea rău însă şi pentru că inima unui gardian aşa de tânăr devenise atât de insensibilă din cauza propagandei naţionaliste.

 După proces am fost condamnat la doi ani de închisoare. Apoi am fost transferat la o închisoare din Budapesta, situată pe strada Margit Körút, la numărul 85. Celulele, de circa 4/6 metri, erau înţesate cu 50–60 de oameni. Am stat acolo opt luni fără să avem o baie sau o toaletă. Aşadar, n-aveam cum să facem baie şi nici cum să ne spălăm hainele. Eram cu toţii plini de păduchi, iar noaptea pe trupurile noastre murdare mişunau gândacii.

Trebuia să ne sculăm la patru dimineaţa. Micul dejun consta doar într-o ceaşcă mică de cafea. La prânz primeam tot atâta supă şi cam 150 de grame de pâine cu puţin terci. Seara nu ni se mai dădea nimic. Deşi aveam 20 de ani şi eram sănătos, am ajuns atât de slab, încât nu mă mai puteam ţine pe picioare. Din cauza lipsei de hrană şi a infecţiilor, deţinuţii mureau pe capete.

În această perioadă, în celula noastră a venit un deţinut. Era preotul ortodox cu barbă despre care v-am vorbit la început. I s-a dat voie să-şi păstreze Biblia! Oh, cât de mult îmi doream să citesc din ea! Dar, când i-am cerut-o, a refuzat să mi-o dea. Totuşi, mai târziu s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Hei, băiete. Îţi dau Biblia. Ţi-o vând“.

„Mi-o vinzi?! Pe ce?“, l-am întrebat eu. „N-am nici un ban.“

Atunci mi-a dat Biblia în schimbul raţiei mele de pâine pe trei zile. Ce recompensator s-a dovedit a fi acest schimb! Deşi eram lihnit de foame, am primit hrana spirituală care ne-a susţinut pe mine şi pe alţii în încercările din acele vremuri tulburi. Şi acum am această Biblie. — Matei 4:4.

Neutralitatea ne este pusă la încercare

În iunie 1943, tinerii Martori din toată Ungaria — circa 160 la număr — au fost duşi la Jászberény, un orăşel din apropiere de Budapesta. Pentru că am refuzat să ne punem chipiul de militar şi o banderolă tricoloră pe braţ, am fost băgaţi în nişte vagoane de marfă şi duşi în gara Budapesta-Kőbánya. Acolo, nişte ofiţeri de armată ne-au strigat pe nume afară din vagoane, unul câte unul, şi ne-au ordonat să ne înrolăm în armată.

Ni s-a ordonat să spunem: „Heil Hitler“, ceea ce înseamnă „Slavă lui Hitler“. Întrucât am refuzat cu toţii să facem aceasta, am fost bătuţi cu cruzime. În cele din urmă, când au obosit, unul dintre ofiţeri a spus: „Mai batem unul. Dar n-o să scape viu“.

Tibor Haffner, un Martor mai în vârstă, de mult timp la adevăr, făcuse rost de o listă cu Martorii aflaţi în vagon. „Frate, tu eşti următorul“, mi-a şoptit el. „Fii curajos! Ai încredere în Iehova.“ Atunci am fost chemat. Cum stăteam în uşa vagonului, mi s-a spus să cobor. „Nu mai ai ce să baţi la omul ăsta“, a spus unul dintre soldaţi. După care mi-a zis: „Dacă te înrolezi în armată, aşa cum vi s-a ordonat, o să avem grijă să fii pus la bucătărie. Altfel o să mori“.

„Nu vreau să mă înrolez în armată“, am răspuns eu. „Vreau să mă întorc în vagonul de marfă, alături de fraţii mei.“

Fiindu-i milă de mine, un soldat m-a înşfăcat şi m-a aruncat înapoi în vagon. Aveam mai puţin de 50 de kilograme, aşa că nu i-a fost deloc greu să facă asta. Fratele Haffner a venit la mine, m-a cuprins pe după umeri, m-a  mângâiat pe obraz şi mi-a citat cuvintele din Psalmul 20:1: „Să te asculte DOMNUL în ziua necazului! Să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov“.

Într-un lagăr de muncă

După toate astea, am fost îmbarcaţi şi duşi pe Dunăre în Iugoslavia. În iulie 1943 am sosit la lagărul de muncă din apropiere de oraşul Bor, unde se află una dintre cele mai mari mine de cupru din Europa. Cu timpul, în lagăr au ajuns să muncească aproape 60 000 de oameni de diferite naţionalităţi, printre care circa 6 000 de evrei şi vreo 160 de Martori ai lui Iehova.

Martorii au fost puşi într-o baracă imensă. În mijlocul ei erau nişte mese şi nişte bănci, unde ne ţineam întrunirile de două ori pe săptămână. Studiam revistele Turnul de veghere pe care le primeam pe ascuns în lagăr şi citeam din Biblia primită în schimbul raţiei mele de pâine. Cântam cântări şi ne rugam împreună.

Încercam să fim în relaţii bune cu ceilalţi tovarăşi de lagăr, ceea ce s-a dovedit benefic. Unul dintre fraţii noştri avea dureri intestinale înfiorătoare, iar gardienii n-au vrut să-l lase să i se acorde ajutor. Când starea lui s-a înrăutăţit, unul dintre tovarăşii de lagăr evrei, care era medic, a acceptat să-l opereze. L-a anesteziat pe frate prin metode rudimentare şi l-a operat cu o coadă de lingură ascuţită. Fratele şi-a revenit, iar după război s-a întors acasă.

Munca în mină era epuizantă şi hrana puţină. Doi fraţi au murit în urma unor accidente de muncă, iar un altul de boală. În septembrie 1944, când armatele ruseşti se apropiau, s-a decis evacuarea lagărului. Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei şi mi-ar povesti cineva mi-ar veni greu să cred ce s-a întâmplat după aceea.

Marşul groazei

După un marş extenuant de o săptămână, am sosit la Belgrad împreună cu mulţi deţinuţi evrei. Apoi, după alte câteva zile de mers pe jos, am ajuns în satul Cservenka.

Aici, Martorilor lui Iehova li s-a ordonat să se aşeze în rânduri de câte cinci. Apoi, din două în două rânduri a fost luat câte un Martor. Cu lacrimi în ochi, ne uitam la cei care erau luaţi, gândindu-ne că aveau să fie executaţi. Dar după câtva timp au fost aduşi înapoi. Ce se întâmplase? Soldaţii nemţi le ceruseră să sape gropi, însă un comandant ungur le-a spus că deţinuţii nu mâncaseră de o săptămână şi erau prea slăbiţi ca să muncească.

În seara aceea, toţi Martorii au fost duşi în podul unei clădiri folosite la uscarea cărămizilor. Un ofiţer german ne-a spus: „Staţi aici şi nu scoateţi o vorbă. Va fi o noapte sinistră“. Apoi a ieşit şi a încuiat uşa. După câteva minute am auzit strigătele soldaţilor: „Mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă!“ Apoi s-au auzit focuri de mitralieră, după care s-a aşternut o linişte înfiorătoare. După aceea am auzit din nou „Mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă!“ şi multe focuri de armă.

 Prin acoperiş am putut să vedem ce se întâmpla. Soldaţii aduceau grupuri de câte doisprezece evrei, tovarăşi de-ai noştri de lagăr, îi puneau să stea în picioare pe marginea unei gropi, după care îi împuşcau. Apoi, soldaţii au aruncat grenade peste mormanul de trupuri. Înainte de ivirea zorilor, toţi deţinuţii muriseră, cu excepţia a opt prizonieri evrei, iar soldaţii nemţi fugiseră. Eram distruşi atât fizic, cât şi psihic. János Török şi Ján Bali, care mai trăiesc şi acum, se aflau printre Martorii ce au văzut această execuţie.

Păstraţi în viaţă

Păziţi de gardieni unguri, ne-am continuat marşul spre vest, iar apoi spre nord. Ni s-a cerut de repetate ori să ne înrolăm în armată, totuşi am reuşit să ne păstrăm neutralitatea şi să supravieţuim.

În aprilie 1945 ne aflam în oraşul Szombathely, în apropierea graniţei Ungariei cu Austria, între armata germană şi cea rusă. Când s-a anunţat un raid aerian, un căpitan ungur care ne supraveghea ne-a întrebat: „Pot să mă adăpostesc împreună cu voi? Văd că Dumnezeu este cu voi“. După ce bombardamentul a încetat, am părăsit oraşul, croindu-ne drum printre trupurile moarte de animale şi de oameni.

Văzând că războiul era pe sfârşite, acelaşi căpitan ne-a strâns pe toţi şi ne-a spus: „Vă mulţumesc pentru că mă respectaţi. Am nişte ceai şi zahăr pentru fiecare. Oricum, e mai bine decât nimic“. I-am mulţumit că ne tratase cu omenie.

În câteva zile au sosit ruşii, iar noi ne-am îndreptat spre casele noastre în grupuri mici. Dar necazurile noastre erau departe de-a se termina. După ce am sosit la Budapesta, am fost luaţi în primire de ruşi şi ni s-a cerut să ne înrolăm în armată — de data asta în armata sovietică.

Cel care se ocupa de procedurile de rigoare era un medic, un funcţionar rus de rang înalt. Când am intrat în încăpere, nu ne-am dat seama cine era, însă el ne-a recunoscut. Fusese cu noi în lagărul de muncă de la Bor şi era unul dintre puţinii evrei ce supravieţuiseră genocidului nazist. Când a dat cu ochii de noi, le-a ordonat gardienilor: „Pe aceşti opt bărbaţi lăsaţi-i să meargă acasă“. I-am mulţumit medicului, dar, mai presus de toate, i-am mulţumit lui Iehova pentru ocrotirea sa.

Speranţa mea este încă vie

În cele din urmă, la 30 aprilie 1945, am sosit acasă, la Pácin. La puţin timp după aceea m-am întors la casa fierarului din Streda nad Bodrogom ca să-mi termin ucenicia de fierar. Familia Pankovics îmi oferise multe lucruri: nu numai o meserie de pe urma căreia să-mi pot câştiga existenţa, ci ceva mult mai preţios, şi anume adevărul biblic, care mi-a schimbat viaţa. Acum îmi mai ofereau ceva. La 23 septembrie 1946, încântătoarea lor fiică, Jolana, a devenit soţia mea.

 Eu şi Jolana am continuat să studiem Biblia şi să predicăm cu regularitate. Apoi, în 1948, am fost binecuvântaţi cu fiul nostru, Andrej. Totuşi, bucuria că eram liberi din punct de vedere religios nu a durat mult. La puţin timp au venit comuniştii la putere şi a început un alt val de persecuţii. În 1951 am fost din nou chemat la încorporare, de data asta de autorităţile comuniste cehoslovace. Scenariul s-a repetat: proces, condamnare la închisoare, detenţie, lagăr de muncă şi foamete. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu am supravieţuit şi de data aceasta. În 1952 am fost eliberat în urma unei amnistii, după care m-am alăturat familiei mele în Ladmovce, Slovacia.

În pofida interdicţiei impuse ministerului nostru creştin, interdicţie care a durat circa 40 de ani, ne-am continuat serviciul sacru. Din 1954 până în 1988 am avut privilegiul să slujesc ca supraveghetor itinerant. La sfârşiturile de săptămână vizitam congregaţii ale Martorilor lui Iehova şi îi încurajam pe fraţi şi pe surori să rămână fermi în integritatea lor. Apoi, restul săptămânii stăteam împreună cu familia mea şi aveam o muncă laică pentru a ne întreţine. În tot acest timp am simţit îndrumarea iubitoare din partea lui Iehova. Am simţit personal adevărul cuvintelor psalmistului biblic: „De n-ar fi fost DOMNUL de partea noastră, când s-au sculat oamenii împotriva noastră, ne-ar fi înghiţit de vii, în aprinderea mâniei lor împotriva noastră“. — Psalmul 124:2, 3.

Eu şi Jolana am fost fericiţi să-l vedem pe Andrej căsătorit şi, în cele din urmă, un supraveghetor creştin matur. Soţia lui, Eliška, şi cei doi fii ai lor, Radim şi Daniel, au ajuns şi ei, la rândul lor, miniştri creştini activi. Apoi, în 1998 am suferit o mare pierdere când iubita mea Jolana a murit. Dintre toate încercările prin care am trecut, aceasta mi se pare cea mai grea. Mi-e dor de ea în fiecare zi, dar găsesc mângâiere în preţioasa speranţă a învierii. — Ioan 5:28, 29.

Acum, la vârsta de 79 de ani, slujesc ca bătrân în satul Slovenské Nové Mesto, din Slovacia. Lucrul care îmi procură cea mai mare bucurie este acela de a le împărtăşi vecinilor preţioasa mea speranţă bazată pe Biblie. Când mă gândesc la trecut şi la cei peste 60 de ani petrecuţi în serviciul lui Iehova, pot spune cu toată convingerea că, cu ajutorul lui Iehova, putem trece peste toate obstacolele şi putem îndura toate încercările. Dorinţa şi speranţa mea sunt în acord cu ceea ce se spune în Psalmul 86:12: „Te voi lăuda din toată inima mea, Doamne, Dumnezeul meu, şi voi preamări Numele Tău în veci“.

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Biblia pe care am primit-o în schimbul raţiei mele de pâine

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Tibor Haffner m-a încurajat în încercări

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Martori ai lui Iehova în lagărul de muncă de la Bor

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Înmormântarea unui Martor în lagărul de la Bor, în prezenţa soldaţilor nemţi

[Legenda fotografiilor de la pagina 23]

János Török şi Ján Bali (în medalion), care au fost printre cei ce au văzut masacrul

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Jolana a devenit soţia mea în septembrie 1946

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Cu fiul, nora şi nepoţii mei