Un vânător imprevizibil, rar întâlnit

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN CANADA

„PRIVEŞTE! Acolo pe pajişte“, i-am şoptit plin de emoţie soţiei. Eu şi soţia mea ne plimbam cu canoea pe impresionantul râu Nechako, din centrul Columbiei Britanice, bucurându-ne din plin de priveliştile şi de sunetele din această zonă sălbatică, neatinsă încă de civilizaţie. Deodată, parcă din pământ, a ţâşnit o vietate, care s-a năpustit asupra unui biet iepure de câmp neatent. Cu iuţeala fulgerului, prada a zbughit-o, încercând să-şi scape pielea. Sesizând prezenţa noastră, prădătorul s-a oprit brusc, ne-a aruncat o privire tăioasă şi a mârâit de parcă ne-ar fi zis: „Mersi! Tocmai mi-aţi alungat micul dejun!“ Apoi s-a făcut nevăzut, fără zgomot, în desişul întunecos al arbuştilor din apropiere. „Ce era?“, a întrebat soţia mea. „Un râs“, i-am răspuns. Dar, chiar în clipa aceea, în răcoarea dimineţii s-a auzit un alt mârâit, de data asta mai lung şi mai puternic, care ne-a făcut să ne îngheţe sângele în vine.

Un animal scump la vedere

A fost una dintre rarele ocazii când acest animal este zărit de om. Cândva, râsul cutreiera pădurile şi munţii întregii emisfere nordice; astăzi, el mai poate fi văzut doar în câteva regiuni ale globului. A fost zărit în zonele montane îndepărtate ale Eurasiei, precum şi spre sud, în masivii muntoşi din Spania. Însă cel mai mare număr de exemplare se găseşte în Siberia şi în pădurile dese şi întinse din nordul Canadei şi din Alaska. Într-o lucrare de referinţă despre feline se spune: „Ca să o ducă bine, râsul are nevoie de două tipuri de habitate: de păduri dese cu arbori bătrâni, noduroşi şi strâmbi, unde să se adăpostească şi să dea naştere următoarelor generaţii, şi de păşuni bogate în sevă şi arboret tânăr, unde să poată vâna iepuri de câmp“.

La maturitate unii râşi sunt de aproape şase ori mai mari decât o pisică de dimensiuni  mari, iar în înălţime ajung până la coapsele unui om adult. Un mascul din America de Nord cântăreşte 10–15 kg, iar o femelă 5–10 kg. Specia care trăieşte în Europa este de două ori mai mare. Unele exemplare pot atinge un metru lungime.

Printre caracteristicile lui putem aminti blana foarte lungă pe părţile laterale ale feţei, fapt care îl deosebeşte clar de majoritatea felinelor. Faţa, mai lată şi mai scurtă decât a majorităţii felinelor, îi dă un aer de animal timid, aproape blând. Iarna, blana râsului din America de Nord este moale, de culoare gri-deschis, cu pete gri-închis pe faţă, iar firul de păr este lung de 10 cm. Râsul din Eurasia are blana maro-deschis cu pete maro-închis. Altă caracteristică a râsului este coada groasă şi scurtă, de aproximativ 10 cm, având vârful de culoare neagră. Veţi remarca şi urechile mari, triunghiulare, cu smocuri de păr negru în vârf. Urechile sunt ca nişte antene, ajutându-l să localizeze sunetele scoase de animalele mici pe care le vânează.

Fiindcă se ascunde foarte bine şi vânează cu precizie, acest vânător, de obicei solitar, reuşeşte să prindă prada. Având labele late, îmblănite, asemănătoare unor rachete de zăpadă, cu gheare retractile, râsul poate alerga cu uşurinţă prin troienele de zăpadă. Picioarele din spate sunt puternice şi foarte lungi, râsul putând să accelereze instantaneu şi să facă salturi  de până la 2–3 m lungime. De asemenea, râsul poate face rotiri acrobatice în aer, reuşind să-şi schimbe direcţia în timp ce urmăreşte prada. Însă toate aceste urmăriri sunt, de regulă, scurte. Râsul se lasă păgubaş dacă n-a prins prada după aproximativ cinci salturi. De fapt, el fuge după trei până la zece iepuri până prinde unul. Deci, dacă nu prinde animalul urmărit, înseamnă că rămâne cu stomacul gol. Când reuşeşte să prindă prada, râsul îşi înfige colţii în gâtul ei — puternicele lui maxilare scurte având 28 de dinţi, dintre care patru colţi ca nişte pumnale.

În general, râsul vânează înainte de ivirea zorilor sau după lăsarea serii. Ca, de altfel, aproape toate felinele, el poate vedea şi în semiîntuneric. De fapt, ca să vadă noaptea, nu are nevoie decât de o şesime din lumina necesară ochiului uman. Ochii felinelor au în spatele retinei o membrană specială, care se comportă ca o oglindă, reflectând lumina spre retină, pe care o stimulează la maximum. Datorită acestui fapt, când o felină te priveşte ţintă, ochii îi strălucesc în întuneric ca marmura sticloasă. Într-o carte despre feline se spune: „Cu ajutorul văzului său bun, râsul îşi localizează prada de la distanţe mari. Se spune că el poate vedea un şoarece de la 75 m şi un iepure-american de la 300 m — o distanţă de peste trei ori mai mare decât lungimea unui teren de fotbal“.

Hrana preferată a râsului din Canada este iepurele-american, prinzând cam doi iepuri la trei zile. Un râs care se hrăneşte bine poate trăi 15 ani. Fiind un vânător oportunist, el mănâncă şi şoareci, şoareci-de-câmp, cocoşi-de-munte, raţe sălbatice, castori şi veveriţe. Unii au văzut râşi ucigând chiar şi căprioare, ceea ce i-a adus râsului reputaţia de vânător feroce şi agresiv.

Să-l cunoaştem mai bine şi să-l ocrotim

Când e gata de împerechere, femela indică acest lucru prin miorlăituri şi prin mirosul pe care îl emană. După împerechere, ea va da naştere la patru pui, existând şi situaţii rare când naşte chiar şapte pui, dar aceasta se întâmplă numai când este hrană din abundenţă. E interesant că, atunci când nu se prea găseşte de mâncare, numărul puilor este mai mic.

Râsul e un animal greu de prins sau de zărit, deci nu va fi văzut prin preajma zonelor în care îşi desfăşoară activitatea omul. Eforturile de conservare a speciei au dus la creşterea numărului de exemplare în multe zone din Columbia Britanică. De asemenea, tehnicile moderne de exploatare forestieră selectivă au contribuit la aceasta prin crearea în mijlocul pădurilor a unor mici luminişuri cu iarbă, unde iepurii au cu ce să se hrănească. Iar, dacă populaţia de iepuri creşte, creşte şi populaţia de râşi.

Acest animal fascinant reprezintă un element important al unui ecosistem complex. Asemenea celorlalte animale de pradă, râsul depinde de prada lui. O carte despre natură a rezumat această idee astfel: „Depinde şi de iarba şi de rămurelele pe care le mănâncă prada lui. Ba chiar depinde de microorganismele din solul pădurii cu care se hrănesc plantele ce constituie hrana prăzii“. Într-adevăr, complexitatea existentă în natură ne învaţă cât de important este să trăim în deplină armonie cu natura şi să ocrotim mediul pentru a proteja animale precum râsul.