Recife — „oraşul zahărului“

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN BRAZILIA

„AUR, faimă, evanghelizare.“ Acestea nu au fost singurele raţiuni ale colonizării celor două Americi. Zahărul era „o comoară“ râvnită de nobilimea europeană. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, banii obţinuţi în urma cultivării trestiei-de-zahăr pe insulele din Oceanul Atlantic umpleau vistieria Portugaliei. Astfel, în 1516, regele Manuel I al Portugaliei a decis să cultive trestie-de-zahăr în coloniile sale din Lumea Nouă.

Primele fabrici de zahăr au apărut în sudul Braziliei. Cu toate acestea, în provincia cunoscută la vremea aceea drept Pernambuco *, aflată în nord-estul Braziliei, avea să înflorească o adevărată civilizaţie a zahărului. Clima caldă, ploile abundente, culmile domoale şi solul aluvionar fertil favorizau cultivarea trestiei-de-zahăr. Pe măsură ce plantaţiile se extindeau pe dealurile şi platourile din jurul deltei râului Capibaribe, pădurile tropicale de pe coastă dispăreau.

În 1537 acolo exista deja o colonie mică de navigatori şi pescari. Aceştia trăiau pe un loc înalt de pe istm, un loc destul de periculos, având la sud Olinda, pe atunci capitala provinciei Pernambuco. Străjuit la vest de râul Capibaribe şi ocrotit la est de un zid de recife de corali din Oceanul Atlantic, acest port natural a ajuns să fie cunoscut sub numele de Povo dos Arrecifes (Satul Recifelor), iar mai târziu, Recife. Aici era depozitat zahărul brut, adus pe râu de pe plantaţiile de trestie-de-zahăr, până când pornea în lungul drum spre Europa.

Zvonul că Pernambuco era o zonă prosperă a atras musafiri nepoftiţi pe aceste meleaguri. În 1561, au dat năvală piraţii francezi. Apoi, în 1595, negustorul englez Sir James Lancaster, despre care se spunea că era pirat, a pus stăpânire pe Recife şi l-a jefuit. Se spune că Lancaster a ridicat ancora numai după ce a umplut bine propriile corăbii şi alte 12 ambarcaţiuni „împrumutate“ de la negustorii francezi şi portughezi cu tot ceea ce prădase din acel loc. Pe istm, mai precis între Recife şi Olinda, s-au construit forturi pentru a împiedica alte atacuri. Dar degeaba!

 Războiul zahărului

Pe la începutul secolului al XVII-lea, Pernambuco, aflată atunci sub stăpânire spaniolă, era cea mai mare regiune producătoare de zahăr din lume. Mândrindu-se cu cele 121 de fabrici de zahăr, Recife a devenit portul cel mai aglomerat de pe teritoriile americane aflate sub controlul portughezilor.

Europa era mare amatoare de zahăr brazilian, rafinat în principal în Olanda. Însă în 1621 armistiţiul dintre Olanda şi Spania a încetat, ceea ce punea în pericol comerţul cu zahăr. În acel an Compania olandeză a Indiilor de Vest (la care ne vom referi în continuare prin termenul „Compania“) a primit monopolul asupra comerţului cu Africa şi America. Compania a propus o soluţie într-un document intitulat sugestiv „Motivele pentru care Compania Indiilor de Vest ar trebui să ia Brazilia de la regele Spaniei cât mai curând posibil“, document însoţit de „Lista cu tot ceea ce poate produce Brazilia“. Războiul zahărului era pe cale de a izbucni!

La 14 februarie 1630, o flotilă de 65 de corăbii, aflată sub pavilionul Companiei a acostat pe ţărmul provinciei Pernambuco. După o bătălie scurtă, drapelul Companiei flutura pe pământ brazilian. Invadatorii au considerat că Recife cu forturile lui, cu insulele dimprejur şi cu râurile sale ofereau mai multă siguranţă decât dealurile Olindei şi spaţiile ei deschise. Prin urmare, la 25 noiembrie 1631, olandezii au ars din temelii Olinda şi şi-au mutat sediul administrativ în Recife. A fost un moment crucial în istoria acestei aşezări.

Cum suprafaţa ei era mică, iar populaţia, din ce în ce mai numeroasă, aşezarea s-a dezvoltat pe verticală. Din materialele rămase în urma incendierii Olindei, s-au construit case (sobrados) cu unu sau două etaje în stilul caracteristic capitalelor europene din vremea aceea. Prin 1637 însă nu mai era nici un loc viran în Recife. În acel an, noul guvernator general, contele de origine germană Johan Maurits Van Nassau, a venit înarmat cu planuri de construire a celui mai modern şi mai cosmopolit oraş sud-american.

Oraşul înălţat de Maurits

Mauritia, numele dat de conte oraşului, s-a înălţat în şapte ani. Era construit în stil european, avea străzi pavate, o piaţă,  palate, grădini botanice şi o grădină zoologică cu animale aduse din Africa şi din alte regiuni ale Braziliei. Oraşul găzduia primul observator astronomic de pe continentul american, un muzeu, câteva spitale şi o bibliotecă. Nassau şi-a construit oraşul pe insula Antônio Vaz, aflată la vreo câteva sute de metri de Recife. El a autorizat construirea a două poduri — considerate la vremea  aceea minunăţii ale tehnicii — pentru a lega Recife, Mauritia şi continentul. — Vezi chenarul „Maurits Van Nassau şi vaca zburătoare“.

Nassau nu avea spiritul mercenar care-i caracteriza pe colonizatori. El chiar şi-a numit noua casă „minunata Brazilie, fără pereche sub soare“. Marea lui iubire pentru acest ţinut, ale cărui resurse fusese însărcinat de Companie să le exploateze, este bine ilustrată în picturile lui Frans Post şi Albert Eckhout, care făceau parte din cercul de intelectuali şi artişti veniţi cu el din Europa. Sub patronajul său, un grup de 46 de artişti, oameni de ştiinţă şi artizani au realizat o mulţime de cărţi, desene şi hărţi dezvăluindu-le europenilor dornici de cunoaştere frumuseţea ţinutului Pernambuco.

Sub administraţia lui Nassau, economia a luat avânt în Mauritia şi Recife. Cu împrumuturi de la Companie, s-au refăcut fabricile de zahăr distruse în timpul invaziei. Nu după mult timp, în Recife forfoteau oameni cu cele mai diverse ocupaţii: demnitari britanici, comercianţi scoţieni, oameni de afaceri germani şi francezi, dar şi aventurieri suedezi. Cu toţii fuseseră atraşi de comerţul cu sclavi, cu zahăr şi cu lemn roşu.

Climatul de toleranţă religioasă de sub administraţia lui Nassau i-a atras şi pe investitorii evrei şi pe refugiaţii din Europa şi din nordul Africii. Sefarzii, care erau destul de mulţi la număr, s-au întrunit un timp fără oprelişti în primele două sinagogi construite pe pământ american. Activitatea comunităţii evreieşti era atât de importantă, încât centrul comercial al oraşului Recife a ajuns să fie cunoscut ca Rua dos Judeus (Strada evreilor).

Brazilienii îşi varsă amarul pe olandezi

Deşi Nassau era cunoscut ca un bun administrator, directorii Companiei s-au plâns că pasiunea lui pentru Brazilia îi întunecă gândirea şi nu reuşeşte să ia decizii corecte pe plan financiar. Acţionarii Companiei nu obţinuseră profituri prea mari în urma investiţiilor lor. Nassau şi-a dat demisia şi s-a întors în Olanda în mai 1644. Vestea a fost primită cu tristeţe chiar şi de portughezi. Plecarea sa a marcat declinul Braziliei aflate sub control olandez. În câteva rânduri, culturile de trestie-de-zahăr au fost compromise. În plus, s-a înregistrat o criză pe piaţa internaţională a zahărului, iar Compania a făcut datorii uriaşe. Toate acestea i-au determinat pe proprietarii de plantaţii să înceapă o revoltă care a dus, în 1654, la expulzarea olandezilor. *

Grădinile lui Nassau şi aproape tot oraşul construit de el fuseseră distruse  în timpul luptelor. În încercarea de a nu pierde controlul asupra comerţului cu zahăr, olandezii şi-au mutat centrul de activitate din Olinda pe insulele din delta râului Capibaribe. Aici au pus bazele noii capitale. Recife a devenit un oraş în adevăratul sens al cuvântului şi un important centru economic.

Parfumul oraşului de odinioară

Modernul oraş Recife, unul dintre cele mai mari centre industriale, financiare şi turistice din Brazilia, cu peste 1 300 000 de locuitori, nu aduce deloc cu micuţa colonie de pescari din secolul al XVI-lea care deservea Olinda. Plantaţiile de trestie-de-zahăr de pe malurile râului Capibaribe fuseseră demult transformate în cartiere rezidenţiale. Numele lor s-a păstrat însă în curgerea timpului. Au mai rămas câteva vile pitoreşti ale foştilor proprietari de pământuri. Centrul comercial al oraşului, care ocupă insulele Recife, Santo Antônio şi districtul Boa Vista aflat pe continent, nu şi-a păstrat prea mult din stilul arhitectural de odinioară. Motivul? Neglijenţa şi procesul de modernizare agresiv.

Dar râurile, insulele şi recifele de corali care i-au fascinat pe olandezi rămân în continuare marea atracţie a oraşului Recife. Printre clădirile lui moderne se zăresc ici-colo vestigii ale unor timpuri apuse, când producerea zahărului era principala activitate a localnicilor. Forte do Brum, un fort olandez, fusese construit pe ţărmul mării pentru a apăra portul de invaziile duşmanilor. Acum, între el şi mare se află gropile de depozitare a deşeurilor. Fortul e singura construcţie istorică între nenumăratele clădiri moderne. Rua dos Judeus, în prezent Rua do Bom Jesus (Strada Bunului Isus), şi-a păstrat parfumul secolului al XVI-lea. Casele ei (sobrados) din perioada colonială, zugrăvite în felurite culori, au scăpat de procesul de modernizare urbană.

Cei care doresc să sape mai adânc în istoria acestui oraş, pot vizita expoziţii de hărţi daneze şi de suveniruri, de pildă cele de la Forte das Cinco Pontas, un fort construit de mercenarii Companiei în 1630, şi la modestul Institut de Arheologie, Istorie şi Geografie. Museo do Homem do Nordeste (Muzeul Omului din Nord-Est) prezintă istoria industriei zahărului, de la începuturile ei modeste până la modernele fabrici de zahăr, şi aduce la lumină o frântură din viaţa sclavilor, numiţi „mâinile şi picioarele baronilor zahărului“.

Zahărul nu mai stârneşte aceleaşi sentimente aprinse ca în veacurile trecute. Profiturile, care atrăseseră Compania şi piraţii dornici să devină stăpânii comerţului cu zahăr, au scăzut. Nimeni nu şi-ar dori să aibă parte de problemele de ordin financiar, social şi ecologic pe care le-a lăsat în urma ei civilizaţia zahărului. Azi, culturile de trestie-de-zahăr domină peisajul de pe coastă. Nu departe de Recife, agricultorii strâng recolta de pe vastele terenuri cultivate cu trestie-de-zahăr, aşa cum au făcut înaintaşii lor pe parcursul ultimilor cinci veacuri, fapt ce ne aminteşte că Recife a fost odinioară oraşul zahărului.

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 25]

Maurits Van Nassau şi vaca zburătoare

„La început, pentru a ajunge din Mauritia în Recife şi invers, oamenii foloseau barca, ceea ce îngreuna comerţul. Cu toţii au salutat ideea construirii unui pod care să lege cele două oraşe. Prin urmare, lucrarea s-a realizat rapid. Inaugurarea podului avea să aibă loc într-o duminică. În program era prevăzut un număr menit să stârnească curiozitatea publicului: o vacă zburătoare!

În după-amiaza acelei zile, muzicienii cântau, iar străzile erau împodobite cu panglici de hârtie colorată. Mulţimi de oameni se revărsau spre pod. Deşi impresionaţi de noua construcţie, cu toţii aşteptau cu sufletul la gură. . . vaca zburătoare! «Oare cum arată?», se întrebau unii. «E păcat să spui că o vacă zboară ca un înger», a zis o doamnă în vârstă.

La timpul hotărât, de la fereastra de sus a unei case de pe chei a ţâşnit ceva galben, în formă de vacă, cu coarne şi cu coadă lungă. «Iat-o!», au început cu toţii să strige. Nobili, oameni de rând, sclavi, cu toţii priveau spre înaltul cerului. Dintr-o dată s-a auzit o explozie de râsete. Vaca nu era decât un balon de hârtie umplut cu aer cald!

Gluma contelui Maurits Van Nassau i-a făcut pe oameni să se amuze copios, dar a mai servit unui scop. Cei ce au traversat podul ca să vadă vaca zburătoare au plătit o mică taxă. Banii astfel strânşi au contribuit în mare măsură la acoperirea costurilor acestei construcţii demne de toată lauda!“

[Provenienţa informaţiilor şi a fotografiei]

Terra Pernambucana, de Mário Sette.

Maurits Van Nassau: ACERVO FUNDAÇÃO JOAQUIM NABUCO-RECIFE

[Chenarul de la pagina 27]

Veneţia Americii

„Aidoma Veneţiei, Recife este un oraş care se iveşte din ape şi se oglindeşte în luciul apei, un oraş care simte profund pulsul oceanului.“ — Joaquim Nabuco, om de stat brazilian.

Bătălia purtată de constructori cu marea, mlaştinile şi râurile — începută odată cu apariţia primelor gropi de depozitare a deşeurilor şi cu ridicarea primelor rambleuri în secolul al XVI-lea — a dus la formarea a 66 de canale traversate de 39 de poduri în capitala provinciei Pernambuco. Modernul oraş Recife se întinde pe toată delta formată de râurile Capibaribe, Beberibe, Jiquiá, Tejipió şi Jaboatão. Cum oraşul se află la doar circa doi metri deasupra nivelului mării, câteva din străzile lui principale sunt uneori inundate din cauza mareei sau a ploilor torenţiale. În mod paradoxal, Oraşul vechi — locul unde a fost întemeiat Recife —, care secole la rând a rămas strâns legat de continent printr-o fâşie de nisip, a fost despărţit în cele din urmă de continent în 1960, odată cu extinderea portului.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Sus: Rua do Bom Jesus

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Jos: Rua da Aurora

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Corăbiile Companiei olandeze a Indiilor de Vest atacă Olinda (în dreapta) şi Recife (în stânga) în anul 1630

[Legenda fotografiei de la paginile 24, 25]

„Aidoma Veneţiei, Recife este un oraş care se iveşte din ape şi se oglindeşte în luciul apei“

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Forte do Brum şi (jos) Forte das Cinco Pontas

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 23]

Sus: FOTO: NATANAEL GUEDES/P.C.R.; jos: Bruno Veiga/Tyba/socialphotos.com; hartă: Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.

[Provenienţa fotografiilor de la paginile 24, 25]

Flotilă: ACERVO FUNDAÇÃO JOAQUIM NABUCO-RECIFE; jos: MUNDOimagem