Aţi gustat vreodată boabele săltăreţe?

De la corespondentul nostru din Canada

CULTIVATORUL împrăştie sulf pe sol pentru a-i mări aciditatea. Toamna, când fructele se coc, el inundă terenurile. După recoltare, testează calitatea boabelor lăsându-le să cadă pentru a vedea dacă sar.

Am putea crede că agricultorul şi-a pierdut minţile! Dar lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Deşi pare că-şi distruge recolta, de fapt, el vrea să vadă care dintre roade sunt de cea mai bună calitate. El cultivă o specie de afin din America de Nord (Vaccinium macrocarpon). Aţi vrea să aflaţi mai multe despre fructele lui rezistente?

Fructe de pe terenuri mlăştinoase

Când europenii au pus piciorul pe coasta nord-estică a Americii de Nord, băştinaşii le-au oferit ca marfă de schimb nişte boabe roşii, cu gust acrişor, răcoritor. Indienii pequot, care trăiau în zona cunoscută în prezent drept Capul Cod, numeau aceste boabe i-bimi, „fruct amar“. Tulpina şi florile afinului nord-american se aseamănă mult cu gâtul şi capul unui cocor, ce trăia în cârduri mari prin partea locului şi se hrănea în special cu fructul acestei plante. Probabil, de aceea au numit pelerinii fructul după numele păsării.

Indienii culegeau boabele din turbării. Datorită umezelii şi vegetaţiei în descompunere, solul turbăriilor e deosebit de acid, astfel încât majoritatea plantelor nu supravieţuiesc în aceste condiţii. Afinilor însă le merge foarte bine în astfel de soluri. Acestor plante, cu tulpini târâtoare, asemănătoare celor ale căpşunilor, le pria în regiunea cuprinsă între actuala Virginie şi Canada.

Iată ce i-a scris în 1680 Mahlon Stacy, care se stabilise în New Jersey, fratelui său din Anglia: „Afinele nord-americane, foarte asemănătoare cireşelor ca formă şi culoare, pot fi păstrate până la următoarea recoltă. Din ele se face un sos delicios ce se asortează cu vânat şi curcan, cu carne de pasăre în general. Afinele sunt mai bune la tarte decât agrişele sau cireşele. Indienii ne aduc acasă mari cantităţi de afine“.

Aliment, medicament şi conservant

Amerindienii cunoşteau proprietăţile de conservant natural ale afinelor. Ei făceau o mâncare numită pemmican, care consta într-un amestec de afine cu carne uscată sau peşte uscat, făcute pastă. Din această compoziţie se preparau nişte turte, care erau lăsate să se usuce la soare. În timpul lungilor luni de iarnă, turtele le asigurau oamenilor necesarul de proteine şi vitamine. Afinele nord-americane se păstrează bine  deoarece sunt bogate în pectină. De asemenea, conţin o mare cantitate de vitamina C. Iată de ce, expuşi riscului de a face scorbut, marinarii de odinioară duceau cu ei în lungile călătorii pe mare butoaie întregi de afine.

Indienii foloseau afinele şi ca medicament, amestecându-le cu făină de porumb şi punând cataplasme pe răni pentru a preveni infectarea sângelui. Potrivit unor cercetări medicale recente, consumul sucului de afine poate preveni unele infecţii urinare, împiedicând bacteriile patogene să se fixeze pe pereţii tractului urinar.

De ce li se spune boabe săltăreţe?

Dacă aţi tăia o boabă coaptă, aţi observa în interior patru săculeţi de aer, care îi ajută pe cultivatori în două feluri. În primul rând, în loc să culeagă fructele bob cu bob, activitate care i-ar solicita mult, cultivatorii au o altă soluţie: inundă terenurile, scutură afinii prin metode mecanizate — boabele coapte desprinzându-se astfel de tulpină — şi apoi lasă fructele în seama săculeţilor de aer, care le fac să plutească. * Boabele plutitoare sunt strânse şi sortate.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, cultivatorii de afine au descoperit un alt folos pe care li-l aduc săculeţii de aer. Se spune că, odată, un cultivator a scăpat din greşeală pe nişte trepte o găleată cu afine şi, spre uluirea lui, cele mai bune boabe au sărit din treaptă în treaptă până jos, pe când cele moi sau stricate au rămas pe loc. Săculeţii de aer din boabele bune le permiteau să sară asemenea unor mingi umflate, pe când fructele de calitate inferioară erau ca nişte mingi dezumflate.

Pornind de la această proprietate a afinelor, în 1881 s-au inventat primele maşini de sortare a lor. Chiar şi separatoarele de azi funcţionează pe acelaşi principiu, făcând boabele de calitate să sară peste o barieră, după care să poată fi strânse pentru a fi vândute ca atare. Cele moi sunt folosite la prepararea sucului, a dulceţurilor sau a jeleurilor.

 De pe turbăriile artificiale din nord-estul şi nord-vestul Statelor Unite şi din Canada, cultivatorii recoltează într-un singur an peste 250 000 de tone de afine. Dacă nu aţi gustat niciodată acest fruct acrişor, nu pierdeţi ocazia. Este foarte bogat în vitamine şi minerale, precum şi în antioxidanţi, care previn apariţia bolii cardiace şi a cancerului. Şi veţi vedea că vă va face chiar să „săltaţi“ de bucurie!

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 17]

Un fruct tipic nord-american?

Afinele nu lipsesc de la tradiţionala masă de Ziua Recunoştinţei, care în Statele Unite se ţine în a patra joi din noiembrie, iar în Canada în a doua zi de luni din octombrie. Potrivit legendei, în 1621, prima dată când s-a ţinut această sărbătoare, indienii au adus cu ei afine. Au fost trei zile de petreceri, organizate de guvernatorul coloniei Plymouth, William Bradford. Întrucât fructul a pătruns adânc în multe tradiţii, afinul nord-american fiind printre puţinele specii de plante autohtone cultivate în scop comercial, mulţi americani cred că afinul creşte numai pe continentul lor.

Totuşi, răchiţelele (V. oxycoccus), o specie de afin cu fructe mai mici, cresc nu numai în America de Nord, ci şi în Asia şi în unele părţi ale Europei. Iar preparate culinare cu afine nu se întâlnesc numai America de Nord. Iată ce se spune în Encyclopædia Britannica: „S-a crezut că sosul şi jeleul de afine sunt tipic americane, însă şi scandinavii ţin la loc de cinste fructele merişorului de munte (V. vitis-idaea), o specie autohtonă de afin, ale cărui fructe se aseamănă cu afinele nord-americane [V. macrocarpon], doar că sunt mai aromate“.

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Flori de afin nord-american

[Provenienţa fotografiei]

Cu amabilitatea lui Charles Armstrong, Cranberry Professional, Univ. of Maine Cooperative Extension, USA

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Recoltarea afinelor pe o plantaţie inundată

[Provenienţa fotografiei]

Keith Weller/Agricultural Research Service, USDA

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Recoltarea afinelor albe

[Provenienţa fotografiei]

Fotografiile, cu excepţia fundalului: Cu amabilitatea Ocean Spray Cranberries, Inc.