Am învăţat să mă încred în Dumnezeu

RELATARE DE ELLA TOOM

EU ŞI familia mea locuiam în apropierea orăşelului Otepää, din sudul Estoniei, la circa 60 km de graniţa cu Rusia. În octombrie 1944, trecuseră deja câteva luni de când absolvisem liceul. Cel de-al Doilea Război Mondial era pe sfârşite. În timp ce germanii, alungaţi de armata rusă, se retrăgeau prin Estonia, noi şi vecinii noştri, vreo 20 de suflete, ne-am ascuns în pădure. Am luat cu noi şi animalele.

Bombele au căzut în jurul nostru vreme de două luni. Parcă eram în toiul luptei. Stăteam de obicei laolaltă, iar eu citeam pasaje din Biblie, mai ales din Plângerile. A fost prima oară în viaţă când am citit din Biblie. Într-o zi, am urcat pe culmea unui deal înalt, am îngenuncheat şi m-am rugat astfel: „Când războiul va înceta, îţi promit că am să mă duc în fiecare duminică la biserică“.

Nu a trecut mult şi frontul s-a mutat spre vest. În mai 1945, Germania a capitulat, iar cel de-al Doilea Război Mondial a încetat. Ţinându-mi promisiunea făcută lui Dumnezeu, m-am dus săptămână de săptămână la biserică. Dar mă simţeam stânjenită, pentru că acolo veneau numai vreo câteva femei în vârstă. Ori de câte ori primeam o vizită neanunţată, ascundeam Biblia sub masă.

După puţin timp, am primit un post de învăţătoare la şcoala din sat. Regimul comunist câştigase teren, iar ateismul se răspândise. Cu toate acestea, am refuzat să mă alătur Partidului Comunist. Îmi umpleam timpul cu nenumărate activităţi sociale, de pildă cu organizarea de dansuri populare pentru copii.

Fac cunoştinţă cu Martorii

Copiii aveau nevoie de costume populare. Prin urmare, în aprilie 1945, m-am dus la Emilie Sannamees, o croitoreasă pricepută. Nu ştiam că era Martoră a lui Iehova. Ea m-a întrebat: „Ce părere ai despre situaţia mondială?“ Întrucât tocmai se ţinea o conferinţă pe tema păcii în San Francisco (SUA), i-am spus: „În curând, guvernarea va fi înlăturată. Conferinţa de asta se ţine, ca să fim siguri că aşa se va întâmpla“.

Emilie a zis că această conferinţă nu va aduce foloase de durată şi s-a oferit să-mi arate din Biblie de ce crede asta. Dar eu nu eram dispusă să o ascult pe această femeie între două vârste, blândă şi manierată. Înainte să plec, ea mi-a pus totuşi o întrebare: „Ştii unde a vrut Dumnezeu ca Adam şi Eva să trăiască?“ Deoarece nu ştiam răspunsul, m-a îndemnat să-l întreb pe tata.

Şi aşa am făcut când am ajuns acasă. Dar el n-a ştiut ce să-mi răspundă. Mi-a spus în schimb că nu trebuie să ne preocupe studierea Bibliei, că ajunge  să avem credinţă. Când m-am întors să iau costumele, i-am zis lui Emilie că tata nu ştia răspunsul la întrebare. Ea şi sora ei şi-au adus Bibliile şi mi-au citit poruncile pe care li le-a dat Dumnezeu lui Adam şi Evei. Ei trebuiau să se îngrijească de grădina care le fusese dată ca locuinţă şi să trăiască acolo fericiţi pentru totdeauna. Ele mi-au arătat din Biblie că scopul lui Dumnezeu a fost ca Adam şi Eva să aibă copii şi să extindă hotarele locuinţei lor paradiziace până la marginile pământului. Explicaţiile biblice mă încântau! — Geneza 1:28; 2:8, 9, 15; Psalmul 37:29; Isaia 45:18; Revelaţia 21:3, 4.

Asist pentru prima dată la o întrunire creştină

Deoarece în acea vară trebuia să merg la Tartu ca să urmez un curs de trei luni pentru învăţători, Emilie mi-a dat adresa unei Martore care locuia în acel oraş. Mi-a dat şi cartea Creaţiune, care m-a impresionat prin prezentarea clară a adevărurilor biblice fundamentale. Prin urmare, la 4 august 1945, m-am dus la adresa dată.

Când am văzut că nu-mi răspunde nimeni, am bătut din nou, aşa de tare că un vecin a deschis şi m-a trimis la o altă adresă: strada Salme, numărul 56. Acolo am dat de un atelier unde era o femeie care curăţa cartofi. Am întrebat-o dacă nu cumva se ţinea o întrunire religioasă acolo. Pe un ton răstit, mi-a zis să plec pentru că nu eram binevenită. La insistenţele mele, mi-a zis în cele din urmă că pot să urc. Sus era un grup care studia Biblia. După puţin timp, la prânz, s-a făcut o pauză. Când unii au văzut că mă pregăteam să plec, m-au îndemnat să mai rămân.

Am început să mă uit primprejur şi am observat doi tineri, neobişnuit de palizi şi de slabi, stând lângă fereastră. Mai târziu am aflat că în timpul războiului au stat mai bine de un an în mai multe ascunzători ca să nu fie prinşi. * În timpul sesiunii de după-amiază, Friedrich Altpere a folosit într-o cuvântare cuvântul „armaghedon“. Cum termenul nu-mi era cunoscut, l-am întrebat la sfârşit ce însemna. El mi-a dat răspunsul folosindu-se de Biblie (Revelaţia 16:16). Văzându-mi surprinderea, s-a mirat că nu ştiam semnificaţia acestui cuvânt.

Îmi era din ce în ce mai clar că acea întrunire fusese organizată numai pentru Martorii de încredere. Mai târziu, am aflat că era de fapt prima lor întrunire de după război! În acel moment am înţeles că de-acum încolo trebuia să mă încred în Dumnezeu (Proverbele 3:5, 6). Un an mai târziu, în august 1946, pe când aveam 20 de ani, m-am botezat ca simbol al dedicării mele la adevăratul Dumnezeu, Iehova.

Întâmpin opoziţie din partea familiei

Guvernul făcea presiuni ca ateismul să fie predat în şcoli, ceea ce mi-a pus la grea încercare conştiinţa instruită biblic. Am luat decizia de a-mi schimba locul de muncă. Dar când i-am spus mamei, şi-a ieşit din fire, s-a repezit la mine şi mi-a smuls păr din cap. Atunci m-am hotărât să plec de-acasă. Tata însă m-a încurajat să suport încercarea, spunându-mi că mă va susţine.

Fratele meu, Ants, a trecut de partea mamei împotrivindu-mi-se. Dar într-o zi, mi-a cerut ceva de citit bazat pe Biblie. I-a plăcut nespus de mult ce i-am dat. Drept urmare, mama a făcut crize de isterie. Ants a început chiar să vorbească la şcoală despre Dumnezeu. Cu toate astea, când a întâmpinat opoziţie, a încetat să se mai asocieze cu Martorii lui Iehova. După puţin timp, în timp ce făcea scufundări, a avut un accident şi s-a lovit la cap. Deşi zăcea paralizat pe o targă, mintea-i era încă limpede. „Oare o să mă ierte Iehova?“, m-a întrebat. „Sigur“, i-am răspuns. Peste câteva zile Ants a murit. Avea doar 17 ani.

În septembrie 1947, am renunţat la slujba din învăţământ. Mama continua să mi se împotrivească cu înverşunare. Când mi-a aruncat hainele în stradă, am plecat de-acasă, refugiindu-mă la surorile Sannamees. Ele m-au încurajat mult, amintindu-mi că Iehova nu-şi părăseşte niciodată slujitorii.

 Încercări în Estonia postbelică

Surorile Sannamees m-au lăsat să lucrez cu ele: Coseam pentru familiile de la ferme, dar le şi vorbeam despre adevărurile biblice. A fost o perioadă fericită din viaţa mea, fiindcă atunci nu numai că am învăţat să cos, dar am şi căpătat mai multă iscusinţă în ministerul creştin. Pe lângă munca de croitoreasă, am predat în particular matematica. Dar în 1948, autorităţile au început să-i aresteze pe Martori.

Anul ce-a urmat, în octombrie, pe când lucram la o fermă, mi s-a spus că autorităţile merseseră la casa surorilor Sannamees ca să mă aresteze. M-am gândit să mă adăpostesc la ferma fratelui Hugo Susi, dar am aflat că tocmai fusese arestat. O femeie pentru care cususem, m-a invitat să stau la ea. Mai târziu, am fost nevoită să mă mut din fermă în fermă şi, în timp ce-mi făceam munca de croitoreasă, continuam să predic.

Odată cu venirea iernii, KGB-ul mi-a dat de urmă. Stăteam în Tartu, la Linda Mettig, o Martoră tânără, zeloasă, care era cu doar câţiva ani mai mare decât mine. Am fost arestată şi dusă la miliţie pentru interogatoriu. Am fost forţată să mă dezbrac şi să stau aşa în faţa miliţienilor tineri. M-am simţit umilită. Dar după ce m-am rugat lui Iehova, m-a cuprins o linişte şi o pace adâncă.

Apoi, am fost dusă într-o celulă în care, de mică ce era, nu puteam nici măcar să mă lungesc. Ieşeam de-acolo numai pentru interogatorii. Miliţienii îmi ziceau: „Nu-ţi cerem să negi existenţa lui Dumnezeu, dar termină odată cu predicarea asta neroadă! Ai putea avea un viitor minunat!“ Şi apoi mă ameninţau: „Ţi-e dragă viaţa? Sau vrei să mori cu Dumnezeul tău undeva prin Siberia?“

Trei zile, în timpul interogatoriilor, nu m-au lăsat să închid un ochi. Am rezistat numai meditând la principiile biblice. În cele din urmă, un anchetator mi-a dat să semnez o hârtie prin care mă angajam să nu mai predic niciodată. „M-am gândit mult la asta“, am răspuns eu. „Prefer să stau în închisoare şi să-mi păstrez prietenia cu Dumnezeu, decât să fiu liberă şi să pierd aprobarea lui.“ Atunci anchetatorul a strigat la mine: „Proasto ce eşti! Toţi o să fiţi arestaţi şi trimişi în Siberia!“

Eliberare neaşteptată

Spre surprinderea mea, înainte de miezul nopţii, anchetatorii mi-au zis că pot să-mi iau lucrurile şi să plec. Ştiam că voi fi urmărită. Prin urmare, nu m-am îndreptat spre casa vreunui frate creştin, pentru că l-aş fi dat de gol. Pe când rătăceam pe străzi, am simţit trei bărbaţi în urma mea. În timp ce mă rugam lui Iehova să-mi îndrume paşii, am luat-o pe o stradă întunecoasă şi am intrat în fugă într-o grădină. M-am întins pe pământ şi m-am acoperit cu frunze. Auzeam foşnetul frunzelor sub paşii acelor bărbaţi şi vedeam lumina de la lanternele lor.

După câteva ore, mi-a intrat frigul în oase şi am amorţit. În cele din urmă, cu pantofii în mână de teamă să nu fac zgomot, am luat-o pe străzile cu pavaj de piatră. Lăsând în urmă oraşul, am mers prin şanţul aflat de-a lungul şoselei. Când se apropiau maşini, mă întindeam pe pământ. În zorii zilei următoare, la ora cinci, am ajuns la Jüri şi Meeta Toomel, care stăteau nu departe de Tartu.

Meeta s-a grăbit să încălzească sauna ca să-mi revin. A doua zi, s-a dus la Tartu şi a luat legătura cu Linda Mettig. Linda m-a îndemnat: „Hai să mergem să anunţăm vestea bună în toată Estonia!“ Mi-am schimbat înfăţişarea, făcându-mi o nouă coafură, fardându-mă puţin şi punându-mi ochelari. Apoi, am pornit la predicare. În lunile ce-au urmat am parcurs distanţe lungi cu bicicleta. Pe drum treceam pe la colaboratorii în credinţă care stăteau la ferme şi-i încurajam.

 La 24 iulie 1950, Martorii au organizat un congres în şura încăpătoare a unui student în Biblie, care locuia în apropiere de Otepää. Când am aflat că planul nostru în privinţa congresului a fost descoperit de KGB, i-am avertizat aproape pe toţi Martorii care erau în drum spre locul de întrunire. S-a stabilit un alt loc pentru ziua următoare, iar la congres au luat parte 115 persoane. Cu toţii am plecat acasă fericiţi şi mai hotărâţi ca oricând să ne păstrăm integri în ciuda opoziţiei. *

Apoi, am pornit cu Linda să predicăm, dar şi să-i încurajăm pe fraţii noştri creştini. Mai târziu, în decursul aceluiaşi an, pe când eram la cules de cartofi, le-am spus şi colegilor de muncă mesajul despre Regat. Proprietarul unei ferme chiar s-a oprit la un moment dat din lucru şi ne-a ascultat o oră. El a spus: „Nu auzi în fiecare zi o veste ca asta!“

Eu şi Linda ne-am întors în Tartu, unde am aflat că mai mulţi fraţi, inclusiv mama Lindei, au fost arestaţi. Majoritatea prietenilor noştri fuseseră arestaţi, inclusiv surorile Sannamees. Ştiind că KGB-ul e pe urmele noastre, am făcut rost de două biciclete şi am continuat să predicăm în afara oraşului Tartu. Într-o noapte, KGB-ul m-a găsit în casa Almei Vardja, o Martoră recent botezată. Uitându-se în paşaportul meu, unul dintre agenţi a exclamat: „Ella! Te-am căutat peste tot!“ Asta se întâmpla la 27 decembrie 1950.

Închisă, iar apoi trimisă în Siberia

Eu şi Alma ne-am împachetat liniştite câteva lucruri, apoi ne-am aşezat să mâncăm ceva. Uimiţi, agenţii KGB ne-au spus: „Nici măcar nu plângeţi. Staţi acolo şi mâncaţi!“ Noi le-am răspuns: „Plecăm în noua noastră repartiţie şi nu ştim când vom mai lua masa“. Am pus la mine o pătură din care, mai târziu, mi-am făcut şosete şi mănuşi ce mi-au ţinut de cald. După câteva luni de închisoare, în august 1951, am fost trimisă alături de alţi Martori estonieni în exil. *

Din Estonia am fost trimişi cu trenul la Leningrad (acum Sankt Petersburg, Rusia), iar de-acolo în cumplitele lagăre de muncă din Vorkuta (Republica Komi), deasupra Cercului Polar. Eram trei Martori în grupul celor trimişi aici. Învăţasem la şcoală rusa iar, după ce am fost arestată, am început să o exersez. Prin urmare, când am ajuns în lagăr o vorbeam fluent.

În Vorkuta, am întâlnit o tânără ucraineană care devenise Martoră într-un lagăr de concentrare nazist din Polonia. În 1945, ea şi alţi 14 Martori au fost duşi pe un vas pe care germanii voiau să-l scufunde în Marea Baltică. Dar vasul a ajuns cu bine pe ţărmurile Danemarcei. Mai târziu, după ce s-a întors în Rusia, ea a fost arestată fiindcă fusese prinsă predicând. A fost trimisă în Vorkuta unde ne-a încurajat mult.

Am întâlnit şi două femei care au întrebat în ucraineană: „Cine de-aici este Martor al lui Iehova?“ Ne-am dat seama numaidecât că erau surori de-ale noastre! Ele ne-au încurajat şi s-au îngrijit de noi. Deţinutele observaseră că eram ca o familie care aştepta venirea celorlalţi membri ai ei.

Sunt mutată într-un lagăr din Mordovia

În decembrie 1951, în urma unui examen medical, s-a descoperit că aveam probleme cu tiroida. Am fost transferată la aproape 1 500 km sud-vest de acel loc, în complexul de lagăre din Mordovia (aflat la 400 km sud-est de Moscova). De-a lungul anilor petrecuţi în lagărele de  concentrare pentru femei, am întâlnit numeroase Martore din Germania, Ungaria, Polonia şi Ucraina. Tot aici am cunoscut-o şi pe Maimu, din Estonia, care fusese închisă din motive politice.

Pe când era în închisoare în Estonia, Maimu a dat naştere unei fetiţe pe care un gardian cumsecade i-a încredinţat-o mamei ei. În timpul detenţiei în Mordovia, am studiat Biblia cu Maimu, iar ei îi plăcea ce învăţa. Maimu i-a scris mamei sale care, la rându-i, a îmbrăţişat învăţăturile Bibliei, şi i le-a sădit în inimă şi nepoţelei sale Karin, fiica lui Maimu. Şase ani mai târziu, Maimu a fost eliberată şi a fost din nou împreună cu fetiţa ei. Când Karin a crescut, s-a căsătorit cu un Martor. Împreună îi slujesc lui Iehova de 11 ani la Filiala Martorilor lui Iehova din Tallinn (Estonia).

Un lagăr de deţinuţi din întinsul complex din Mordovia avea o aşa-numită „cuşcă“. Era o cazarmă mică şi bine păzită. Din cauza lucrării noastre creştine, am fost închisă acolo împreună cu alte şase Martore. Chiar şi acolo făceam cópii de mână ale articolelor din Turnul de veghe, în miniatură, şi le strecuram în lagărele din apropiere. O metodă a noastră era să scobim o bucată de săpun, să punem articolul înăuntru şi să facem ca săpunul să pară neatins.

De-a lungul anilor petrecuţi în lagărele din Mordovia, am ajutat mai bine de zece persoane să ia poziţie de partea lui Dumnezeu şi să-i slujească. În cele din urmă, în 4 mai 1956, mi s-a spus: „Eşti liberă! Poţi să pleci şi să crezi în Dumnezeul tău, Iehova!“ În acea lună am plecat spre Estonia.

Sunt acasă de aproape 50 de ani

N-aveam nici serviciu, nici bani, nici casă. Dar la câteva zile după sosirea mea, am întâlnit o doamnă interesată de învăţăturile Bibliei. Mi-a permis să stau un timp în apartamentul cu o cameră, în care locuiau ea şi soţul ei. La început, am împrumutat nişte bani cu care am cumpărat lână şi am tricotat pulovere pe care le-am vândut la piaţă. Mai apoi, mi s-a oferit o slujbă la spitalul de oncologie din Tartu. Următorii şapte ani am lucrat aici, făcând diverse munci. Între timp, Lembit Toom s-a întors şi el din exil, din Siberia, iar în noiembrie 1957 ne-am căsătorit.

KGB-ul era mereu cu ochii pe noi. Deoarece lucrarea noastră era încă sub interdicţie, eram mereu hărţuiţi. Cu toate acestea, am reuşit să vorbim şi cu alţii despre speranţa noastră. Lembit a povestit acest crâmpei din viaţa noastră în numărul din 22 februarie 1999 al revistei Treziţi-vă! Pe la sfârşitul anilor ’50 şi pe parcursul anilor ’60 şi ’70, Martorii care fuseseră exilaţi s-au întors acasă. La sfârşitul anilor ’80, în Estonia erau mai bine de 700 de Martori. În 1991, lucrarea noastră a fost legalizată, iar de atunci numărul Martorilor din Estonia a crescut la 4 100.

Sunt peste 60 de ani de când am asistat pentru prima dată la o întrunire a Martorilor din Estonia, întrunire care s-a ţinut în secret după cel de-al Doilea Război Mondial. De atunci, sunt hotărâtă să ascult de sfatul biblic: „Încrede-te în DOMNUL [Iehova, NW] şi fă binele“. Am învăţat că făcând aşa primeşti „tot ce-ţi doreşte inima“. — Psalmul 37:3, 4.

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 23]

„Hai să mergem să anunţăm vestea bună în toată Estonia!“ — Linda Mettig

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Cu nouă Martore în lagărul din Mordovia

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

În prezent cu soţul meu, Lembit