L-am pus pe Dumnezeu pe primul plan în viaţă şi am fost binecuvântat

Relatare de Pierre Worou

„Bonjour!“ De când mă ştiu folosesc acest salut. Însă în noiembrie 1975 am fost arestat pentru că l-am rostit. Dar să vă povestesc ce a dus la arestarea mea şi ce s-a întâmplat de atunci încoace.

M-AM născut în 1 ianuarie 1944 în Malété, o suburbie a oraşului Savé, din centrul Beninului *. Părinţii mi-au pus numele Abiola, un nume obişnuit în rândul populaţiei yoruba. Când eram tânăr, l-am schimbat în Pierre, un nume, după părerea mea, la modă.

Localnicii le dădeau porecle tuturor tinerilor. Mie mi-au zis Pastorul, deoarece, când m-am născut, semănam cu preotul din oraş. Pe mine însă mă interesa mai mult fotbalul decât orele de catehism.

În 1959, m-am mutat în Sakété, un oraş din sudul ţării, ca să-mi continui şcoala. Am stat la vărul meu, Simon, care era profesor. El tocmai începuse să studieze Biblia cu doi Martori ai lui Iehova. Iniţial n-am vrut să particip la studiu. Apoi însă l-am întrebat pe un alt văr, pe Michel, dacă nu cumva voia să studiem şi noi cu Martorii. El a fost de acord. Atunci am auzit pentru prima oară numele lui Dumnezeu, Iehova.

Într-o duminică, eu, Simon şi Michel am decis să nu mergem la biserică, ci la întrunirea Martorilor. Ce dezamăgiţi am fost când am văzut că eram doar cinci: noi trei şi cei doi Martori! Totuşi, ne-am dat seama că găsiserăm adevărul biblic, aşa că am continuat studiul. Michel a fost primul care şi-a simbolizat dedicarea lui Dumnezeu prin botezul în apă, iar în prezent este pionier, cum se numeşte un Martor al lui Iehova care slujeşte cu timp integral.

Simon s-a mutat în nordul ţării, în oraşul Kokoro. M-am mutat şi eu cu el. Urma să aibă loc un congres al Martorilor lui Iehova în satul Ouansougon, aflat la 220 km distanţă. Simon a luat un taxi, iar eu am mers cu bicicleta. La acest congres ne-am botezat amândoi. Era 15 septembrie 1961.

Încercări în serviciul cu timp integral

Ca să mă întreţin, vindeam picturile făcute de mine şi cultivam un teren fertil. Când un supraveghetor itinerant pe nume Philippe Zannou a vizitat congregaţia noastră, m-a întrebat dacă mă gândisem vreodată să încep serviciul cu timp integral ca pionier. După ce am discutat cu prietenul meu Emmanuel Fatunbi, ne-am hotărât să începem amândoi pionieratul în februarie 1966. Ulterior, am fost numit supraveghetor itinerant şi am început să vizitez congregaţii de limbă franceză, fon, gu şi yoruba.

După un timp, am cunoscut o tânără încântătoare pe nume Julienne căreia, asemenea mie, îi plăcea să ducă o viaţă simplă. Ne-am căsătorit la 12 august 1971. Am continuat să vizitez congregaţiile împreună cu soţia mea. Fiul  nostru Bola s-a născut în 18 august 1972. Călătoream de la o congregaţie la alta cu bicicleta: eu pedalam, iar Julienne stătea în spatele meu, cu Bola legat de spate. Bagajele ni le ducea un Martor local cu bicicleta lui. Patru ani am vizitat congregaţiile în felul acesta.

Într-o zi, Julienne s-a simţit foarte rău, iar noaptea a suferit cumplit. A doua zi dimineaţă am ieşit în drum să cer cuiva ajutor. Deodată, am văzut un taxi, lucru neobişnuit în zonă. Dar lucru şi mai neobişnuit, era gol! I-am explicat şoferului situaţia şi l-am întrebat dacă ne putea duce în Porto Novo, capitala ţării, aflată la 25 km distanţă. El a fost de acord. Odată ajunşi la destinaţie, a spus zâmbind: „Nu vă costă nimic. E un cadou din partea mea“.

Julienne a trebuit să stea la pat două săptămâni. Am fost cazaţi la nişte fraţi. Medicul a trecut zilnic pe la ea şi, foarte amabil, i-a adus medicamentele necesare. Când a examinat-o ultima oară, l-am întrebat îngrijorat cât ne costă. Am rămas surprins când mi-a zis: „Nu vă costă nimic“.

Schimbări dramatice

În 1975, noul preşedinte a optat pentru ideologia marxist-leninistă. Numele ţării a fost schimbat din Dahomey în Republica Populară Benin. Dar şi viaţa de zi cu zi a fost afectată. Oamenii au fost obligaţi să adopte un nou salut: „Pour la révolution?“ („Gata de revoluţie?“). Răspunsul trebuia să fie: „Prêt!“ („Gata!“). Conştiinţa noastră instruită pe baza Bibliei nu ne permitea să rostim astfel de sloganuri politice. Ca urmare, am fost ţinta ostilităţilor.

Într-o duminică, spre sfârşitul anului 1975, predicam din casă în casă în apropiere de St. Michel, când am fost arestat. Aşa cum am spus la început, i-am răspuns „Bonjour!“ unui bărbat care m-a salutat „Pour la révolution?“. Am fost dus la secţia de poliţie unde am fost bătut. Spre seară, trei Martori locali au reuşit să mă scoată din arest.

Am fost primul Martor al lui Iehova arestat. În scurt timp însă au fost arestaţi mulţi alţi Martori din ţară. Autorităţile au pus sechestru pe Sălile Regatului, iar misionarii au fost expulzaţi. Până şi filiala a fost închisă. Mulţi Martori au fost nevoiţi să părăsească ţara. Unii au luat-o spre vest, mergând în Togo, alţii au luat-o spre est, mergând în Nigeria.

Familia noastră se măreşte în Nigeria

Cel de-al doilea fiu al nostru, Kola, s-a născut în 25 aprilie 1976. Două zile mai târziu, guvernul a interzis lucrarea Martorilor lui Iehova prin Decretul nr. 111. Drept urmare, am plecat în Nigeria. Aici ne-am adăpostit într-o Sală a Regatului plină de refugiaţi. A doua zi am fost repartizaţi în congregaţiile învecinate. Imediat ce din sală pleca un grup de refugiaţi, sosea altul. Pentru a-i duce pe nou-veniţi în congregaţiile din zone mai îndepărtate erau folosite camioane.

Filiala din Nigeria m-a rugat să-i vizitez pe toţi Martorii din Benin, care se refugiaseră în Nigeria. Apoi am fost numit supraveghetor itinerant pentru congregaţiile de limbă yoruba din Nigeria, iar mai târziu şi pentru congregaţiile de limbă gu. Călătoream cu motocicleta. Pe Bola îl ţineam în faţă, iar pe Kola, între mine şi Julienne.

În 1979, odată cu venirea pe lume a fiicei noastre, Jemima, ne-am dat seama că ne era greu să continuăm lucrarea itinerantă. Sora mai mică a lui Julienne, căreia îi ziceam Pépé, a venit din Benin să stea cu noi. Familia noastră însă a continuat să crească: în 1983 s-a născut Caleb, iar în 1987, Silas. Familia noastră număra acum opt membri. Eu şi Julienne doream să fim părinţi buni, dar voiam şi să rămânem în serviciul cu timp integral. Prin urmare, am luat în arendă un teren şi am cultivat manioc, porumb şi taro. Ne-am construit apoi o căsuţă în satul Ilogbo-Eremi.

Dimineaţa, după ce copiii plecau la şcoală, eu şi Julienne mergeam în lucrarea de  predicare. Ne întorceam întotdeauna la timp ca să luăm masa în familie. Apoi, după un pui de somn, munceam la câmp. Julienne şi Pépé vindeau produsele la piaţă. Cu toţii munceam din greu. Din fericire, nu ne-am prea îmbolnăvit în acei ani.

Binecuvântaţi chiar dacă n-am avut instruire superioară

Nu i-am încurajat niciodată pe copii să urmeze o instruire superioară. Ştiam că dacă punem Regatul pe primul plan în viaţă, dacă cultivăm calităţi creştine şi dacă muncim din greu, vom avea o viaţă fericită. Am încercat să le insuflăm şi copiilor dorinţa de a avea asemenea obiective. Am studiat Biblia cu ei şi mare ne-a fost bucuria când am văzut că au ajuns să-l iubească pe Iehova, să i se dedice şi să-şi simbolizeze dedicarea prin botez.

Fiind mai mare decât copiii noştri, Pépé a fost prima care a plecat din casa noastră. Când era mică, eu am învăţat-o să citească. Deşi nu avea multă şcoală, s-a concentrat asupra studierii Bibliei şi asupra altor lucruri spirituale. După ce a slujit o vreme ca pionieră, s-a căsătorit cu Monday Akinra, un supraveghetor itinerant, şi l-a însoţit apoi în lucrarea itinerantă. Acum au un copil pe nume Timothy. Pépé şi Monday continuă serviciul cu timp integral, iar Monday primeşte multe responsabilităţi la congrese.

Bola s-a angajat ca ajutor de bucătar la restaurantul unei mari companii. La scurt timp, unul dintre directori a remarcat că este demn de încredere, că are bune obiceiuri de muncă, dar şi alte calităţi creştine. După o vreme, Bola a fost promovat şi a ajuns să ocupe o poziţie de autoritate în companie. E căsătorit cu Jane şi are trei copii. Este un soţ bun, un tată exemplar şi un bătrân de congregaţie care se achită cu seriozitate de responsabilităţi. Slujeşte într-o congregaţie din Lagos (Nigeria).

Kola a lucrat ca ucenic într-o croitorie. A început şi el pionieratul. Întrucât a învăţat engleza când era în Nigeria, în 1995 a fost invitat să slujească în Departamentul de traducere de la filiala din Benin. Slujeşte aici de 13 ani.

Înapoi în Benin

Am fost încântaţi să auzim că, în Benin, decretul de interzicere a lucrării noastre a fost anulat la 23 ianuarie 1990 printr-un alt decret guvernamental. Mulţi refugiaţi s-au întors în ţară. Au sosit şi noi misionari, iar filiala a fost redeschisă. În 1994, ne-am întors şi noi în Benin, cu excepţia lui Pépé, a lui Bola şi a familiilor lor, care au rămas în Nigeria.

Am reuşit să-mi găsesc un serviciu cu jumătate de normă. Din mica chirie primită pe casa din Nigeria şi cu ajutorul generos oferit de Bola, ne-am construit nu departe de filială o casă pentru cei cinci membri ai familiei noastre care s-au mutat în Benin. Jemima a slujit ca pionieră mai bine de şase ani, întreţinându-se din croitorie. Apoi s-a căsătorit cu Kokou Ahoumenou şi acum slujesc la filială. Caleb şi Silas îşi termină şcoala. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al familiei, eu şi Julienne suntem de peste 40 de ani în serviciul cu timp integral.

Dumnezeu a binecuvântat din plin lucrarea de predicare în Benin. Când m-am botezat în 1961, în ţară erau doar 871 de Martori ai lui Iehova care predicau mesajul despre Regat. În anul în care am fost arestat, numărul a crescut la 2 381. Când ne-am întors în Benin în 1994, numărul crescuse la 3 858, în pofida celor 14 ani de interdicţie. În prezent, numărul proclamatorilor este de peste două ori mai mare, depăşind cifra de 9 000. Iar, în 2008, asistenţa la Comemorarea morţii lui Cristos a fost de 35 752 de persoane.

Uneori merg în locul unde am fost arestat în urmă cu peste 30 de ani. Mă gândesc la tot ce s-a întâmplat de atunci încoace şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a binecuvântat familia. Nu ne-a lipsit niciodată nimic. Şi azi îi mai salut pe oameni cu „Bonjour!“.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 13]

A spus zâmbind: „Nu vă costă nimic. E un cadou din partea mea“

[Text generic pe pagina 14]

Nu i-am încurajat niciodată pe copii să urmeze o instruire superioară

 [Legenda fotografiei de la pagina 15]

În lucrarea itinerantă, 1970

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Cu primii noştri copii, Bola şi Kola, 1976

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

În prezent, cu toată familia: soţia mea, cei cinci copii ai noştri, nora noastră, cei trei nepoţi ai noştri şi familia lui Pépé