Salt la conţinut

Salt la cuprins

Ne putem iubi duşmanii?

Ne putem iubi duşmanii?

Potrivit Bibliei

Ne putem iubi duşmanii?

Isus Cristos a spus: „Continuaţi să-i iubiţi pe duşmanii voştri şi să vă rugaţi pentru cei care vă persecută, ca să vă dovediţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri, căci el face să răsară soarele său şi peste cei răi, şi peste cei buni şi face să plouă şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5:44, 45).

ÎN CE direcţie credeţi că îi îndrumă religia pe oameni: spre iubire şi pace sau spre ură şi violenţă? În prezent, mulţi consideră că religia instigă la ură şi violenţă, iar asta deoarece merge mână în mână cu politica, naţionalismul şi discriminarea etnică. Totuşi, aşa cum reiese din cuvintele lui Isus, adevăraţii ‘fii ai lui Dumnezeu’ îl imită pe Tatăl lor ceresc în manifestarea iubirii, chiar şi faţă de duşmani.

Un alt slujitor al lui Dumnezeu a îndemnat: „Dacă duşmanului tău îi este foame, dă-i să mănânce, dacă-i este sete, dă-i să bea . . . Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine“ (Romani 12:20, 21). Dar chiar este posibil să manifestăm o astfel de iubire în lumea divizată în care trăim? Răspunsul Martorilor lui Iehova este un „Da“ hotărât. Să analizăm în acest sens exemplul lui Isus şi al primilor săi discipoli.

Şi-au iubit duşmanii

Isus a predat adevărul despre Dumnezeu, iar mulţi îl ascultau cu plăcere. Alţii însă i s-au opus, unii poate din pură neştiinţă (Ioan 7:12, 13; Faptele 2:36–38; 3:15, 17). Cu toate acestea, Isus le-a împărtăşit tuturor — inclusiv împotrivitorilor — mesajul său salvator (Marcu 12:13–34). De ce? Deoarece era convins că unii aveau să-şi schimbe modul de a gândi, să-l accepte ca Mesia şi să-şi aducă viaţa în armonie cu adevărurile spirituale din Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 7:1, 37–46; 17:17).

Chiar şi în noaptea în care a fost arestat pe nedrept de o gloată înarmată, Isus a arătat iubire faţă de duşmani. Când apostolul Petru a scos sabia şi i-a tăiat urechea unuia dintre cei ce veniseră să pună mâna pe Fiul lui Dumnezeu, Isus l-a vindecat pe rănit. Cu acea ocazie, el a enunţat un principiu important ce-i călăuzeşte pe adevăraţii săi continuatori până în zilele noastre: „Toţi cei care iau sabia de sabie vor pieri“ (Matei 26:48–52; Ioan 18:10, 11). După circa 30 de ani, Petru a scris: „Cristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să călcaţi cât mai exact pe urmele lui. . . . Când suferea, nu ameninţa, ci întotdeauna se lăsa în grija [lui Dumnezeu]“ (1 Petru 2:21, 23). Petru învăţase o lecţie valoroasă: iubirea, şi nu dorinţa de răzbunare, este semnul distinctiv al adevăraţilor discipoli ai lui Cristos (Matei 5:9).

Toţi cei ce vor ‘să calce cât mai exact pe urmele lui Isus’ imită atitudinea sa plină de iubire şi blândeţe. „Sclavul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, . . . stăpânindu-se în situaţii rele“, se spune în 2 Timotei 2:24. Aceste calităţi trebuie să-i caracterizeze pe creştini, care vor căuta să fie în relaţii paşnice cu toţi oamenii.

‘Ambasadori în locul lui Cristos’

Iată ce le-a scris apostolul Pavel colaboratorilor săi în credinţă: „Noi suntem deci ambasadori în locul lui Cristos . . . Vă rugăm, în locul lui Cristos: «Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!»“ (2 Corinteni 5:20). Ambasadorii nu se amestecă în problemele interne, de natură politică şi militară, ale ţării în care îşi desfăşoară activitatea. Dimpotrivă, rămân neutri. Misiunea lor este să promoveze interesele guvernului pe care îl reprezintă.

La fel procedează şi ambasadorii şi trimişii lui Cristos. Ei îl consideră pe Isus Rege şi susţin Regatul său ceresc anunţând în mod paşnic vestea bună (Matei 24:14; Ioan 18:36). Pavel le-a scris creştinilor din vremea sa: „[Noi] nu purtăm război potrivit cărnii. Armele războiului nostru nu sunt carnale, ci sunt pline de putere, datorită lui Dumnezeu, ca să răstoarne . . . raţionamente greşite şi orice lucru înalt care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 10:3–5; Efeseni 6:13–20).

Când Pavel a aşternut aceste cuvinte, creştinii erau ţinta persecuţiilor în multe ţinuturi. Cu certitudine, ei ar fi putut riposta. Creştinii însă au continuat să-şi iubească duşmanii şi să le împărtăşească mesajul de împăcare cu Dumnezeu tuturor celor dispuşi să-i asculte. În lucrarea Encyclopedia of Religion and War se afirmă: „Primii continuatori ai lui Isus au refuzat să ia parte la război şi să efectueze serviciul militar“, considerându-le „incompatibile cu tot ce ne-a învăţat Isus despre iubire şi cu porunca sa de a ne iubi duşmanii“. *

Asemenea creştinilor din secolul întâi, Martorii lui Iehova îl socotesc pe Isus Regele lor şi Rege al Regatului lui Dumnezeu, un guvern ceresc care în curând va instaura pe pământ pacea veritabilă (Daniel 2:44; Matei 6:9, 10). Prin urmare, în calitate de ambasadori şi trimişi, ei vestesc realizările măreţe ale acestui Regat. În acelaşi timp, se străduiesc să fie cetăţeni-model în ţara în care locuiesc, plătindu-şi taxele şi respectând legea atâta vreme cât aceasta nu intră în conflict cu legea lui Dumnezeu (Faptele 5:29; Romani 13:1, 7).

Din nefericire, la fel ca primii creştini, Martorii lui Iehova sunt uneori înţeleşi greşit, calomniaţi şi persecutaţi. Cu toate acestea, ei nu răspund cu aceeaşi monedă, ci încearcă ‘să fie în pace cu toţi oamenii’, sperând ca unii împotrivitori ‘să se împace cu Dumnezeu’ şi să aibă perspectiva de a trăi veşnic (Romani 12:18; Ioan 17:3). *

[Note de subsol]

^ par. 13 „Toţi scriitorii creştini care au trăit înainte de Constantin [împărat roman, 306–337 e.n.] au condamnat uciderea semenilor în război“, mai precizează Encyclopedia of Religion and War. Schimbarea radicală a acestei atitudini a survenit odată cu răspândirea apostaziei prezise în Biblie (Faptele 20:29, 30; 1 Timotei 4:1).

^ par. 15 Urmând modelul creştinilor din primul secol, Martorii lui Iehova îşi apără pe cale juridică libertăţile religioase, când e necesar (Faptele 25:11; Filipeni 1:7).

V-AŢI ÎNTREBAT VREODATĂ?

▪ Cum ar trebui creştinii să-şi trateze duşmanii? (Matei 5:43–45; Romani 12:20, 21)

▪ Cum a reacţionat Isus când a fost persecutat? (1 Petru 2:21, 23)

▪ De ce au refuzat primii creştini să ia parte la război? (2 Corinteni 5:20; 10:3–5)