Salt la conţinut

Salt la cuprins

Când soarele a devenit sângeriu

Când soarele a devenit sângeriu

Când soarele a devenit sângeriu

ÎN VARA lui 1783, o pâclă nemaivăzută s-a aşternut peste regiuni întinse din emisfera nordică. Luni la rând, soarele a fost sângeriu, vegetaţia s-a uscat, iar oamenii au murit pe capete. De fapt, se spune că, doar în Franţa şi în Anglia, ceaţa a curmat viaţa a zeci de mii de oameni. Mulţi alţii s-au îmbolnăvit, atât de mulţi încât agricultorilor le-a fost greu să găsească mână de lucru pentru strângerea recoltelor neafectate.

Această ceaţă a fost considerată „unul dintre cele mai însemnate fenomene meteorologice şi geofizice ale ultimului mileniu“. La acea vreme însă, doar locuitorii Islandei ştiau care era cauza: erupţia unui vulcan de pe insulă, erupţie care, în opinia specialiştilor, are loc o dată la câteva secole. E lesne de înţeles că Islanda a fost cel mai greu lovită, pierzând circa 20% din populaţie.

Erupţia care a spintecat vulcanul Laki

La 8 iunie 1783, cei ce locuiau în regiunea Síða din sudul Islandei au fost martorii primelor urmări dezastruoase ale erupţiei vulcanului Laki. Întrucât observatori din mai multe ţări au consemnat informaţii referitoare la acest eveniment, cercetătorii au reuşit să întocmească o hartă care înfăţişa traseul urmat de norul ucigător, zi după zi. Potrivit consemnărilor lui Jón Steingrímsson, un martor ocular din Islanda, „o negură deasă“ venea ameninţător dinspre nord. Cerul s-a întunecat, iar pe pământ s-a aşternut un strat de cenuşă fină. Pământul a început să se zguduie. O săptămână mai târziu, scria el, „un şuvoi incandescent ieşea din valea [râului] Skaftá“ înghiţind tot ce-i stătea în cale. Steingrímsson a continuat să consemneze tot s-a petrecut pe parcursul următoarelor opt luni.

În termeni ştiinţifici, erupţia a fost numită revărsare continentală de lavă bazaltică. Din falia lungă de 25 km, formată în scoarţa pământului, au ieşit 15 km3 de lavă, mai mult decât în urma oricărei alte erupţii vulcanice înregistrate vreodată! Limbi incandescente de rocă topită ţâşneau sute de metri spre cer. Torentul de lavă s-a revărsat pe o lungime de 80 km, acoperind o suprafaţă de 580 km2 şi umplând albia râului Skaftá.

Pe parcursul anului următor, în Islanda, cenuşa şi substanţele toxice ce se aşternuseră pe iarbă au ucis peste 50% dintre vite şi circa 80% dintre cai şi oi. Foametea făcea ravagii pe insulă. Erupţia a eliberat în atmosferă aproximativ 122 de milioane de tone de dioxid de sulf, care, în reacţie cu vaporii de apă, a dus la formarea a circa 200 de milioane de tone de acid sulfuric. *

Consecinţe tragice

În acea vară, vânturile au purtat norii toxici până departe. În Marea Britanie şi Franţa, oamenii spuneau că nu mai văzuseră niciodată „o ceaţă atât de ciudată, o asemenea pâclă de fum“. Din cauza sulfului, aerul era urât mirositor. Substanţele toxice au provocat afecţiuni respiratorii, dizenterie, dureri de cap, iritaţii ale ochilor şi ale mucoaselor şi alte afecţiuni. Norul gros de dioxid de sulf şi de acid sulfuric a ucis copii şi vârstnici deopotrivă.

Potrivit unei mărturii din Germania, pâcla toxică a ars într-o singură noapte frunzele copacilor de pe malurile râului Ems. În Anglia, legumele s-au uscat, iar frunzele s-au ofilit ca pârjolite. Mărturii asemănătoare au existat şi în Franţa, Italia, Olanda, România, Scandinavia, Slovacia şi Ungaria. De fapt, norul a fost observat chiar şi în Portugalia, Tunisia, Siria, Rusia, vestul Chinei şi insula Newfoundland.

Există dovezi care atestă că şi temperaturile au fost afectate, deoarece razele soarelui nu au mai putut pătrunde prin atmosfera încărcată şi poluată. În 1784, în Europa continentală s-au înregistrat temperaturi cu circa 2°C mai scăzute decât temperaturile medii înregistrate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În Islanda, temperaturile erau cu circa 5°C mai scăzute. În America de Nord, iarna anului 1783 a fost atât de geroasă, încât se spune că „pe fluviul Mississippi pluteau [sloiuri de gheaţă] . . . ce au ajuns până în Golful Mexic“.

În opinia unor erudiţi, foametea pricinuită de erupţia vulcanului Laki a dus în pragul dispariţiei grupul kauwerak din cadrul populaţiei inuite din nord-vestul Alaskăi. În urma examinării inelelor copacilor s-a înţeles că, în vara anului 1783, în Alaska s-au înregistrat cele mai scăzute temperaturi din ultimii 400 de ani. De fapt, unele legende kauwerak vorbesc despre un an în care sezonul cald s-a sfârşit în iunie, urmat fiind de un ger năprasnic şi de o foamete cumplită.

Erupţia vulcanului Laki — pedeapsă divină?

Dezastrul natural din 1783 a fost dat uitării, în principal pentru că s-a întâmplat demult, dar şi pentru că majoritatea celor ce au trăit acel eveniment nu îi cunoşteau cauza. Islanda însă nu a uitat erupţia vulcanului Laki, socotind-o cea mai mare calamitate naturală din istoria ei.

Unii au considerat catastrofa o pedeapsă divină. Totuşi, Biblia nu susţine un astfel de punct de vedere (Iacov 1:13). Când îşi execută judecata, Dumnezeu face diferenţa între cei buni şi cei răi, căci „toate căile sale sunt dreptate“ (Deuteronomul 32:4). În viitorul apropiat, când va interveni în problemele omenirii, el îşi va demonstra dreptatea într-un mod cu totul remarcabil. Biblia afirmă că scopul lui Dumnezeu este acela de a înlătura toate cauzele suferinţei şi ale morţii, între care şi dezastrele naturale (Isaia 25:8; Revelaţia 21:3, 4).

[Notă de subsol]

^ par. 7 Dioxidul de sulf este şi în prezent o substanţă poluantă extrem de toxică şi o cauză a ploilor acide. Acest gaz rezultă în urma arderii combustibililor fosili, precum cărbunele, gazele naturale şi ţiţeiul.

[Legenda fotografiei de la paginile 14, 15]

Falia Laki văzută de sus

[Legenda fotografiei de la paginile 14, 15]

Limbă incandescentă de lavă

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Islanda, vedere din satelit

[Provenienţa fotografiilor de la paginile 14, 15]

Lava: © Tom Pfeiffer; fotografie aeriană: U.S. Geological Survey; fotografie din satelit: Jacques Descloitres, MODIS Rapid Response Team, NASA/GSFC