Este religia vinovată?

PE LA începutul secolului al XVIII-lea, Jonathan Swift, scriitor şi cleric, a afirmat: „Avem suficientă religie pentru a ne urî, dar nu suficientă pentru a ne iubi“. Într-adevăr, pentru mulţi religia înseamnă mai degrabă dezbinare decât unitate. Nu toţi sunt însă de acord cu acest punct de vedere.

Să ne gândim, de pildă, la concluzia la care a ajuns un grup de cercetători din cadrul Departamentului pentru studii privind pacea al Universităţii Bradford din Marea Britanie. Cercetătorii au primit de la BBC (British Broadcasting Corporation) însărcinarea de a furniza un răspuns obiectiv la întrebarea: „Promovează religia pacea sau războiul?“.

În raportul publicat ulterior, ei au precizat: „În urma examinării analizelor istorice efectuate de specialişti cu opinii diferite, am conchis că, în ultimii 100 de ani, au existat puţine războaie cu adevărat religioase“. Echipa a explicat că unele conflicte armate „prezentate în mass-media şi nu numai drept războaie religioase, izbucnite din cauza unor divergenţe religioase, au avut în realitate ca mobil naţionalismul, dorinţa de independenţă teritorială sau autoapărarea“.

Cu toate acestea, mulţi sunt de părere că clericii, fie prin acţiunile lor, fie prin tăcerea lor, au tolerat sau chiar au susţinut din plin numeroase conflicte armate, aşa cum reiese din citatele următoare.

● „Religia pare să meargă mână în mână cu violenţa aproape pretutindeni în lume. . . . În ultimii ani, violenţa religioasă «a erupt» de-a dreptul în rândul creştinilor conservatori din Statele Unite, al musulmanilor şi evreilor cuprinşi de mânie din Orientul Mijlociu, al hinduşilor şi musulmanilor din sudul Asiei care se află într-o continuă dispută, precum şi al comunităţilor religioase din Africa şi Indonezia. . . . Toţi cei implicaţi în aceste conflicte se folosesc de religie pentru a obţine o identitate politică şi pentru a justifica o ideologie a răzbunării.“ (Terror in the Mind of God — The Global Rise of Religious Violence)

● „În mod paradoxal, tocmai societăţile cu un puternic sentiment religios au şi cele mai grave probleme. . . . Saturaţia religioasă nu a reuşit să scadă nivelul infracţionalităţii. . . . E clar: Cine îşi doreşte siguranţă, decenţă, ordine şi condiţii «civilizate» de viaţă trebuie să evite zonele caracterizate de dogmatism religios.“ (Holy Hatred)

● „Baptiştii sunt asociaţi mai degrabă cu lupta decât cu pacea. . . . În secolul al XIX-lea, când problema sclaviei şi alte chestiuni arzătoare  [din America] au dezbinat mai întâi confesiunile religioase, iar apoi însăşi naţiunea, atât baptiştii din nord, cât şi cei din sud au susţinut războiul, considerându-l o cruciadă nobilă şi pretinzând că Dumnezeu este de partea lor. În plus, baptiştii din America au luptat pentru patrie în războaiele cu Anglia (1812), cu Mexicul (1845) şi cu Spania (1898), invocând drept scuze pentru ultimele două «eliberarea din sclavia religioasă a popoarelor oprimate şi deschiderea de noi teritorii pentru misionariat». Ideea nu e că baptiştii şi-au dorit mai degrabă războiul decât pacea, ci că, atunci când războiul a devenit o realitate, ei l-au susţinut, nerămânând neutri.“ (Review and Expositor — A Baptist Theological Journal)

● „Potrivit istoricilor, îndemnuri religioase la luptă au existat practic în toate epocile, regăsindu-se la aproape toate popoarele şi civilizaţiile, de obicei de ambele părţi beligerante. Strigătul «Zeii sunt de partea noastră!» este una dintre cele mai vechi şi mai mobilizatoare chemări la luptă.“ (The Age of Wars of Religion, 1000–1650 — An Encyclopedia of Global Warfare and Civilization)

● „Conducătorii religioşi . . . trebuie să reflecteze cu mai multă seriozitate la eşecul lor în a conduce eficient şi în a promova valorile fundamentale ale credinţei lor. . . . E adevărat că toate religiile năzuiesc să aducă pacea, însă n-am putea spune cu mâna pe inimă că religia şi-a îndeplinit vreodată acest rol.“ (Violence in God’s Name — Religion in an Age of Conflict)

De-a lungul istoriei, clerul religiilor majore ale creştinătăţii (catolică, ortodoxă şi protestantă) a trimis pe front nenumăraţi preoţi militari care să ridice moralul trupelor şi să se roage pentru morţi şi pentru muribunzi — iar asta se întâmpla în ambele tabere. Procedând astfel, membrii clerului au tolerat vărsările de sânge şi chiar au binecuvântat forţele militare.

Unii susţin însă că nu religia este vinovată de războaie. Rămâne totuşi întrebarea: Au dat rezultate eforturile religiei de a-i uni pe oameni?

[Chenarul de la pagina 5]

„Dr. Charles Eaton, pastor al Bisericii Baptiste de pe Madison Avenue, a anunţat ieri de la amvon că, în scurtă vreme, casa parohială a bisericii avea să devină centru de recrutare a bărbaţilor care voiau să se înroleze în armată sau în marina militară.

El s-a numărat printre cei peste zece clerici din oraş care au propovăduit războiul cu ocazia slujbelor duminicale şi care şi-au îndemnat enoriaşii, bărbaţi şi femei deopotrivă, să-şi dovedească loialitatea faţă de naţiune şi faţă de democraţie sprijinind eforturile de război fără întârziere. Nu puţine au fost bisericile care au arborat steagul ţării.“ („The New York Times“, 16 aprilie 1917)