Naziştii nu au reuşit să mă schimbe

Relatare de Hermine Liska

LINIŞTEA copilăriei mele frumoase a fost tulburată pe neaşteptate în 1938, când Adolf Hitler şi partidul nazist au preluat puterea în Austria, ţara mea natală. La scurt timp după aceea, în şcoală s-a introdus salutul „Heil Hitler“. Elevilor li s-a cerut să cânte cântece naziste şi să se alăture organizaţiei „Tineretul Hitlerist“. Însă eu am refuzat categoric să fac toate acestea. Permiteţi-mi să vă explic de ce.

Am crescut împreună cu cei patru fraţi ai mei mai mari în St. Walburgen din Carintia (Austria). Aici părinţii mei, Johann şi Elisabeth Obweger, aveau o fermă. În 1925, tata a devenit Bibelforscher, sau Student în Biblie, cum erau cunoscuţi Martorii lui Iehova la acea vreme. Mama s-a botezat în 1937. Din copilărie, părinţii m-au învăţat principiile biblice şi m-au ajutat să cultiv iubire pentru Dumnezeu şi pentru creaţia sa. De asemenea, mi-au arătat că era greşit să venerăm vreun om, deoarece Isus Cristos a spus: „Lui Iehova, Dumnezeul tău, să te închini şi numai pentru el să îndeplineşti un serviciu sacru“ (Luca 4:8).

Mama şi tata erau foarte ospitalieri. Mulţi oameni ne treceau pragul casei. În plus, unii muncitori de la ferma noastră locuiau cu noi. Cântam mult — un obicei care nu s-a pierdut nici azi în Carintia — şi purtam deseori discuţii biblice interesante. Îmi amintesc şi acum cu plăcere de momentele pe care le petreceam împreună toţi cei şapte membri ai familiei noastre duminica dimineaţa, când ne strângeam în jurul mesei din sufragerie pentru a studia Biblia.

Teama ia locul libertăţii

Când Austria a fost anexată Germaniei, eu aveam aproape opt ani. Din acel moment, presiunile de a ne conforma cerinţelor partidului nazist au crescut şi, în scurtă vreme, toţi cetăţenii trebuiau să se salute rostind „Heil Hitler“. Am refuzat să fac aceasta, deoarece în limba germană „heil“ înseamnă „salvare“, iar eu nu doream să-i atribui salvarea lui Hitler. Ştiam că Isus Cristos este Salvatorul meu (Faptele 4:12). Întrucât am adoptat o poziţie fermă, am devenit ţinta batjocurilor profesorilor şi ale colegilor. Când aveam 11 ani, directorul şcolii mi-a zis: „Hermine, o să te trimit înapoi în clasa I. Nu voi tolera în clasa mea o elevă atât de încăpăţânată!“.

Deoarece eu şi fraţii mei am refuzat cu hotărâre să spunem „Heil Hitler“, tata a fost chemat în instanţă. I s-a cerut să semneze un document prin care renunţa la credinţă. În document se menţiona, printre altele, că avea să-şi educe copiii potrivit ideologiei naziste. Pentru că a refuzat să semneze, el şi mama au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, iar eu am fost trimisă la o şcoală de corecţie, la 40 de kilometri depărtare de casă.

 A început să-mi fie foarte dor de ai mei şi plângeam mult. Supraveghetoarea a încercat să mă oblige să mă alătur organizaţiei „Tineretul Hitlerist“, dar fără rezultat. Unele fete au încercat să-mi ţină ridicat braţul drept în timp ce se saluta drapelul nazist, dar nu au reuşit. Simţeam la fel ca slujitorii din trecut ai lui Dumnezeu care au spus: „Departe de noi gândul să-l părăsim pe Iehova ca să le slujim altor dumnezei!“ (Iosua 24:16).

Părinţilor mei li s-a interzis să mă viziteze. Totuşi, au găsit modalităţi de a ne întâlni pe ascuns, în timp ce eu mergeam la şcoală sau când mă aflam la şcoală. Acele scurte întâlniri m-au încurajat mult, ajutându-mă să-i rămân fidelă lui Iehova. Odată, tata mi-a dat o Biblie mică, pe care am ascuns-o cu grijă în pat. Mă bucuram nespus să o citesc, chiar dacă trebuia să fac aceasta în secret. Într-o zi era cât pe ce să fiu prinsă, dar mi-am ascuns repede Biblia sub pătură.

Sunt trimisă la mănăstire

Întrucât toate eforturile de a mă reeduca eşuaseră, autorităţile au bănuit că eram încă sub influenţa părinţilor. De aceea, în septembrie 1942, am fost trimisă cu trenul în München (Germania), la şcoala catolică Adelgunden, care era şi mănăstire. În timpul transferului, călugăriţele mi-au văzut Biblia şi mi-au confiscat-o.

Cu toate acestea, eram hotărâtă să rămân fidelă convingerilor mele, motiv pentru care am refuzat să asist la slujbele religioase. Când i-am spus unei călugăriţe că părinţii obişnuiau să-mi citească din Biblie în fiecare duminică, reacţia ei m-a surprins: mi-a dat Biblia înapoi. Se pare că inima i-a fost mişcată de cuvintele mele şi chiar mi-a permis să-i citesc din Biblie.

Odată, o profesoară mi-a zis: „Hermine, eşti blondă şi ai ochi albaştri. Eşti nemţoaică, nu evreică. Iar Iehova este Dumnezeul evreilor“.

„Bine, dar Iehova a făcut totul. El este Creatorul nostru, al tuturor“, i-am răspuns eu.

Directorul şcolii a încercat şi el să facă presiuni asupra mea. Cu o anumită ocazie, mi-a spus: „Hermine, ştii că unul dintre fraţii tăi s-a înrolat în armată? Ce exemplu bun este el pentru tine!“. Ştiam că unul dintre fraţii mei se înrolase, dar nu aveam de gând să-i calc pe urme.

 „Eu nu-l urmez pe fratele meu, ci pe Isus Cristos“, i-am răspuns. Atunci, directorul m-a ameninţat că mă trimite la ospiciu şi chiar i-a cerut unei călugăriţe să se pregătească să mă ducă acolo. Însă n-a fost decât o ameninţare.

În vara anului 1943, oraşul München a fost bombardat, iar elevii de la Adelgunden au fost mutaţi într-o zonă rurală. În acea perioadă, am reflectat deseori la cuvintele mamei: „Dacă vreodată vom fi departe una de cealaltă şi nu-mi vei mai primi scrisorile, să nu uiţi că Iehova şi Isus vor fi mereu cu tine. Ei nu te vor părăsi niciodată. Roagă-te neîncetat“.

Mă întorc acasă

În martie 1944, am fost mutată înapoi la Adelgunden. Aici am fost nevoiţi să stăm în adăpostul antiaerian zi şi noapte, deoarece Münchenul era supus bombardamentelor. Între timp, părinţii mei au solicitat în repetate rânduri să mi se permită să mă întorc acasă. În cele din urmă, cererea lor a fost aprobată. La sfârşitul lunii aprilie 1944, mă aflam din nou în mijlocul familiei.

Când mi-am luat rămas-bun de la directorul şcolii, el mi-a zis: „Hermine, să ne scrii când ajungi acasă. Şi rămâi aşa cum eşti“. Cât de mult se schimbase atitudinea lui! Ulterior am aflat că, la scurtă vreme după plecarea mea, nouă fete şi trei călugăriţe au murit în timpul unui bombardament. Ce îngrozitor este războiul!

Eram însă fericită să fiu din nou alături de familia mea. În mai 1944, când războiul era în toi, m-am botezat într-o vană, ca simbol al dedicării mele lui Iehova. Când războiul s-a încheiat, în 1945, am început serviciul cu timp integral, fiind nerăbdătoare să le împărtăşesc şi altora vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu, singura speranţă a omenirii de a trăi în pace şi securitate (Matei 6:9, 10).

În 1950, l-am cunoscut pe Erich Liska, un tânăr Martor al lui Iehova din Viena (Austria), care slujea ca supraveghetor itinerant. Ne-am căsătorit în 1952 şi, pentru o scurtă perioadă, l-am însoţit pe Erich în timp ce vizita congregaţiile pentru a le întări din punct de vedere spiritual.

Primul nostru copil, o fetiţă, s-a născut în 1953. Apoi au venit pe lume ceilalţi doi copii ai noştri, un băiat şi o fată. Din cauza responsabilităţilor noastre tot mai mari legate de creşterea copiilor, am întrerupt serviciul cu timp integral. De-a lungul vremii, am observat că Dumnezeu nu ne dezamăgeşte dacă rămânem aproape de el. Dimpotrivă, ne dă putere. Iehova nu m-a părăsit niciodată. El a fost pentru mine o sursă nesecată de mângâiere şi de tărie îndeosebi după moartea iubitului meu soţ, survenită în 2002.

Când mă gândesc la viaţa mea, le sunt foarte recunoscătoare părinţilor, care mi-au insuflat din fragedă copilărie iubirea pentru Dumnezeu şi pentru Cuvântul său scris, sursa adevăratei înţelepciuni (2 Timotei 3:16, 17). Dar, mai presus de toate, îi sunt recunoscătoare lui Iehova care continuă să-mi dea tărie pentru a face faţă încercărilor vieţii.

[Text generic pe pagina 19]

„Eu nu-l urmez pe fratele meu, ci pe Isus Cristos“

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Împreună cu familia mea la ferma din St. Walburgen

[Legenda fotografiilor de la pagina 19]

Părinţii mei, Elisabeth şi Johann Obweger

[Provenienţa fotografiilor]

Ambele fotografii: Foto Hammerschlag

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Împreună cu soţul meu, Erich