Salt la conţinut

Salt la cuprins

„Cea mai performantă maşină de învăţat din univers“

„Cea mai performantă maşină de învăţat din univers“

„Cea mai performantă maşină de învăţat din univers“

CREIERUL unui copil mic a fost numit, pe bună dreptate, „cea mai performantă maşină de învăţat din univers“. Când vine pe lume, bebeluşul este pregătit să înmagazineze informaţii prin intermediul simţurilor. *

Micuţul este captivat de oameni: de faţa lor, de vocea lor şi de atingerea lor. În cartea sa Babyhood, Penelope Leach afirmă: „S-au realizat multe studii privind imaginile care-l fascinează pe copilaş, sunetele care îi atrag atenţia şi senzaţiile care în mod evident i-au plăcut şi pe care vrea să le simtă din nou. De cele mai multe ori, copilul regăseşte toate acestea în fiinţa umană adultă care se îngrijeşte de el“. Nu este de mirare că părinţii joacă un rol atât de important în dezvoltarea copilului.

„Vorbeam ca un copil mic“

Părinţii şi medicii pediatri sunt uluiţi de capacitatea unui nou-născut de a învăţa o limbă doar ascultându-i pe alţii cum vorbesc. Cercetătorii au descoperit că, în doar câteva zile de la naştere, bebeluşul se obişnuieşte cu vocea mamei şi o preferă celei a unui străin; în doar câteva săptămâni, micuţul deosebeşte sunetele specifice limbii materne a părinţilor de cele ale altor limbi; iar, în doar câteva luni, el sesizează delimitările dintre cuvinte şi, implicit, diferenţa dintre vorbirea normală şi sunetele neinteligibile.

Apostolul creştin Pavel a scris: „Când eram copil mic, vorbeam ca un copil mic“ (1 Corinteni 13:11). Dar cum vorbeşte un copil mic? De obicei, vorbirea lui e un potop de gângureli. Să fie acestea doar zgomot lipsit de sens? Puţin probabil! În cartea sa What’s Going On in There? — How the Brain and Mind Develop in the First Five Years of Life, dr. Lise Eliot precizează că actul vorbirii este „o activitate motorie complexă constând în coordonarea rapidă a zeci de muşchi ce acţionează buzele, limba, palatul şi laringele“. Autoarea adaugă: „Deşi poate părea o modalitate încântătoare prin care bebeluşul atrage atenţia, gânguritul este în realitate un excelent exerciţiu care-l pregăteşte pentru complexa «gimnastică» a vorbirii“.

Părinţii răspund la gângurelile micuţului vorbindu-i şi mai însufleţit. Această reacţie are şi ea un rol. O vorbire cu o modulaţie exagerată îl stimulează pe copilaş să răspundă. În plus, acest schimb de „replici“ îl învaţă pe copil ABC-ul conversaţiei, deprindere ce-i va fi de folos tot restul vieţii.

Roluri noi

Când copilul e mic, părinţii sunt foarte ocupaţi să-i satisfacă necesităţile zilnice: bebeluşul plânge şi imediat cineva îl hrăneşte; bebeluşul plânge şi imediat cineva îl schimbă; bebeluşul plânge şi imediat cineva îl ia în braţe. Este necesar şi chiar de dorit ca părinţii să-i poarte o asemenea grijă. De fapt, e principala modalitate prin care ei îşi îndeplinesc rolul de îngrijitori (1 Tesaloniceni 2:7).

Având în vedere cele de mai sus, este cât se poate de firesc ca micuţul să creadă că e centrul universului şi că adulţii, îndeosebi părinţii, există doar pentru a-i satisface pretenţiile. Perspectiva este greşită, dar explicabilă. Nu uitaţi că, timp de peste un an, copilaşul nu a cunoscut altă realitate. În mintea lui, el este monarhul unui imperiu populat de oameni mari a căror menire este aceea de a-i sluji. John Rosemond, consilier pe probleme familiale, scrie: „Nu e nevoie decât de doi ani ca universul lui fantastic să fie clădit şi de cel puţin 16 ani ca să fie năruit. Şi, culmea, datoria părintelui este chiar aceasta: să-l facă pe copil să creadă în fantezia creată şi apoi să i-o spulbere, cu aceeaşi repeziciune cu care se sparge un balon de săpun, dar evident cu delicateţe“.

În jurul vârstei de doi ani, „balonul de săpun“ într-adevăr se sparge, când părintele îşi asumă un nou rol, acela de instructor. Acum copilul devine conştient că părinţii nu se mai lasă conduşi de el, ci el trebuie să se lase condus de ei. Micul monarh e detronat şi s-ar putea să nu suporte noul regim. Dezamăgit, el va încerca să rămână la conducere. Cum?

Perioada crizelor de isterie

În jurul vârstei de doi ani, mulţi copii trec printr-o schimbare radicală de comportament, începând să aibă accese de furie. Pentru părinţi, perioada istericalelor este foarte dificilă şi stresantă. Brusc, răspunsul preferat al puştiului este „Nu!“ sau „Nu vreau!“. El s-ar putea să fie supărat nu doar pe el, ci şi pe părinţii lui. Stăpânit de sentimente contradictorii, copilul îşi doreşte să fie când departe de părinţi, când aproape de ei. Părinţii sunt nedumeriţi: nimic nu mai are logică şi nimic nu pare să dea rezultate. Ce se întâmplă în realitate?

Gândiţi-vă la schimbarea radicală care a survenit în viaţa copilului. Până de curând, el nu trebuia decât să scâncească şi adulţii îi acordau imediat atenţie. Acum începe să-şi dea seama că a fost „la putere“ doar o vreme şi că de aici înainte va trebui să facă singur cel puţin unele lucruri. El înţelege tot mai mult că trebuie să se supună autorităţii părinţilor. Cât de bine sintetizează Biblia rolul copiilor în îndemnul: „Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate“ (Coloseni 3:20).

În această perioadă dificilă, părinţii trebuie să-şi păstreze poziţia de autoritate. Dacă vor da dovadă de fermitate, dar şi de iubire, copilul se va adapta la noul său rol, iar astfel va fi pregătit pentru următoarele etape de dezvoltare ce vor avea farmecul lor.

Întipărirea valorilor morale

Unele animale, dar şi unele maşini pot să recunoască cuvinte şi să imite vorbirea. Însă doar omul se poate autoanaliza. De fapt, la vârsta de doi, trei ani, un copil începe să aibă sentimente de mândrie, de ruşine, de vinovăţie sau de jenă. Se poate spune că el face primii paşi spre timpul când va deveni un adult cu calităţi morale şi când va putea lua poziţie de partea a ceea ce este corect, indiferent de ce fac alţii.

Tot în această perioadă, părinţii asistă cu uluire la altă schimbare minunată în viaţa copilului lor: acesta devine conştient de sentimentele celorlalţi. Dacă pe la doi anişori se juca alături de alţii fără să se implice prea mult, acum se joacă împreună cu alţii, interacţionând cu ei. De asemenea, el îşi dă seama când părinţii se simt bine şi vrea să le facă pe plac. Astfel, el devine mai uşor de educat.

La trei ani, copilul începe să înveţe noţiunile de bine şi de rău. Este limpede, a sosit momentul ca părinţii să-şi instruiască copiii cu obiectivul de a-i ajuta să devină adulţi responsabili.

[Notă de subsol]

^ par. 2 Pentru simplitate, în această revistă vom folosi genul masculin cu privire la copil. Însă principiile prezentate aici se aplică în egală măsură ambelor sexe.

[Text generic pe pagina 5]

În doar câteva zile de la naştere, bebeluşul se obişnuieşte cu vocea mamei şi o preferă celei a unui străin

[Text generic pe pagina 6]

La trei ani, copilul începe să înveţe noţiunile de bine şi de rău

[Chenarul de la pagina 6]

DE CE SE REPETĂ CRIZELE DE ISTERIE

„Unii părinţi au impresia că istericalele apar deoarece nu satisfac cum trebuie cererile copilului“, scrie John Rosemond în cartea New Parent Power. „Părinţii trag concluzia că, dacă ei sunt de vină pentru crizele de isterie ale copilului, atunci este de datoria lor să corecteze situaţia cât mai repede cu putinţă. Crezând că spunându-i «Nu» copilului au greşit, ei spun repede «Da». Sau, fiind convinşi că s-a ajuns aici pentru că şi-au pedepsit copilul, acum îi oferă mai mult decât a cerut acesta iniţial, doar pentru a-şi înăbuşi sentimentele de vinovăţie. Criza încetează, părintele se simte uşurat, iar copilul, înţelegând că istericalele sunt mijlocul perfect de a obţine ce vrea, va face în continuare istericale şi mai convingătoare.“