Între copilărie şi adolescenţă

„Până pe la cinci anişori, copiii se bucură de ocrotire în sânul familiei. E mai uşor să-i ajuţi să dezvolte calităţi în această perioadă. Însă, odată ce ajung pe băncile şcolii, cunosc şi alte tipuri de comportamente şi moduri de a vorbi.“ (Valter, Italia)

PE MĂSURĂ ce cresc, copiii încep să exploreze limitele universului lor aflat în continuă dezvoltare. Interacţionează cu noi şi noi persoane: cu tovarăşii de joacă, cu colegii de şcoală şi cu mai multe rude. Aşa cum a remarcat Valter, părinţii nu mai sunt singurii care exercită influenţă asupra copilului, cum se întâmpla când acesta era mai mic. De aceea, este esenţial ca părinţii să profite din plin de primii ani ai copilăriei pentru a-l învăţa cât de importante sunt ascultarea şi bunele maniere. La fel de important este ca ei să-şi ajute copilul să discearnă între bine şi rău.

Dar, dragi părinţi, toate acestea nu vin de la sine şi nu apar peste noapte. Cu certitudine, va trebui ‘să-i mustraţi pe copiii voştri, să-i certaţi, să-i îndemnaţi cu îndelunga răbdare şi arta de a preda’ (2 Timotei 4:2). Iată ce li s-a poruncit părinţilor israeliţi cu privire la legile lui Dumnezeu: „Aceste cuvinte pe care ţi le poruncesc astăzi să fie în inima ta, să le inculci fiului tău şi să vorbeşti despre ele când eşti acasă şi când umbli pe drum, când te culci şi când te scoli“ (Deuteronomul 6:6, 7). Versetele subliniază că e vital ca părinţii să-şi instruiască în permanenţă copiii.

Creşterea copiilor nu este o sarcină lipsită de dificultăţi. În cele ce urmează vom analiza câteva dintre acestea.

Un timp pentru a asculta

Biblia spune că există „un timp pentru a vorbi“, dar şi un timp pentru a asculta (Eclesiastul 3:7). Cum vă puteţi ajuta copilul să asculte când alţii, inclusiv voi, îi vorbesc? În principal, prin exemplul vostru. Ascultaţi voi cu atenţie când alţii, inclusiv copiii voştri, vă vorbesc?

Copiii se lasă uşor distraşi. Fără îndoială, răbdarea vă va fi pusă la încercare în timp ce vă străduiţi să comunicaţi cu ei. Întrucât fiecare copil e diferit, fiţi buni observatori şi stabiliţi ce metode de comunicare dau cele mai bune rezultate în cazul copilului vostru. De pildă, David, un tată din Marea Britanie, mărturiseşte: „O rog pe fiica mea să repete cu propriile cuvinte ceea ce tocmai i-am spus. Drept urmare, pe măsură ce se dezvoltă, reuşeşte să asculte cu mai multă atenţie ce zic alţii“.

Când şi-a instruit discipolii, Isus i-a îndemnat: „Fiţi atenţi cum ascultaţi“ (Luca 8:18). Dacă adulţii trebuie să facă acest lucru, cu atât mai mult copiii!

„Să vă iertaţi cu mărinimie unii pe alţii“

Biblia sfătuieşte: „Continuaţi să vă suportaţi unii pe alţii şi, dacă cineva are vreun motiv să  se plângă împotriva altuia, să vă iertaţi cu mărinimie unii pe alţii“ (Coloseni 3:13). Şi copiii pot fi ajutaţi să înveţe să ierte. Cum anume?

Voi, părinţii, trebuie să daţi un bun exemplu şi în ce priveşte iertarea. Permiteţi-i copilului să observe că sunteţi iertători în relaţiile cu alţii. Marina, o mamă din Rusia, se străduieşte să facă astfel. „Încercăm să le dăm copiilor noştri un bun exemplu când vine vorba de a ierta, de a face concesii şi de a nu ne ofensa cu uşurinţă“, mărturiseşte ea. Marina adaugă: „Când greşesc faţă de copii, le cer scuze. Vreau să înveţe să procedeze la fel în relaţiile cu alţii“.

Capacitatea de a-şi rezolva neînţelegerile şi de a ierta le va fi de mare folos la vârsta maturităţii. Învăţaţi-vă copiii să manifeste consideraţie faţă de alţii şi să-şi recunoască greşelile. Astfel, le veţi face un cadou preţios, care le va fi foarte util pe măsură ce cresc.

„Fiţi recunoscători!“

În aceste „timpuri critice, cărora cu greu li se . . . face faţă“, mulţi oameni sunt „iubitori de sine“ (2 Timotei 3:1, 2). De aceea, acum, cât timp copiii voştri sunt încă mici, este momentul să le insuflaţi spiritul de recunoştinţă. „Fiţi recunoscători!“, a scris apostolul Pavel (Coloseni 3:15).

Chiar şi când sunt mici, copiii pot învăţa să fie manieraţi şi atenţi la necesităţile altora. Cum? „Principala modalitate prin care vă puteţi ajuta copiii să cultive o atitudine recunoscătoare este să o demonstraţi voi înşivă neobosit în cadrul căminului“, recomandă dr. Kyle Pruett în revista Parents. El continuă: „Aceasta înseamnă să vă exprimaţi mereu recunoştinţa pentru ajutorul primit de la alţii şi pentru alte acte de amabilitate făcute în folosul vostru . . . E nevoie de mult exerciţiu“.

Richard, un tată din Marea Britanie, se străduieşte să facă exact aşa: „Eu şi soţia mea le arătăm copiilor cum trebuie să le mulţumim celor ce au fost binevoitori cu noi, de pildă profesorilor sau bunicilor. Ori de câte ori o familie ne invită la masă, scriem câteva rânduri de mulţumire pe o felicitare şi toţi copiii îşi scriu numele sau desenează ceva nostim“. Politeţea şi recunoştinţa îi vor ajuta pe copii mai târziu în viaţă să lege şi să adâncească prietenii adevărate.

‘Nu vă reţineţi să vă disciplinaţi copilul’

Pe măsură ce cresc, copiii trebuie să înveţe că acţiunile au urmări. Chiar şi la o vârstă fragedă, copiii trebuie să se supună autorităţii cuiva, nu doar acasă, ci şi la şcoală sau în societate. De aceea, vă puteţi ajuta copilul să înţeleagă principiul potrivit căruia ‘secerăm ceea ce semănăm’ (Galateni 6:7). În ce fel?

Biblia dă următorul îndemn: „Nu te reţine să-ţi disciplinezi copilul“ (Proverbele 23:13). Dacă i-aţi explicat clar copilului că o anumită acţiune greşită va avea o anumită consecinţă, nu-l scutiţi de consecinţa respectivă. „Consecvenţa este esenţială. Inconsecvenţa îl încurajează pe copil să profite de situaţie pentru a obţine ce doreşte“, afirmă Norma, o mamă din Argentina.

Părinţii pot face multe pentru a evita nesfârşitele certuri ce urmează de regulă după ce copiii greşesc, asigurându-se că aceştia înţeleg dinainte consecinţele neascultării. Copiii se vor împotrivi mai puţin disciplinării dacă cunosc regulile stabilite de părinţi, dacă ştiu ce se întâmplă când le încalcă şi dacă au motive  întemeiate să creadă că pedeapsa nu este negociabilă.

Fireşte, pentru ca disciplinarea să aibă efectul scontat, ea nu trebuie aplicată cu furie. Biblia sfătuieşte: „Orice amărăciune răutăcioasă, furie, mânie, strigăt şi vorbire jignitoare să fie înlăturate de la voi“ (Efeseni 4:31). Disciplinarea nu trebuie să ia niciodată forma unor pedepse brutale sau a unor abuzuri, de natură fizică sau afectivă.

Dar cum să nu-ţi ieşi din fire când copilul îţi pune răbdarea la grea încercare?, vă întrebaţi probabil. Peter, un tată din Noua Zeelandă, recunoaşte: „Nu e întotdeauna uşor să te abţii, însă copiii trebuie să înveţe că disciplinarea este o consecinţă a purtării lor şi nu a faptului că părintele şi-a pierdut cumpătul“.

Peter şi soţia lui încearcă să-şi ajute copiii să vadă foloasele pe termen lung ale corectării. „Chiar şi atunci când copiii fac ceva grav, le vorbim despre ce comportament ar trebui să aibă, nu despre ce comportament au avut“, spune el.

„Rezonabilitatea voastră să fie cunoscută de toţi“

Referitor la modul în care avea să-şi corecteze poporul, Dumnezeu a avertizat: „Te voi disciplina în măsura potrivită“ (Ieremia 46:28). Veţi obţine cele mai bune rezultate dacă pedeapsa aplicată este dreaptă şi pe măsura greşelii. „Rezonabilitatea voastră să fie cunoscută de toţi“, le-a scris Pavel creştinilor (Filipeni 4:5).

A fi rezonabil înseamnă, printre altele, a administra disciplinarea respectând totodată demnitatea copiilor. Santi, un tată din Italia, spune: „Nu-mi înjosesc niciodată fiul sau fiica. Dimpotrivă, încerc să identific rădăcina problemei şi să-mi ajut copiii să vadă unde au greşit. Pe cât posibil, nu-i disciplinez în faţa altora, nici măcar pe unul în faţa celuilalt. Nu le iau în derâdere slăbiciunile nici în public, nici în particular“.

Richard, ale cărui cuvinte au fost citate mai înainte, înţelege şi el importanţa rezonabilităţii. „Pedeapsa nu trebuie să fie mai aspră cu fiecare greşeală pe care o face copilul“, recomandă el. „După ce ai administrat disciplinarea, e important să nu-i tot aminteşti ce a făcut, ţinând un «registru» cu greşelile lui.“

Creşterea copiilor este o responsabilitate grea, care pretinde multe sacrificii, dar care aduce bogate răsplăţi. Experienţa Ielenei, o mamă din Rusia, confirmă acest adevăr. Ea mărturiseşte: „Am ales să muncesc cu jumătate de normă pentru a putea petrece mai mult timp cu fiul meu. E-adevărat, trebuie să faci eforturi suplimentare şi să te mulţumeşti cu mai puţin. Însă, văzând cât de bucuros este fiul meu şi cât de mult ne-am apropiat unul de celălalt, mi-am dat seama că merită să fac orice sacrificiu“.

[Legenda fotografiei de la pagina 11]

Copiii pot învăţa să fie amabili cu ceilalţi

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Disciplinaţi-vă copiii respectându-le totodată demnitatea