Maeştrii astronomiei din Evul Mediu

SOARELE, Luna şi stelele i-au fascinat dintotdeauna pe oameni. Studiind poziţia şi mişcarea acestor corpuri cereşti, omul a putut să măsoare timpul, mai exact să ţină evidenţa scurgerii zilelor, a lunilor şi a anilor.

Printre numeroasele popoare care au studiat bolta înstelată s-au numărat şi arabii. Epoca de aur a ştiinţei din Orientul Mijlociu şi-a avut începuturile în secolul al IX-lea e.n. Astronomii vorbitori de limbă arabă din acea epocă au fost consideraţi maeştri ai astronomiei. Descoperirile lor au jucat un rol crucial în dezvoltarea acestei fascinante ştiinţe. Vă invităm să ne însoţiţi într-o scurtă incursiune în istoria astronomiei arabe.

Pionieri ai astronomiei

Pe parcursul secolelor al VII-lea şi al VIII-lea e.n., civilizaţia islamică s-a extins din Arabia spre vest, cuprinzând tot nordul Africii şi ajungând până în Spania, iar spre est, ajungând până în Afghanistan. Învăţaţii din acest vast spaţiu musulman au valorificat o bogată moştenire ştiinţifică  lăsată de perşi şi greci, care purta amprenta culturii babiloniene şi a celei egiptene.

Pe parcursul secolului al IX-lea au fost traduse în arabă importante lucrări ştiinţifice, inclusiv cele ale astronomului grec Ptolemeu. * Dinastia abbasidă, a cărei dominaţie se întindea din Afghanistan până la Oceanul Atlantic, a obţinut din India texte în sanscrită. Ele conţineau un adevărat tezaur de cunoştinţe matematice, astronomice şi din alte domenii ştiinţifice.

În cultura islamică, cunoştinţele de astronomie erau foarte preţuite. De ce? Un motiv ar fi că această ştiinţă era în strânsă legătură cu închinarea. Musulmanii cred că trebuie să se îndrepte cu faţa spre Mecca atunci când se roagă. Iar astronomii le puteau arăta direcţia spre Mecca oriunde s-ar fi aflat. În secolul al XIII-lea, unele moschei chiar aveau un astronom profesionist, un muwaqqit, pentru a-i ajuta pe credincioşi să se roage în modul şi la momentul pe care le considerau potrivite. În plus, în baza informaţiilor de care dispuneau, astronomii puteau stabili data unor evenimente şi a unor obiceiuri religioase, precum postul din luna ramazan. Mai mult, ei îi puteau ajuta pe pelerini să estimeze durata călătoriei la Mecca şi să găsească cea mai bună rută până acolo.

Finanţarea cercetărilor

La începutul secolului al IX-lea, în Bagdad, studiul astronomiei făcea parte din instruirea oricărui erudit. Califul al-Ma’mūn a înfiinţat un observator astronomic în Bagdad şi, mai târziu, altul în apropiere de Damasc. Sub patronajul său, geografi şi matematicieni au analizat şi au comparat datele astronomice din lucrări tradiţionale persane, indiene şi greceşti, încercând totodată să înţeleagă motivul diferenţelor dintre ele. Cu timpul, s-au construit observatoare şi în alte oraşe din Orientul Mijlociu. *

Cercetătorii care îşi desfăşurau activitatea în acele centre au obţinut rezultate uluitoare pentru epoca respectivă. De pildă, încă din anul 1031, Abu Rayhan al-Bīrūnī a emis ipoteza că planetele ar orbita pe traiectorii eliptice, nu circulare.

Măsurători ale Pământului

Expansiunea civilizaţiei islamice a alimentat interesul faţă de cartografie şi navigaţie. Cartografii se străduiau să fie foarte exacţi în măsurătorile lor, obiectiv pe care, de cele mai multe ori, îl atingeau. Întrucât lucra la o hartă a lumii şi dorea ca ea să fie cât mai exactă, califul al-Ma’mūn a trimis în Deşertul Siriei două echipe de topografi pentru a stabili lungimea unui grad de latitudine. Înarmate cu astrolabi, sfori şi bastoane de măsurat, echipele s-au despărţit, mergând în direcţii opuse până când au observat o diferenţă de un grad în înălţimea Stelei Polare. Cercetătorii au tras concluzia că distanţa parcursă corespundea unui grad de latitudine, adică 1/360 din circumferinţa Pământului. Potrivit calculelor lor, circumferinţa Pământului la poli era de 37 369 km — apropiindu-se destul de mult de cifra reală, şi anume 40 008 km!

Observatoarele din Orientul Mijlociu erau dotate cu o mare varietate de instrumente  sofisticate de măsurat: astrolabi, cvadranţi, sextanţi, cadrane solare şi alte instrumente care erau folosite la studierea corpurilor cereşti şi a mişcării lor. Unele dintre acestea erau de-a dreptul uriaşe, întrucât cei ce le construiau mergeau pe principiul: cu cât mai mare, cu atât mai precis.

Moştenirea lăsată de astronomii Evului Mediu

Realizările acestor maeştri ai astronomiei din Evul Mediu au fost impresionante. Ei au realizat cataloage şi reprezentări grafice ale constelaţiilor, au dat nume stelelor, au întocmit calendare mai exacte şi au continuat să îmbunătăţească tabelele astronomice cu date despre mişcările corpurilor cereşti. Totodată, au reuşit să stabilească poziţia — la orice moment din zi sau din noapte — a Soarelui, a Lunii şi a cinci planete vizibile cu ochiul liber, informaţii deosebit de preţioase în navigaţie. În plus, puteau să indice ora şi să păstreze un calendar observând poziţia aştrilor.

Prin teoriile pe care le-au enunţat pentru a explica mişcarea planetelor, astronomii vorbitori de limbă arabă au rezolvat multe dintre inconsecvenţele sesizate în modelul Universului realizat de Ptolemeu. Ceea ce le-a scăpat însă a fost faptul că planetele orbitează în jurul Soarelui, nu al Pământului. Totuşi, demn de reţinut este că au cartografiat mişcarea stelelor cu o precizie fără precedent, iar descoperirile lor au constituit o valoroasă moştenire lăsată lumii ştiinţifice!

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 17]

Astronomii din întreaga lume islamică ţineau evidenţa mişcării planetelor, informaţiile fiind compilate într-un număr crescând de almanahuri

 [Chenarul/Fotografiile de la pagina 19]

„COMPUTER DE BUZUNAR“ ANTIC

Astrolabul, predecesorul sextantului, a fost considerat „cel mai important instrument astronomic până la apariţia telescopului“. În Evul Mediu, învăţaţii din Orientul Mijlociu l-au folosit pentru a rezolva probleme legate de stabilirea orei şi de poziţia corpurilor cereşti.

Astrolabul constituia proiecţia unui elegant model al cerului pe o placă circulară de metal, şlefuită. Placa era fixată pe un disc, care avea inscripţionate pe margine grade sau, uneori, orele zilei. Pentru a măsura înălţimea unei stele, se lua ca reper cu ajutorul riglei pivotante (numită alidadă) steaua respectivă în timp ce dispozitivul era ţinut atârnat cu braţul întins spre stea. Rezultatele erau apoi citite în baza gradaţiilor astrolabului, asemănătoare celor de pe o riglă de calcul.

Astrolabul avea multiple întrebuinţări. Cu ajutorul lui se identificau stele, se prevedea ora la care răsărea şi apunea Soarele într-o anumită zi, se stabilea direcţia în care se afla Mecca, se făceau studii topografice şi se calcula înălţimea unor obiecte. Astrolabul era un instrument deosebit de util şi în navigaţie. El poate fi considerat pe bună dreptate „computerul de buzunar“ al acelor vremuri.

[Legendele fotografiilor]

Un astrolab din secolul al XIII-lea

Un cvadrant-astrolab din secolul al XIV-lea

[Provenienţa fotografiilor]

Astrolabul: Erich Lessing/Art Resource, NY; cvadrantul-astrolab: © New York Public Library/Photo Researchers, Inc.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 16]

Ilustraţie din secolul al XVI-lea ce înfăţişează astronomi turci folosind metodele de studiu ale erudiţilor arabi

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Sferă celestă, 1285 e.n.

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Pagini dintr-un manuscris arab despre constelaţii, scris de astronomul ‘Abd al-Raḥmān al-Sufi în cca 965 e.n.

[Provenienţa ilustraţiilor de la paginile 16, 17]

Paginile 16 şi 17: Art Resource, NY

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 18]

Manuscrisul: By permission of the British Library; globul: © The Bridgeman Art Library