Salt la conţinut

Salt la cuprins

Ea a luptat pentru a supravieţui

Ea a luptat pentru a supravieţui

Capitolul 2

Ea a luptat pentru a supravieţui

Numeroase dovezi ne permit să afirmăm că Biblia este într-adevăr Cuvîntul lui Dumnezeu. Fiecare dintre acestea este convingătoare în sine, iar împreună mărturia lor este incontestabilă. Capitolul acesta precum şi cel următor vor trata numai una dintre dovezi, şi anume, istoria Bibliei înseşi. Într-adevăr, modul în care a supravieţuit această remarcabilă carte constituie un miracol. Convingeţi-vă personal.

1. Arătaţi cîteva caracteristici ale Bibliei.

BIBLIA nu este o lucrare obişnuită. Bogăţia celor 66 de cărţi ale ei, de mărimi foarte diferite, formează o veritabilă bibliotecă în care se găsesc legi, profeţii, relatări istorice, texte poetice, sfaturi şi multe altele. Cu secole înainte de naşterea lui Cristos, 39 dintre cărţile ei fuseseră deja scrise de către evrei (sau israeliţi) fideli. Această parte a Bibliei, scrisă în general în ebraică, este adesea denumită Vechiul Testament. Ultimele 27 de cărţi ale ei, scrise de către creştini în limba greacă, constituie ceea ce în mod obişnuit este cunoscut ca Noul Testament. Aşa cum indică însuşi textul biblic, precum şi cele mai vechi tradiţii, scrierea celor 66 de cărţi s-a extins pe o perioadă de 1 600 de ani. Ea şi-a făcut începutul pe vremea cînd Egiptul era o putere dominantă şi s-a încheiat pe vremea cînd Roma era stăpîna lumii.

Numai Biblia a supravieţuit

2. (a) În ce situaţie se afla Israelul pe vremea cînd a început scrierea Bibliei? (b) Ce alte lucrări au fost scrise în aceeaşi epocă?

2 Cînd a început scrierea Bibliei, în urmă cu peste 3 000 de ani, Israelul nu era decît o naţiune lipsită de importanţă printre numeroasele popoare ale Orientului Mijlociu. Israeliţii se închinau la Iehova, Dumnezeul lor, în timp ce naţiunile invocau un deconcertant număr de zei şi zeiţe. Evreii nu au fost singurii care au compus lucrări religioase pe vremea aceea. Lucrul acesta l-au făcut şi alte naţiuni, ale căror scrieri reflectau concepţiile lor religioase şi valorile lor naţionale. Astfel, legenda mesopotamiană a lui Ghilgameş, scrisă în limba akkadiană, sau epopeile din Ras-Şamra, în limba ugarită (vorbită cîndva pe meleagurile ce corespund astăzi nordului Siriei), au avut, fără îndoială, orele lor de glorie. Din abundenta literatură a epocii respective cităm Mustrările lui Ipuur, şi Profeţia lui Nefer-rehu, scrisă în egipteană, imnurile sumeriene destinate diferitelor divinităţi şi texte profetice în akkadiană.​1

3. Prin ce se deosebeşte Biblia de scrierile religioase ale Orientului Mijlociu, care au văzut lumina zilei în aceeaşi epocă?

3 Toate aceste scrieri ale Orientului Mijlociu au cunoscut însă aceeaşi soartă: au fost date uitării, în timp ce limbile în care fuseseră scrise s-au stins şi ele. Scrierile acestea au fost descoperite şi descifrate abia recent de către arheologi şi filologi. Dimpotrivă, primele cărţi ale Bibliei ebraice au supravieţuit pînă în epoca noastră, fiind încă şi acum citite de multă lume. Din cînd în cînd, unii biblişti pretind că în general cărţile ebraice ale Bibliei s-au inspirat, mai mult sau mai puţin, din acele lucrări literare antice. Totuşi faptul că o parte atît de mare a acestor scrieri a fost dată uitării, în timp ce Biblia ebraică a supravieţuit, face ca Biblia să fie în mod semnificativ diferită.

Păstrătorii Bibliei

4. Ce grave dificultăţi întîmpinate de către israeliţi ar fi putut părea să compromită supravieţuirea Bibliei?

4 Dar să nu ne înşelăm. Din punct de vedere uman, supravieţuirea Bibliei era departe de a fi un fapt. Comunităţile din care provenea ea au avut de suferit încercări atît de severe şi o opoziţie atît de înverşunată încît supravieţuirea ei pînă în zilele noastre este cu totul remarcabilă. În perioada anterioară lui Isus Cristos, iudeii, care au produs Scripturile ebraice (Vechiul Testament), erau o naţiune relativ mică. Statele puternice din jurul lor, care–şi disputau hegemonia, au făcut ca existenţa iudeilor să fie foarte instabilă. Pentru a supravieţui, Israelul a fost nevoit să înfrunte naţiuni ca filistenii, moabiţii, amoniţii şi edomiţii. Cînd, într-o anumită perioadă, evreii erau divizaţi în două regate, crudul Imperiu asirian a şters practic din existenţă regatul nordic. Apoi babilonienii au distrus regatul sudic. Ei au deportat poporul, din care numai o rămăşiţă a revenit în patrie, după 70 de ani.

5, 6. Ce tentative au ameninţat însăşi existenţa poporului evreu?

5 Istoria consemnează chiar mai multe tentative de exterminare în masă a israeliţilor. În zilele lui Moise, Faraonul a ordonat uciderea tuturor nou-născuţilor israeliţi de sex bărbătesc. Dacă acest lucru ar fi fost executat, poporul evreu ar fi dispărut (Exod 1:15–22). Mult mai tîrziu, cînd evreii au trecut sub dominaţie persană, duşmanii lor au complotat la promulgarea unei legi prin care se urmărea exterminarea evreilor (Estera 3:1–15). Sărbătoarea evreiască Purim comemorează încă şi astăzi eşecul acelui complot.

6 Mai tîrziu, în timp ce iudeii erau sub dominaţia Siriei, regele Antioh al IV-lea a făcut totul pentru a-i eleniza, forţîndu-i să adopte obiceiurile şi divinităţile greceşti, — dar fără succes. În timp ce majoritatea grupurilor naţionale au dispărut unul după altul de pe scena mondială, iudeii nu au fost nici exterminaţi, nici asimilaţi; ei au supravieţuit şi, împreună cu ei, au supravieţuit şi Scripturile ebraice.

7, 8. În ce fel a fost periclitată supravieţuirea Bibliei de către prigonirile împotriva creştinilor?

7 Creştinii, care au produs a doua parte a Bibliei (Noul Testament), au fost şi ei oprimaţi. Din clipa cînd Isus, conducătorul lor, a fost executat întocmai ca un criminal ordinar, conducătorii iudei ai Palestinei urmăreau să îi suprime. Apoi, în timp ce creştinismul se propaga în alte ţări, iudeii îi urmăreau neîncetat pe creştini, căutînd să împiedice lucrarea lor misionară. — Fapte 5:27, 28; 7:58–60; 11:19–21; 13:45; 14:19; 18:5, 6.

8 Sub domnia lui Nero, puterea romană, la început tolerantă, şi-a schimbat atitudinea. Tacitus vorbea nu fără oarecare mîndrie despre „torturile cele mai rafinate“ pe care acest împărat pervers le aplica creştinilor. De atunci, faptul de a fi creştin a devenit o crimă capitală.​2 În 303 e.n. împăratul Diocleţian s-a ridicat direct împotriva Bibliei. * Într-un efort de a şterge din existenţă creştinismul, el a ordonat arderea tuturor Bibliilor creştinilor.​3

9. Ce s-ar fi putut întîmpla dacă ar fi izbutit campaniile de exterminare a evreilor şi apoi a creştinilor?

9 Aceste campanii de opresiune şi genocid au periclitat supravieţuirea Bibliei. Dacă iudeii ar fi avut şi ei soarta filistenilor sau a moabiţilor, sau dacă eforturile autorităţilor iudaice şi apoi ale celor romane ar fi izbutit, cine ar fi scris şi păstrat Biblia? Dar, din fericire, păstrătorii Bibliei, iudeii şi apoi creştinii, nu au dispărut şi, împreună cu ei, cartea a supravieţuit. Însă Biblia avea să devină obiectul unei alte grave ameninţări, de data aceasta fiind în joc atît supravieţuirea ei, cît şi integritatea textului ei.

Cópii imperfecte

10. Cum s-a păstrat Biblia la început?

10 Multe dintre vechile scrieri uitate despre care am vorbit mai sus au fost gravate pe pietre sau pe tăbliţe durabile de argilă. Dar nu tot aşa s-a întîmplat cu Biblia. Ea a fost scrisă iniţial pe papirus sau pe pergament, materiale mult mai puţin rezistente. Ca urmare, originalele ei au dispărut de mult timp deja. Dar, în cazul acesta, cum s-a păstrat Biblia? Graţie a mii de cópii ale acesteia, executate manual cu mare atenţie. Acesta era modul normal de a reproduce cartea înainte de apariţia tiparului.

11. Ce anume este imposibil de evitat atunci cînd manuscrisele se copiază manual?

11 Această metodă manuală comporta însă un risc. Aşa cum a explicat Sir Frederic Kenyon, celebru arheolog şi bibliotecar de la British Museum, „pînă acum nu a fost creată mîna sau creierul capabil să copieze o întreagă lucrare de proporţii fără nici cea mai mică greşeală. Este deci inevitabilă strecurarea unor erori.“​4 Atunci cînd un manuscris în care s-a strecurat vreo eroare serveşte el însuşi ca model, eroarea va apărea în fiecare dintre cópiile noi. După o perioadă mai lungă şi după repetate copieri, textul va conţine numeroase erori imputabile omului.

12, 13. Cui îi revenea responsabilitatea păstrării textului Scripturilor ebraice?

12 Dar cum am putea şti astăzi, după efectuarea a mii de cópii ale ei, dacă Biblia nu a fost complet denaturată? Pentru a primi un răspuns, să ne aplecăm puţin asupra Bibliei ebraice, „Vechiul Testament“. În a doua jumătate a secolului al VI-lea înaintea erei noastre, în momentul cînd iudeii s-au întors din exilul babilonean, un grup de israeliţi, cunoscut sub numele de soferimi sau „scribi“, au devenit păstrătorii textului Bibliei ebraice. Lor le revenea, de asemenea, responsabilitatea de a multiplica prin copiere Scripturile în scopuri de cult atît public, cît şi particular. Aceşti bărbaţi foarte conştiincioşi şi de profesie au efectuat o lucrare de cea mai înaltă calitate.

13 Din secolul al VII-lea pînă în al X-lea al erei noastre, moştenitorii soferimilor au fost masoreţii, al căror nume derivă dintr-un cuvînt ebraic avînd sensul de „tradiţie“. Aceştia erau şi ei scribi a căror atribuţie principală consta în păstrarea textului ebraic tradiţional. Masoreţii erau bărbaţi meticuloşi: scribii erau supravegheaţi, pentru a nu folosi ca model decît un text a cărui autenticitate era corect stabilită, nefiindu-le permis să scrie absolut nimic din memorie. În plus, trebuia ca ei să verifice fiecare literă înainte de a o reproduce.​5 Iată ce ne spune profesorul Norman K. Gottwald referitor la aceasta: „Instrucţiunile rabinice ne permit să ne facem o idee despre grija cu care scribii se achitau de sarcina lor. Ele prevedeau ca toate manuscrisele noi să fie verificate iar exemplarele greşite să fie imediat înlăturate.“​6

14. Graţie cărei descoperiri putem stabili gradul de exactitate cu care au transmis soferimii şi masoreţii textul Bibliei?

14 Cît de exact este însă textul biblic pe care ni l-au transmis soferimii şi masoreţii? Pînă în 1947 era dificil de a răspunde la această întrebare, fiindcă cele mai vechi manuscrise ebraice complete disponibile nu datau decît din secolul al X-lea era noastră. Însă în 1947 au fost descoperite cîteva fragmente de manuscrise foarte vechi în nişte grote situate nu departe de Marea Moartă. Unele erau anterioare epocii lui Cristos şi conţineau părţi ale cîtorva cărţi ale Bibliei ebraice. Bibliştii le-au comparat cu manuscrisele ebraice existente, pentru a stabili gradul de fidelitate a transmiterii textului. Care a fost rezultatul acestei comparaţii?

15. (a) La ce concluzie s-a ajuns în urma comparării manuscrisului lui Isaia, descoperit la Marea Moartă, cu textul masoretic? (b) Ce ne descoperă variantele care apar în anumite manuscrise de la Marea Moartă? (Vezi nota de subsol.)

15 Printre scrierile cele mai vechi descoperite acolo figurează cartea completă a lui Isaia. Asemănarea sa cu textul Bibliei masoretice pe care o deţinem astăzi este uluitoare. Cu referire la aceasta profesorul Millar Burrows scrie: „Multe din deosebirile dintre sulul [recent descoperit] al lui Isaia, aşa numit al Sfîntului Marcu, şi textul masoretic se pot explica prin erorile de copiere. Făcînd abstracţie de aceste erori, el prezintă în ansamblu o remarcabilă armonie cu textul manuscriselor medievale. Această armonie cu un manuscris atît de vechi constituie o convingătoare mărturie a exactităţii generale a textului tradiţional.“​7 Burrows adaugă: „Uşoara alterare pe care textul a suferit-o într-o perioadă de aproape o mie de ani este într-adevăr convingătoare.“ *

16, 17. (a) De ce putem fi siguri de integritatea textului Scripturilor greceşti creştine? (b) Ce confirmă Sir Frederic Kenyon cu privire la textul Scripturilor greceşti?

16 Cît despre copiştii părţii Bibliei scrisă în greacă de către creştini, cunoscută în general sub numele de Noul Testament, ei se aseamănă mai degrabă cu nişte străluciţi amatori decît cu soferimii profesionişti. Nu este mai puţin adevărat că ei au luat foarte în serios această sarcină, cu atît mai mult cu cît ea îi expunea pedepsei din partea autorităţilor. Noi avem asigurarea că textul de care dispunem în prezent este în ansamblu identic cu textul original şi aceasta din două motive: în primul rînd, spre deosebire de partea ebraică a Bibliei, noi deţinem manuscrise mult mai apropiate de data scrierii textului original. De exemplu, un fragment din Evanghelia lui Ioan datează din prima jumătate a secolului al II-lea, adică cu mai puţin de 50 de ani de la data cînd Ioan şi-a scris probabil Evanghelia. În al doilea rînd, cu adevărat o mulţime de manuscrise ce ne-au parvenit furnizează o dovadă remarcabilă a integrităţii textului.

17 Cu privire la acest subiect Sir Frederic Kenyon confirma: „Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că, în esenţă, textul Bibliei este sigur. Lucrul acesta este deosebit de adevărat în ceea ce priveşte Noul Testament. Numărul manuscriselor sale, ale primelor sale traduceri şi ale citatelor făcute din el de către cei mai vechi scriitori ai Bisericii este atît de mare, încît sîntem aproape siguri că putem găsi, într-una sau într-alta dintre aceste surse recunoscute, modul corect de a citi indiferent ce pasaj controversat. Nu se poate spune acelaşi lucru despre niciuna dintre celelalte cărţi ale antichităţii.“​10

Popoarele şi limbile lor

18, 19. De ce nu a rămas Biblia în limitele impuse de limbile sale originare?

18 Limbile originare ale Bibliei ar fi putut, pe parcurs, să constituie un obstacol în calea supravieţuirii ei. Primele 39 de cărţi au fost scrise în special în ebraică, limba israeliţilor. Ebraica însă nu a fost niciodată prea răspîndită. Dacă, aşadar, Biblia ar fi rămas sub această formă, influenţa ei s-ar fi limitat la naţiunea israelită şi la puţinii străini care ar fi putut-o citi. Însă în secolul al III-lea înaintea erei noastre s-a început traducerea în limba greacă a părţii ebraice a Bibliei pentru evreii care locuiau în oraşul Alexandria din Egipt. Greaca fiind pe vremea aceea o limbă internaţională, Biblia ebraică a devenit uşor accesibilă neiudeilor.

19 Cînd a sosit ora scrierii celei de a doua părţi a Bibliei, greaca mai era încă o limbă de foarte largă circulaţie, astfel încît ultimele 27 de cărţi ale Bibliei au fost scrise în această limbă. Greaca nu era însă înţeleasă de către toţi. Prin urmare, traduceri atît a părţii ebraice cît şi a părţii greceşti a Bibliei şi-au făcut apariţia în limbile de circulaţie din secolul întîi al erei noastre: siriană, coptă, armeană, georgiană, gotică şi etiopiană. S-au făcut atîtea traduceri ale Bibliei în limba latină, limba oficială a Imperiului Roman, încît a trebuit să fie impusă o „versiune autorizată“. Această versiune a fost încheiată prin anul 405 era noastră şi a sfîrşit prin a fi cunoscută sub denumirea de Vulgata (termen care înseamnă „popular“ sau „comun“).

20, 21. În ciuda căror obstacole a supravieţuit Biblia şi datorită cărui fapt le-a învins pe toate?

20 Astfel, în ciuda numeroaselor obstacole, Biblia a supravieţuit pînă la începutul erei noastre. Oamenii care au produs-o aparţineau unei minorităţi desconsiderate şi persecutate care ducea o existenţă precară în mijlocul unei lumi ostile. Conţinutul ei ar fi putut fi cu uşurinţă denaturat din cauza recopierii, dar lucrul acesta nu s-a întîmplat. În plus, ea a scăpat şi de primejdia de a fi accesibilă doar unor oameni care vorbeau numai anumite limbi.

21 Dar de ce a întîmpinat Biblia atîtea greutăţi pentru a supravieţui? Explicaţia ne-o dă ea însăşi: „Întreaga lume zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19). Trebuia, aşadar, să ne aşteptăm ca lumea să se opună difuzării adevărului, lucru pe care ea l-a şi făcut. Într-un asemenea context se poate pune întrebarea: De ce această carte a supravieţuit, în timp ce atîtea alte opere literare, care nu au avut de înfruntat nici o împotrivire, au fost date uitării? Biblia ne răspunde şi la această întrebare. Ea declară: „Cuvîntul lui Iehova durează pentru totdeauna“ (1 Petru 1:25). Dacă această operă este într-adevăr Cuvîntul lui Dumnezeu, atunci nici o putere umană nu o poate distruge. Lucrul acesta este demonstrat şi azi, în acest secol al XX-lea.

22. Ce schimbare s-a produs la începutul secolului IV al erei noastre?

22 În secolul al IV-lea al erei noastre s-a produs însă un eveniment care a dus la noi atacuri împotriva Bibliei, efectuînd totodată profunde modificări în istoria Europei. La numai zece ani de la tentativa lui Diocleţian de a distruge toate exemplarele Bibliei, politica imperială s-a schimbat şi „creştinismul“ a fost legalizat. Doisprezece ani mai tîrziu, în 325 e.n., un împărat roman prezida conciliul „creştin“ ce s-a ţinut la Nicea. Dar cum se face că întorsătura aparent favorabilă pe care au luat-o evenimentele avea să pună din nou în pericol Biblia? Vom vedea acest lucru în capitolul care urmează.

[Note de subsol]

^ par. 8 În această carte folosim, de preferinţă, expresiile „era noastră“ (e.n.) şi „înaintea erei noastre“ (î.e.n.) în locul expresiilor consacrate „înainte de Cristos“ (î.Chr.) şi „după Cristos“ (d.Chr.), care sînt mai puţin exacte.

^ par. 15 Nu toate manuscrisele găsite la Marea Moartă concordă atît de exact cu textul biblic ce ne-a parvenit. Unele prezintă chiar un număr apreciabil de variante textuale. Totuşi, existenţa acestor variante nu înseamnă că sensul fundamental al textului ar fi fost denaturat. Conform observaţiei făcute de Patrick W. Skehan, de la Universitatea Catolică Americană, majoritatea lor sînt de fapt o „prelucrare [a textului biblic] pe baza propriei sale logici integrale, astfel încît, chiar sub o formă lărgită, substanţa rămîne neschimbată (. . .). Această procedură ascunde un evident respect faţă de un text considerat sacru, o dorinţă de a explica Biblia [ca să folosim modul nostru de exprimare] prin intermediul Bibliei, chiar prin transmiterea textului însuşi.“​8

Un alt comentator adaugă: „În ciuda tuturor incertitudinilor, o concluzie se impune: textul pe care îl posedăm astăzi redă în esenţă fidel cuvintele autorilor săi, dintre care unii au trăit în urmă cu aproape 3 000 de ani. Nu avem, aşadar, nici un motiv serios de a ne teme că o falsificare a textului ar fi alterat validitatea mesajului ce vrea să ni-l transmită Vechiul Testament.“9

[Întrebări de studiu]

[Chenarul de la pagina 19]

Textul biblic bine fundamentat

Ne putem asigura foarte uşor de autenticitatea textului biblic comparîndu-l cu alte scrieri din antichitate: cu operele clasice greceşti şi romane. În realitate, majoritatea lor sînt posterioare Scripturilor ebraice. Nu se spune nicăieri că grecii sau romanii ar fi constituit vreodată obiectul vreunei tentative de genocid. Operele lor nu au fost nevoite să reziste focului persecuţiilor. Să vedem însă ce spune cu privire la ele profesorul F. F. Bruce:

„În ceea ce priveşte Războiul Galilor de Iuliu Cezar (lucrare scrisă între 58 şi 50 î.Chr.) există mai multe mss. (manuscrise), dar numai nouă sau zece prezintă încredere şi cele mai vechi au fost scrise la 900 de ani după Cezar!

Din cele 142 de cărţi care compun istoria Romei de Titus Livius (59 î.Chr.—17 A.D.) ne-au parvenit numai 35; acestea ne sînt cunoscute din nu mai mult de douăzeci de mss. de o oarecare importanţă, dintre care unul singur (care conţine numai fragmente din cărţile III—VI) datează din secolul al patrulea.

Din cele paisprezece cărţi ce formează Istoriile lui Tacitus (în jurul anului 100) au supravieţuit patru şi jumătate; din cele şaisprezece cărţi ale Analelor sale, zece s-au păstrat în întregime şi două parţial. Textul acestor porţiuni existente din cele două mari opere istorice ale sale se sprijină în totalitate pe două mss., unul din secolul al IX-lea, altul din al XI-lea. (. . .)

Istoria lui Tucidide (aproximativ 460—400 î.Chr.) ne-a parvenit graţie unor manuscrise, în număr de opt, dintre care cel mai vechi datează aproximativ din anul 900 d.Chr., şi cîteva fragmente de papirus de pe la începutul erei creştine.

La fel stau lucrurile şi cu Istoriile lui Herodot (aproximativ 488—428 î.Chr.). Cu toate acestea, nici măcar un singur specialist în scrierile antice nu şi-ar pleca urechea la cineva care ar pune la îndoială autenticitatea operei lui Herodot sau a lui Tucidide sub pretextul că cele mai vechi mss. ale operelor lor, de care ne servim noi astăzi, au fost scrise la mai bine de 1 300 de ani de la original.“ — The Books and the Parchments, pag. 180.

Să ne gîndim acum numai la faptul că există mii de manuscrise ale diferitelor părţi ale Bibliei. În plus, anumite manuscrise ale Scripturilor greceşti creştine au cel mult un decalaj de o sută de ani faţă de cărţile originale.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Evreii erau o naţiune mică, permanent ameninţată de naţiuni mai puternice. Această gravură antică reprezintă luarea unor evrei în captivitate de către asirieni.

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Înainte de apariţia tiparului Scripturile erau copiate cu mîna

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Sub Nero, faptul de a fi creştin era o crimă capitală

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Examinarea sulului lui Isaia, găsit la Marea Moartă, a demonstrat că această carte nu a suferit, practic, nici o modificare în decursul unei perioade de 1 000 de ani

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Împăratul Diocleţian a eşuat în tentativa sa de a distruge Biblia