Cum ne ajută Biblia să înţelegem ce este sufletul?

Gen. 2:7: „Iehova Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu“. (Să observăm că în acest verset nu se spune că omului i-a fost dat un suflet, ci se spune că el a devenit un suflet, o fiinţă vie.) (Cuvântul ebraic redat aici prin „suflet“ este néphesh. BC şi BS îl redau la fel. BG, BO, Carol II şi SS 1874 îl redau prin „fiinţă“.)

1 Cor. 15:45: „Chiar aşa este scris: «Primul om Adam a devenit un suflet viu». Ultimul Adam a devenit un spirit dătător de viaţă“. (Aşadar, cuvântul „suflet“ este folosit cu acelaşi sens atât în Scripturile greceşti creştine, cât şi în Scripturile ebraice.) (Cuvântul grecesc psykhé, tradus aici prin „suflet“, este în cazul acuzativ. BC, BG, BO, BS, Carol II şi SS 1874 îl redau toate prin „suflet“.)

1 Pet. 3:20: „În zilele lui Noe, ... puţini, adică opt suflete, au fost salvaţi prin apă“. (Termenul grecesc tradus aici prin „suflete“ este psykhái, pluralul de la psykhé. BC, BG, BO, BS, Carol II şi SS 1874 îl redau toate prin „suflete“.)

Gen. 9:5: „Mai mult, voi cere înapoi sângele sufletelor voastre [sau „viaţa“; în ebraică néphesh]“. (Aici se spune că sufletul are sânge.)

Ios. 11:11: „Ei au lovit cu ascuţişul sabiei toate sufletele [în ebraică néphesh] din el“. (În acest verset se arată că sufletul poate fi lovit cu sabia, deci aceste suflete nu puteau fi spirite.)

Unde se spune în Biblie că animalele sunt suflete?

Gen. 1:20, 21, 24, 25: „Şi Dumnezeu a mai zis: «Să mişune apele de o puzderie de suflete* vii . . .» Şi Dumnezeu a creat monştrii marini uriaşi şi tot felul de suflete vii care se mişcă şi de care au început să mişune apele, după specia lor, şi tot felul de creaturi zburătoare, înaripate, după specia  lor. ... Şi Dumnezeu a mai zis: «Să dea pământul suflete vii după specia lor . . .!» ... Dumnezeu a făcut animalele sălbatice ale pământului după specia lor, animalele domestice după specia lor şi toate celelalte creaturi care se mişcă pe pământ, după specia lor“. (*Termenul ebraic folosit aici este néphesh. BC îl redă prin „vieţuitoare“, BG prin „jivine“, BO şi Carol II prin „vietăţi“, BS prin „fiinţe“, iar SS 1874 prin „animale“.)

Lev. 24:17, 18: „Dacă un om omoară vreun suflet [în ebraică néphesh] de om, trebuie să fie omorât negreşit. Iar cine a omorât un suflet [în ebraică néphesh] de animal domestic să dea despăgubire pentru el, suflet pentru suflet“. (Să observăm că acelaşi termen ebraic redat prin „suflet“ este folosit şi cu privire la oameni, şi cu privire la animale.)

Rev. 16:3: „Ea s-a făcut sânge ca de mort şi orice suflet* viu a murit, da, lucrurile din mare“. (Aşadar, şi Scripturile greceşti creştine arată că animalele sunt suflete.) (*Termenul grecesc folosit aici este psykhé. BC îl redă în text prin „făptură“, iar la nota de subsol prin „suflet“, BG, BO, BS şi Carol II prin „suflare“, iar SS 1874 prin „suflet“.)

Recunosc şi alţi cercetători, care nu sunt Martori ai lui Iehova, că acesta este sensul biblic al cuvântului suflet?

„În V[echiul] T[estament] nu există nicio dihotomie [separare în două]: corp şi suflet. Israelitul vedea lucrurile concret, în ansamblul lor, considerând omul o persoană, nu o fiinţă compozită. Termenul nepeš [néphesh], deşi este tradus prin corespondentul nostru «suflet», nu înseamnă niciodată suflet distinct de corp sau de persoană. ... Termenul [psykhé] din N[oul] T[estament] corespunde cuvântului nepeš. El poate însemna principiul vieţii, viaţa însăşi sau fiinţa vie.“ — New Catholic Encyclopedia (1967), vol. XIII, p. 449, 450.

„Termenul ebraic pentru «suflet» (nefesh, ceea ce respiră) a fost folosit de Moise . . .; el înseamnă «fiinţă însufleţită» şi se poate referi în egală măsură la celelalte fiinţe, nu doar la om. ... Psychē («suflet») este folosit în Noul Testament cu sensul pe care îl are nefesh.“ — The New Encyclopædia Britannica (1976), Macropædia, vol. XV, p. 152.

 „Concepţia că sufletul continuă să existe după descompunerea corpului este mai degrabă o speculaţie filozofică şi teologică decât o profesiune de credinţă şi, drept urmare, nu este exprimată în mod expres nicăieri în Sfintele Scripturi.“ — The Jewish Encyclopedia (1910), vol. VI, p. 564.

Poate muri sufletul omenesc?

Ezec. 18:4: „Iată că toate sufletele sunt ale mele. După cum sufletul tatălui este al meu, tot aşa şi sufletul fiului este al meu. Sufletul* care păcătuieşte, acela va muri“. (*În ebraică este néphesh precedat de articol hotărât. BC, BG, BO şi Carol II îl redau prin „sufletul“, iar SS 1874 prin „omul“.)

Mat. 10:28: „Să nu vă fie frică de cei care ucid corpul, dar nu pot ucide sufletul [sau „viaţa“], ci temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să distrugă atât sufletul*, cât şi corpul în Gheenă!“ (*Termenul grecesc psykhé este în cazul acuzativ. BC, BO, BG, Carol II şi SS 1874 îl redau prin „suflet“.)

Fap. 3:23: „Da, orice suflet [în greacă psykhé] care nu va asculta de Profetul acela va fi distrus din mijlocul poporului“.

Este posibil ca unele suflete omeneşti (oameni) să trăiască veşnic?

Vezi paginile 414–418, la subiectul „Viaţă“.

Sunt sufletul şi spiritul unul şi acelaşi lucru?

Ecl. 12:7: „Atunci ţărâna se întoarce în pământ, cum a fost, iar spiritul [sau forţa de viaţă; în ebraică rúach] se întoarce la adevăratul Dumnezeu, care l-a dat“. (Să remarcăm că termenul ebraic pentru „spirit“ este rúach; dar cuvântul tradus prin „suflet“ este néphesh. Acest verset nu vrea să spună că, la moarte, spiritul călătoreşte până ajunge în prezenţa lui Dumnezeu, ci transmite ideea că speranţa de viaţă a persoanei respective depinde de Dumnezeu. Noi ne exprimăm în mod asemănător atunci când spunem că, dacă un cumpărător nu achită preţul bunului achiziţionat, acesta „se întoarce“ la vechiul proprietar, adică îi este returnat.) (BC redă termenul rúach prin „duh“, iar BS prin „suflare“.)

 Ecl. 3:19: „Sfârşitul fiilor oamenilor este ca sfârşitul animalelor; au acelaşi sfârşit. Cum moare unul, aşa moare şi celălalt; toţi au acelaşi spirit [în ebraică rúach]“. (Este clar deci că şi omul, şi animalul au acelaşi rúach, sau spirit. Informaţii cu privire la versetele 20 şi 21 se găsesc la paginile 359, 360.)

Evr. 4:12: „Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi puternic; este mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până acolo încât desparte sufletul [în greacă psykhés] de spirit [în greacă pneúmatos] şi încheieturile de măduva lor şi poate să discearnă gândurile şi intenţiile inimii“. (Să observăm că termenul grecesc pentru „spirit“ nu este acelaşi ca pentru „suflet“.)

Continuă viaţa conştientă după ce spiritul părăseşte corpul?

Ps. 146:4: „Spiritul [în ebraică rúach] lui iese, el se întoarce în pământ şi în aceeaşi zi îi pier şi gândurile“. (BC redă aici termenul rúach prin „suflare“ şi la fel îl redă BS [Ps. 145:4]; BG îl redă prin „duh“ şi la fel BO [Ps. 145:4]; Carol II [Ps. 145:3] îl redă tot prin „duh“.) (Vezi şi Psalmul 104:29.)

Care este originea credinţei creştinătăţii într-un suflet imaterial şi nemuritor?

„Conceptul creştin potrivit căruia sufletul spiritual este creat de Dumnezeu şi introdus în corp la concepere pentru a-l face pe om un tot unitar viu este rodul unei îndelungi elaborări în cadrul filozofiei creştine. Numai începând cu Origene [care a murit în jurul anului 254 e.n] în Orient şi cu Sf. Augustin [care a murit în 430 e.n.] în Occident, sufletul a fost definit ca substanţă spirituală şi a fost formulată o concepţie filozofică privitoare la natura lui. ... Doctrina lui [Augustin] ... datorează mult (inclusiv unele greşeli) neoplatonismului.“ — New Catholic Encyclopedia (1967), vol. XIII, p. 452, 454.

„Conceptul nemuririi este rodul gândirii greceşti, în timp ce speranţa învierii ţine de gândirea ebraică. ... După cuceririle lui Alexandru, iudaismul a asimilat treptat concepte greceşti.“ — Dictionnaire Encyclopédique de  la Bible (Valence, Franţa; 1935), editat de Alexandre Westphal, vol. II, p. 557.

„Nemurirea sufletului este o noţiune grecească apărută în cultele mistice ale antichităţii şi elaborată de filozoful Platon.“ — Presbyterian Life, 1 mai 1970, p. 35.

„Noi ce zicem? Admitem că există ceva numit moarte? ... Şi acest ceva să fie altceva decât despărţirea sufletului de trup? Nu asta înseamnă oare a fi mort: despărţit de suflet, trupul să rămână singur în el însuşi, iar sufletul, despărţit de trup, să rămână singur în el însuşi? Nu e aşa că moartea este tocmai acest lucru?“ „Sufletul primeşte în sine moartea aşadar? Nu, n-o primeşte. Deci sufletul este ne-muritor? Ne-muritor.“ — „Phaidon“, de Platon, secţiunile 64c, 105e, traducere de Petru Creţia, editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 46, 132.

„După cum am văzut, teologii babilonieni au abordat cu toată seriozitatea problema nemuririi. ... Nici poporul, nici conducătorii religioşi n-au luat vreodată în calcul posibilitatea unei dispariţii totale a ceea a venit odată în existenţă. Moartea reprezenta trecerea la un alt fel de viaţă.“ — The Religion of Babylonia and Assyria, M. Jastrow jr (Boston, 1898), p. 556.

Vezi şi paginile 227, 228, la subiectul „Moarte“.