„Evoluția este un fapt, la fel cum căldura Soarelui este un fapt”, afirmă profesorul Richard Dawkins, un renumit savant evoluționist.¹⁶ Experimentele și observațiile directe dovedesc că temperatura Soarelui este, într-adevăr, extrem de ridicată. Dar se poate demonstra cu ajutorul experimentelor și al metodei observației directe că și evoluția este, indiscutabil, un fapt?

Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie clarificat un lucru. Mulți oameni de știință au observat că, în timp, descendenții organismelor vii ar putea suferi mici modificări. De pildă, crescătorii de câini pot folosi metoda încrucișării selective pentru ca, în final, descendenții să aibă picioarele mai scurte sau părul mai lung decât strămoșii lor. a Unii oameni de știință numesc aceste mici modificări „microevoluție”.

Evoluționiștii susțin însă că aceste schimbări mici s-au acumulat de-a lungul a miliarde de ani și au produs modificările majore necesare transformării peștilor în amfibieni și a antropoidelor în om. Cu privire la aceste schimbări majore ipotetice oamenii de știință folosesc termenul „macroevoluție”.

 În opinia lui Charles Darwin, bunăoară, existența micilor modificări pe care le observăm arată că sunt posibile și schimbări mult mai mari, neobservate de nimeni.¹⁷ El spunea că, de-a lungul erelor, câteva organisme vii primordiale, așa-numitele forme de viață simple, au evoluat lent – prin „modificări extrem de ușoare” –, ceea ce a dus la apariția milioanelor de forme de viață existente astăzi pe Pământ.¹⁸

Mulți consideră logice afirmațiile lui Darwin. Ei își spun: „Dacă la nivelul speciei b se pot produce schimbări mici, n-ar putea oare evoluția produce schimbări majore de-a lungul unui interval mare de timp?”. În realitate însă, teoria evoluției se bazează pe trei mituri. Să le analizăm pe rând.

1. Mutațiile furnizează materia primă necesară apariției speciilor noi. Teoria macroevoluției este clădită pe ipoteza că mutațiile – modificări întâmplătoare survenite în codul genetic al plantelor și animalelor – pot duce la apariția nu numai de specii noi, ci chiar de familii întregi de plante și animale, cu totul noi.¹⁹

Fapt: Multe caracteristici ale animalelor și plantelor sunt determinate de informațiile ce se găsesc în codul lor genetic, proiectul înscris în nucleul fiecărei celule. c Cercetătorii au descoperit că mutațiile pot produce schimbări în organismul descendenților atât ai animalelor, cât și ai plantelor. Dar produc oare mutațiile specii cu totul noi? Să vedem ce ne dezvăluie cei circa 100 de ani de studiu în domeniul geneticii.

Pe la sfârșitul anilor ’30 ai secolului trecut, oamenii de știință au acceptat cu entuziasm o idee nouă. Ei erau deja convinși că selecția naturală – procesul prin care organismul cel mai bine adaptat la mediu reușește să supraviețuiască și să se reproducă – ar putea genera specii noi de plante în urma unor mutații întâmplătoare. Astfel, au tras concluzia că selecția artificială, indusă de om, ar trebui să dea rezultate mult mai bune. „Entuziasmul se răspândea în rândul biologilor în general și în rândul geneticienilor, al crescătorilor de animale și al cultivatorilor de plante în special”, a spus Wolf-Ekkehard Lönnig, om de știință de la Institutul Max Planck de Genetică  Vegetală din Germania. d Dar de ce acest entuziasm? Lönnig, care de circa 30 de ani studiază mutațiile genetice la plante, a afirmat: „Cercetătorii credeau că venise momentul să revoluționeze metoda tradițională de cultivare a plantelor și de creștere a animalelor. Ei se gândeau că prin inducerea și selectarea mutațiilor avantajoase puteau obține plante și animale noi, superioare celorlalte”.²⁰ De fapt, unii sperau să obțină chiar specii cu totul noi.

Oameni de știință din Statele Unite, Asia și Europa au inițiat programe de cercetare care au beneficiat de sprijin financiar substanțial. Ei au folosit metode care promiteau grăbirea procesului evolutiv. La ce rezultate s-a ajuns după mai bine de 40 de ani de cercetări intense? „În pofida cheltuielilor uriașe, încercarea de a obține prin iradiere [tehnică ce induce mutații] varietăți din ce în ce mai productive s-a dovedit, în mare parte, un eșec”, spune cercetătorul Peter von Sengbusch.²¹ Iar Lönnig a afirmat: „Prin anii ’80, speranțele și entuziasmul savanților se spulberaseră; eșecul era de proporții globale. Studiul mutațiilor artificiale la plante și animale a fost abandonat în țările occidentale. Majoritatea mutanților . . . au murit ori s-au dovedit inferiori varietăților sălbatice”. e

Chiar și așa, informațiile strânse în timpul celor circa 100 de ani de cercetări asupra mutațiilor în general și al celor 70 de ani de studiu asupra mutațiilor artificiale în special le-au permis oamenilor de știință să tragă unele concluzii privind capacitatea acestor mutații de a determina apariția de specii noi. După examinarea dovezilor, Lönnig a spus: „O specie [de plante sau de animale] nu se poate transforma prin mutații într-o specie cu totul nouă. Această concluzie concordă cu toate experimentele, cu toate rezultatele cercetărilor în domeniul mutațiilor efectuate în secolul al XX-lea, precum și cu legile probabilității”.

Prin urmare, se poate transforma o specie într-una nouă prin intermediul mutațiilor? Dovezile arată că nu! După cercetări îndelungate, Lönnig a conchis că „speciile bine delimitate genetic au granițe precise ce nu pot fi nici anulate, nici depășite prin mutații întâmplătoare”.²²

Să vedem care sunt implicațiile celor spuse până acum. Dacă savanți de prestigiu nu pot să producă specii noi prin inducerea și selectarea artificială a mutațiilor avantajoase, este oare posibil ca un proces lipsit de inteligență să aibă mai mulți sorți de izbândă? Dacă studiile dezvăluie că mutațiile nu pot transforma o specie într-o altă specie, cu totul nouă, atunci cum e posibil să se fi produs macroevoluția?

2. Selecția naturală duce la apariția de specii noi. Darwin era de părere că selecția naturală, cum o numea el, avantajează formele de viață cel mai bine adaptate la mediu și că formele de viață cel mai puțin adaptate dispar în cele din urmă. Evoluționiștii moderni afirmă că, pe măsură ce speciile se răspândesc și se izolează, selecția naturală favorizează acele specii pe care mutațiile genice le fac apte să supraviețuiască în noul mediu. Astfel, aceste grupuri izolate evoluează, pretind evoluționiștii, transformându-se în final în specii cu totul noi.

Fapt: Așa cum s-a arătat, dovezile obținute în urma studiilor indică clar că mutațiile nu pot duce la apariția de specii cu totul noi de plante și de animale. Dar ce dovezi aduc evoluționiștii în sprijinul  afirmației că selecția naturală favorizează mutațiile avantajoase, determinând apariția unor specii noi? O broșură publicată în 1999 de Academia Americană de Știință (AAS) face referire la „cele 13 specii de cinteze studiate de Darwin pe Insulele Galapagos, cunoscute astăzi sub numele de «cintezele lui Darwin»”.²³

În anii ’70, un grup de cercetători coordonat de Peter și Rosemary Grant, de la Universitatea Princeton (SUA), a început să studieze aceste cinteze și a descoperit că, după un an de secetă, majoritatea cintezelor care au supraviețuit aveau ciocul mai mare decât celelalte cinteze de pe insule. Întrucât mărimea și forma ciocului este unul dintre principalele criterii după care sunt diferențiate cele 13 specii, aceste descoperiri au fost considerate relevante. Broșura AAS mai spune: „Peter și Rosemary Grant au estimat că, dacă seceta ar lovi insulele o dată la zece ani, după numai 200 de ani ar apărea o nouă specie de cinteze”.²⁴

Broșura omite totuși să menționeze că, în anii ce-au urmat secetei, numărul cintezelor cu ciocul mai mic l-a depășit din nou pe cel al cintezelor cu ciocul mai mare. Cercetătorii au observat că, în funcție de condițiile climatice, pe insule predominau de la un an la altul ba cintezele cu ciocul mai mare, ba cele cu ciocul mai mic. Ei au mai remarcat că cinteze din „specii” diferite se împerecheau, puii lor fiind mai bine adaptați la mediu decât părinții. Concluzia cercetătorilor a fost că, dacă încrucișarea continua astfel, în 200 de ani ar fi avut loc fuzionarea a două „specii”.²⁵

Așadar, duce oare selecția naturală la apariția de specii noi? Cu decenii în urmă, biologul evoluționist George Christopher Williams își exprima îndoielile cu privire la acest lucru.²⁶ Iar evoluționistul teoretician Jeffrey Schwartz scria în 1999 că selecția naturală ajută probabil speciile să se adapteze la condițiile de mediu mereu în schimbare, dar ea nu dă naștere la ceva nou.²⁷

Într-adevăr, cintezele lui Darwin nu se transformă în „ceva nou”. Tot cinteze rămân. Iar faptul că cinteze din „specii” diferite se împerechează ne poate face să ne îndoim de criteriile în baza cărora definesc unii evoluționiști „specia”. În plus, informațiile referitoare la aceste păsări  dezvăluie că până și unele academii de știință prestigioase pot fi subiective când își prezintă dovezile.

3. Fosilele atestă schimbări macroevolutive la plante și animale. Broșura AAS, menționată anterior, îi lasă cititorului impresia că fosilele descoperite de oamenii de știință oferă suficiente dovezi în sprijinul macroevoluției. Ea afirmă: „S-au descoperit atât de multe forme de viață intermediare între pești și amfibieni, între amfibieni și reptile, între reptile și mamifere, precum și în linia de descendență a primatelor, încât adesea este dificil de stabilit cu exactitate când se produce tranziția de la o specie la alta”.²⁸

Fapt: Această afirmație îndrăzneață este destul de surprinzătoare. De ce? Niles Eldredge, un evoluționist înflăcărat, afirmă că fosilele nu dovedesc producerea treptată de schimbări evolutive, ci existența unor intervale lungi de timp în care, „la majoritatea speciilor, nu s-au acumulat decât foarte puține modificări evolutive sau nu s-au acumulat deloc”. f²⁹

Până acum, oamenii de știință din întreaga lume au descoperit și au catalogat circa 200 de milioane de fosile mari și miliarde de microfosile. Mulți cercetători sunt de acord că acest vast tezaur de dovezi demonstrează că toate grupele mari de animale au apărut dintr-o dată, că acestea au rămas aproape neschimbate și că multe specii au dispărut brusc, așa cum au și apărut.

De ce mulți evoluționiști de renume susțin cu tărie că macroevoluția este un fapt? Celebrul evoluționist Richard Lewontin a scris cu sinceritate că mulți oameni de știință sunt dispuși să accepte idei lipsite de fundament științific „fiindcă [și-au] luat un angajament prioritar, un angajament față de materialism”. g Mulți savanți refuză chiar și numai să ia în calcul posibilitatea existenței unui Proiectant inteligent deoarece, așa cum scrie Lewontin, ‘nu pot accepta ca un Picior Divin să li se pună în prag’.³⁰

În acest sens, sociologul Rodney Stark a declarat pentru revista Scientific American: „De 200 de ani se promovează ideea că, dacă vrei să fii un adept al științei, nu trebuie să-i permiți minții să fie încătușată de religie”. El a mai afirmat că, în mediul academic, „cei religioși nu vorbesc despre Creator”.³¹

Dacă veți considera adevărată teoria macroevoluției, va trebui să credeți și că oamenii de știință agnostici sau atei nu sunt subiectivi, că nu interpretează descoperirile științifice prin prisma convingerilor personale. Va trebui să credeți că mutațiile și selecția naturală au determinat apariția tuturor formelor de viață complexe, deși un veac de cercetări dovedesc că mutațiile nu au dus la transformarea nici măcar a unei singure specii bine definite într-o specie cu totul nouă. De asemenea, va trebui să credeți că toate vietățile au evoluat dintr-un strămoș comun, deși dovezile fosile demonstrează cu tărie că speciile majore de plante și de animale au apărut dintr-o dată și că nu au evoluat în alte specii de-a lungul veacurilor. Este oare o astfel de convingere bazată pe fapte sau pe mituri? În realitate, credința în evoluție este o credință oarbă.