Salt la conţinut

Salt la cuprins

CAPITOLUL 30

Relaţia lui Isus cu Tatăl său

Relaţia lui Isus cu Tatăl său

IOAN 5:17-47

  • DUMNEZEU ESTE TATĂL LUI ISUS

  • ISUS VORBEŞTE DESPRE SPERANŢA ÎNVIERII

Când unii iudei îl acuză că a încălcat sabatul vindecând un om, Isus le răspunde: „Tatăl meu a lucrat fără încetare până acum şi eu lucrez fără încetare” (Ioan 5:17).

Isus nu încalcă legea lui Dumnezeu referitoare la sabat prin ceea ce face. Lucrarea sa de predicare şi vindecările sale sunt o reflectare a lucrărilor bune ale lui Dumnezeu. Prin urmare, Isus continuă să facă binele în fiecare zi. Răspunsul dat de Isus îi înfurie însă şi mai mult pe acuzatorii săi, iar aceştia caută să-l ucidă. De ce reacţionează astfel?

Ei consideră în mod greşit că Isus încalcă sabatul vindecându-i pe oameni. În plus, se irită când îl aud spunând că este Fiul lui Dumnezeu. În opinia lor, afirmaţia lui Isus este o blasfemie, ca şi cum el ar îndrăzni să spună că este egal cu Dumnezeu. Totuşi, Isus nu se lasă intimidat şi le vorbeşte în continuare despre relaţia sa privilegiată cu Dumnezeu. „Tatăl are afecţiune pentru Fiul”, spune el, „şi îi arată toate lucrurile pe care le face” (Ioan 5:20).

Tatăl este Cel care dă viaţă şi a demonstrat aceasta în trecut dându-le unor oameni puterea de a învia morţi. Isus continuă: „Aşa cum Tatăl scoală morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul le dă viaţă celor cărora vrea” (Ioan 5:21). Ce speranţă frumoasă exprimă aceste cuvinte! Chiar şi acum, Fiul îi trezeşte la viaţă pe cei morţi în sens spiritual. Prin urmare, Isus spune: „Cine aude cuvântul meu şi îl crede pe cel care m-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24).

Biblia nu specifică dacă, până atunci, Isus a înviat literalmente pe cineva, însă el le spune acuzatorilor săi că astfel de învieri vor avea loc: „Vine ceasul când toţi cei din mormintele de amintire vor auzi glasul său şi vor ieşi afară” (Ioan 5:28, 29).

Deşi are un rol deosebit, Isus spune clar că îi este subordonat lui Dumnezeu: „Eu nu pot face nimic de la mine. . . . Nu caut voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis” (Ioan 5:30). Totuşi, Isus descrie rolul esenţial pe care îl are el însuşi în scopul lui Dumnezeu, ceea ce nu a mai făcut niciodată în mod public. Dar acuzatorii săi nu au doar mărturia lui în această privinţă. „Voi aţi trimis oameni la Ioan [Botezătorul]”, le aminteşte Isus, „iar el a depus mărturie despre adevăr” (Ioan 5:33).

Probabil, acuzatorii lui Isus au auzit că, în urmă cu aproximativ doi ani, Ioan le vorbise conducătorilor religioşi iudei despre Cel care avea să vină după el, care a fost numit „Profetul” şi „Cristosul” (Ioan 1:20-25). Amintindu-le de consideraţia pe care au avut-o cândva faţă de Ioan, aflat acum în închisoare, Isus le zice: „Voi aţi vrut, pentru un timp scurt, să vă bucuraţi mult la lumina lui” (Ioan 5:35). Totuşi, el le spune că există o mărturie şi mai importantă decât a lui Ioan Botezătorul.

„Lucrările acestea pe care le fac eu [inclusiv vindecarea pe care tocmai a înfăptuit-o] depun mărturie despre mine că Tatăl m-a trimis.” Isus continuă: „Şi Tatăl care m-a trimis a depus el însuşi mărturie despre mine” (Ioan 5:36, 37). De pildă, Dumnezeu a depus mărturie despre Isus la botezul acestuia (Matei 3:17).

Într-adevăr, acuzatorii lui Isus nu au nicio scuză pentru că îl resping. Scripturile, pe care ei pretind că le cercetează, depun mărturie despre el. „Dacă l-aţi crede pe Moise, m-aţi crede şi pe mine”, spune Isus în încheiere, „fiindcă el a scris despre mine. Dar, dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele mele?” (Ioan 5:46, 47).