Pe parcursul serviciului său, Isus a evidenţiat de mai multe ori importanţa umilinţei (Luca 14:8-11). El doreşte să găsească bărbaţi şi femei care vor să-i slujească lui Dumnezeu cu umilinţă. Poate că unii dintre aceştia sunt păcătoşi notorii.

Fariseii şi scribii observă că astfel de oameni, pe care ei îi consideră vrednici de dispreţ, sunt atraşi la Isus, fiind receptivi la mesajul său. Ei spun pe un ton dezaprobator: „Omul acesta îi primeşte cu căldură pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15:2). Fariseii şi scribii se cred superiori oamenilor de rând şi îi consideră la fel de neînsemnaţi ca praful de sub picioare. Pentru a-şi exprima dispreţul faţă de aceste persoane, conducătorii religioşi folosesc expresia ebraică ʽam ha’áreţ, care înseamnă „oameni ai pământului”.

Isus însă îi tratează pe toţi cu demnitate, bunătate şi compasiune. Prin urmare, mulţi oameni umili, inclusiv unii care sunt cunoscuţi ca păcătoşi, sunt dornici să-l asculte pe Isus. Dar cum reacţionează el la criticile care i se aduc pentru că-i ajută pe aceşti oameni umili?

Atitudinea sa cu privire la modul de gândire al fariseilor reiese dintr-o ilustrare emoţionantă, asemănătoare cu alta pe care a făcut-o în Capernaum (Matei 18:12-14). Isus prezintă lucrurile ca şi când fariseii ar fi drepţi şi în siguranţă în turma lui Dumnezeu. În contrast, oamenii umili sunt prezentaţi ca fiind într-o stare de rătăcire.

Isus spune: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi o pierde pe una dintre ele, nu le va lăsa pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi nu se va duce după cea pierdută până o va găsi? Şi, când o găseşte, o pune pe umeri şi se bucură, iar, când ajunge acasă, îşi cheamă prietenii şi vecinii şi le zice: «Bucuraţi-vă cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută»” (Luca 15:4-6).

Ce aplicare face Isus? „Vă spun că astfel va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se căieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de căinţă.” (Luca 15:7)

Fariseii sunt, probabil, consternaţi că Isus vorbeşte despre căinţă. Ei cred că sunt drepţi şi că nu au de ce să se căiască. Cu aproximativ doi ani în urmă, când unii dintre ei l-au criticat pe Isus pentru că mânca cu încasatorii de impozite şi cu păcătoşii, Isus le-a răspuns: „Eu n-am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Marcu 2:15-17). Fariseii care se consideră drepţi nu realizează că au nevoie de căinţă.  Prin urmare, pentru ei nu este bucurie în cer, aşa cum este pentru un păcătos care se căieşte cu adevărat.

Accentuând ideea că întoarcerea păcătoşilor pe calea cea bună este un motiv de mare bucurie în cer, Isus face altă ilustrare, al cărei cadru este casa unei familii: „Ce femeie care are zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde o lampă, nu-şi mătură casa şi nu caută cu atenţie până o găseşte? Şi, când o găseşte, îşi cheamă prietenele şi vecinele şi spune: «Bucuraţi-vă cu mine, pentru că am găsit drahma pe care am pierdut-o»” (Luca 15:8, 9).

Aplicarea pe care o face Isus este asemănătoare cu cea pe care a făcut-o după ce a spus ilustrarea cu oaia pierdută: „Astfel, vă spun că este bucurie printre îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se căieşte” (Luca 15:10).

Într-adevăr, îngerii lui Dumnezeu sunt interesaţi de întoarcerea păcătoşilor. Acest lucru este cu atât mai remarcabil, cu cât păcătoşii care se căiesc şi primesc un loc în Regatul ceresc al lui Dumnezeu vor avea o poziţie superioară îngerilor (1 Corinteni 6:2, 3). Însă îngerii nu sunt invidioşi. Prin urmare, ce ar trebui să simţim noi când un păcătos se căieşte şi se întoarce la Dumnezeu?