Isus pleacă din Ierihon şi se îndreaptă spre Betania. Pentru a ajunge acolo, el trebuie să urce aproximativ 20 de kilometri pe un teren accidentat. Ierihonul este la circa 250 de metri sub nivelul mării, iar Betania, la aproximativ 610 metri deasupra nivelului mării. Lazăr şi cele două surori ale lui locuiesc în Betania, un sat mic situat pe versantul estic al Muntelui Măslinilor, cam la trei kilometri de Ierusalim.

Mulţi evrei au ajuns deja în Ierusalim pentru Paşte. Ei au venit mai devreme „ca să se cureţe potrivit ceremonialului” în caz că au atins un cadavru sau au făcut ceva prin care au devenit necuraţi (Ioan 11:55; Numerele 9:6-10). Unii dintre aceştia se adună la templu. Ei se întreabă dacă Isus va veni la sărbătoarea Paştelui (Ioan 11:56).

Isus este un personaj foarte controversat. Unii conducători religioşi vor să-l prindă ca să-l condamne la moarte. De fapt, ei au poruncit ca, dacă cineva află unde este Isus, să spună, „ca să-l prindă” (Ioan 11:57). Aceşti conducători au mai încercat să-l omoare pe Isus şi după ce l-a înviat pe Lazăr (Ioan 11:49-53). De aceea, unii se îndoiesc că Isus se va arăta în public.

El ajunge în Betania vineri, „cu şase zile înainte de Paşte” (Ioan 12:1). Următoarea zi (8 nisan, sabat) începe la apusul soarelui. Astfel, Isus şi-a încheiat călătoria înainte de sabat. El n-ar fi putut călători de la Ierihon în zi de sabat – de vineri de la apusul soarelui până sâmbătă la apusul soarelui – întrucât legea evreiască nu permitea acest lucru. Probabil că Isus se duce la casa lui Lazăr, aşa cum a făcut şi cu alte ocazii.

Simon, care locuieşte şi el în Betania, îi invită pe Isus şi pe cei ce-l însoţesc, inclusiv pe Lazăr, să ia masa la el sâmbătă seară. Simon este numit „leprosul”, probabil pentru că a avut lepră, dar a fost vindecat la un moment dat de Isus. Harnică, aşa cum îi stă în fire să fie, Marta îi serveşte pe oaspeţi. Maria îi acordă o atenţie deosebită lui Isus, de data aceasta într-un mod care dă naştere la discuţii.

Maria deschide un vas, sau o sticluţă, de alabastru, în care este aproximativ „o litră de ulei parfumat, nard veritabil” (Ioan 12:3). Acest ulei este foarte scump, valoarea lui (300 de dinari) echivalând cu salariul pe aproape un an. Maria toarnă uleiul pe capul şi pe picioarele lui Isus şi apoi îi şterge picioarele cu părul ei. Mirosul plăcut al uleiului umple întreaga casă.

Discipolii se mânie şi întreabă: „De ce s-a făcut această risipă de ulei parfumat?” (Marcu 14:4). Iuda Iscariot spune nemulţumit: „De ce nu s-a vândut acest ulei parfumat cu trei sute de dinari şi nu li s-a dat săracilor?” (Ioan 12:5). Însă lui Iuda nu-i pasă cu adevărat de săraci. El  fură din caseta cu bani pe care o ţine pentru discipoli.

Isus îi ia apărarea Mariei spunând: „De ce vreţi să necăjiţi femeia? Pentru că ea a făcut o faptă bună faţă de mine. Căci pe săraci îi aveţi mereu cu voi, dar pe mine nu mă veţi avea mereu. Fiindcă, atunci când ea a turnat uleiul acesta parfumat pe corpul meu, a făcut-o ca să mă pregătească pentru înmormântare. Adevărat vă spun că oriunde va fi predicată această veste bună, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre amintirea ei” (Matei 26:10-13).

Isus este în Betania de mai bine de o zi, iar vestea că se află acolo s-a răspândit repede. Mulţi evrei vin la casa lui Simon ca să-l vadă nu doar pe Isus, ci şi pe Lazăr, „pe care el [Isus] îl sculase din morţi” (Ioan 12:9). Acum, preoţii principali se sfătuiesc să-i omoare şi pe Isus, şi pe Lazăr. Ei cred că mulţi oameni îşi pun credinţa în Isus deoarece Lazăr trăieşte din nou. Cât de răi sunt aceşti conducători religioşi!