După ce este legat ca un răufăcător, Isus este dus la Ana, care a fost mare preot când el, pe atunci doar un copil, i-a uimit pe învăţători în templu (Luca 2:42, 47). Unii dintre fiii lui Ana au slujit mai târziu ca mari preoţi, iar acum ginerele său Caiafa are această funcţie.

În timp ce Isus este la casa lui Ana, Caiafa reuşeşte să adune Sanhedrinul. Acesta este alcătuit din 71 de membri şi îi include pe marele preot şi pe alţii care au ocupat poziţia aceasta.

Ana îl întreabă pe Isus „despre discipolii săi şi despre învăţătura sa”. Isus îi răspunde deschis: „Am vorbit lumii în public. Eu întotdeauna am predat în sinagogă şi în templu, unde se întrunesc toţi iudeii, şi n-am vorbit nimic pe ascuns. De ce mă întrebi pe mine? Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit” (Ioan 18:19-21).

Una dintre gărzile care sunt acolo îi dă o palmă lui Isus şi-l mustră: „Aşa îi răspunzi preotului principal?”. Dar Isus, ştiind că nu a făcut nimic greşit, spune: „Dacă am vorbit rău, mărturiseşte despre acest rău. Dar, dacă am vorbit bine, de ce mă loveşti?” (Ioan 18:22, 23). Apoi Ana îl trimite pe Isus la ginerele său Caiafa.

Cei care compun Sanhedrinul – actualul mare preot, bătrânii poporului şi scribii – s-au adunat deja. Ei s-au întrunit în casa lui Caiafa. Deşi  este ilegal ca un astfel de proces să se ţină în noaptea de Paşte, nimic nu-i poate opri să-şi ducă la îndeplinire planul mârşav.

Aceşti iudei nu sunt nici pe departe imparţiali. După ce Isus l-a înviat pe Lazăr, Sanhedrinul a hotărât că Isus trebuie să moară (Ioan 11:47-53). În plus, cu doar câteva zile în urmă, autorităţile religioase au uneltit să-l prindă pe Isus şi să-l omoare (Matei 26:3, 4). Da, încă înainte de începerea procesului său, Isus este ca şi condamnat la moarte.

Preoţii principali şi alţi membri ai Sanhedrinului nu doar că se întrunesc în mod ilegal, dar şi încearcă să găsească martori care să depună mărturie mincinoasă pentru a aduna dovezi împotriva lui Isus. Ei găsesc mulţi astfel de martori, dar mărturiile lor se contrazic. În cele din urmă, vin doi bărbaţi şi susţin următoarele: „L-am auzit că spunea: «Voi dărâma acest templu făcut de mâini şi în trei zile voi zidi altul nefăcut de mâini»” (Marcu 14:58). Dar nici aceştia doi nu sunt întru totul de acord în privinţa lucrurilor pe care le mărturisesc.

Caiafa îl întreabă pe Isus: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva ta?” (Marcu 14:60). Isus nu face nicio remarcă referitoare la această acuzaţie falsă, adusă de martori ale căror versiuni nu se potrivesc. Prin urmare, marele preot, Caiafa, recurge la o altă tactică.

Caiafa ştie că evreii sunt neîngăduitori cu oricine pretinde că este Fiul lui Dumnezeu. Cu câtva timp în urmă, când Isus l-a numit pe Dumnezeu Tatăl său, evreii au vrut să-l ucidă pentru că, după cum pretindeau ei, ‘se făcea egal cu Dumnezeu’ (Ioan 5:17, 18; 10:31-39). Conştient de această sensibilitate a lor, Caiafa îi cere cu viclenie lui Isus: „Pe Dumnezeul cel viu îţi cer sub jurământ să ne spui dacă tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 26:63). Desigur, Isus a recunoscut deja că este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 3:18; 5:25; 11:4). Dacă nu susţine aceasta şi acum, s-ar putea interpreta ca o negare a faptului că el este Fiul lui Dumnezeu şi Cristosul. De aceea, Isus spune: „Sunt. Şi voi îl veţi vedea pe Fiul omului stând la dreapta puterii şi venind cu norii cerului” (Marcu 14:62).

Atunci, cu afectare, Caiafa îşi sfâşie veşmintele şi exclamă: „A blasfemiat! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit blasfemia! Ce părere aveţi?”. Sanhedrinul pronunţă următoarea sentinţă nedreaptă: „Este vrednic de moarte!” (Matei 26:65, 66).

Apoi ei încep să-şi bată joc de Isus şi să-l lovească cu pumnii. Alţii îi dau palme şi îl scuipă în faţă. După ce îi acoperă faţa şi îl pălmuiesc, ei spun cu sarcasm: „Profeţeşte! Cine te-a lovit?” (Luca 22:64). Cât de revoltător! Fiul lui Dumnezeu este tratat în mod abuziv într-un proces ilegal, ţinut în orele târzii ale nopţii.