Un „sclav“ fidel şi prevăzător

„Cine este deci sclavul fidel şi prevăzător pe care stăpânul său l-a numit peste servitorii săi?“ — MATEI 24:45.

1, 2. De ce este esenţial în prezent să primim cu regularitate hrană spirituală?

MARŢI după-amiaza, în 11 nisan 33 e.n., discipolii lui Isus au pus o întrebare de mare însemnătate pentru noi, care trăim în prezent: „Care va fi semnul prezenţei tale [a lui Isus] şi al încheierii sistemului de lucruri?“ Ca răspuns, Isus a rostit o profeţie remarcabilă. El a vorbit despre o perioadă tulbure, plină de războaie, foamete, cutremure de pământ şi boli. Iar aceasta avea să fie doar „un început al durerilor strâmtorării“. Da, urma să fie şi mai rău! Ce perspectivă înfricoşătoare! — Matei 24:3, 7, 8, 15–22; Luca 21:10, 11.

² Începând din 1914 se împlinesc majoritatea aspectelor din profeţia lui Isus. Omenirea resimte din plin „durerile strâmtorării“. Însă creştinii adevăraţi nu au de ce să se teamă. Isus a promis că îi va sprijini oferindu-le hrană spirituală consistentă. Totuşi, ţinând cont că Isus este acum în cer, ce măsuri a luat el pentru ca noi să primim hrana spirituală de care avem nevoie?

3. Ce măsuri a luat Isus pentru ca noi să primim „hrană la timpul potrivit“?

³ Isus însuşi a răspuns la această întrebare. În marea sa profeţie, el a întrebat: „Cine este deci sclavul fidel şi prevăzător pe care stăpânul său l-a numit peste servitorii săi, ca să le dea hrana lor la timpul potrivit?“ Apoi a spus: „Fericit este sclavul acela dacă stăpânul lui, la sosire, îl găseşte făcând aşa! Adevărat vă spun: Îl va numi peste toate bunurile sale“ (Matei 24:45–47). Da, avea să existe un „sclav“ desemnat să furnizeze hrană spirituală, un „sclav“ fidel şi prevăzător. La ce s-a referit Isus? La o persoană anume, la diferite persoane care s-au succedat de-a lungul timpului sau la altceva? Întrucât sclavul fidel furnizează hrana spirituală atât de necesară, este spre binele nostru să aflăm răspunsul la această întrebare.

O persoană sau o clasă?

4. De unde ştim că „sclavul fidel şi prevăzător“ nu putea fi o persoană?

⁴ „Sclavul fidel şi prevăzător“ nu putea fi o persoană. De ce? Deoarece sclavul a început să ofere hrană spirituală în secolul I şi, potrivit cuvintelor lui Isus, avea încă să facă acest lucru şi la sosirea Stăpânului, în 1914. Aceasta înseamnă că un om ar fi trebuit să slujească cu fidelitate aproximativ 1 900 de ani! Dar nici măcar Metusala nu a trăit atât de mult. — Geneza 5:27.

5. Arătaţi de ce expresia „sclavul fidel şi prevăzător“ nu se referă la fiecare creştin în parte.

⁵ Oare expresia „sclavul fidel şi prevăzător“  se aplică la modul general fiecărui creştin? Deşi toţi creştinii trebuie să fie fideli şi prevăzători, este evident că Isus a avut în vedere ceva mai mult când a vorbit despre „sclavul fidel şi prevăzător“. De ce putem afirma acest lucru? Deoarece Isus a spus că, ‘la sosire, stăpânul’ avea să-l pună pe sclav „peste toate bunurile sale“. Era oare posibil ca fiecărui creştin în parte să-i fie date în grijă toate lucrurile, adică „toate“ bunurile Domnului? Nicidecum!

6. Cum trebuia naţiunea Israel să se dovedească „slujitorul“, sau „sclavul“, lui Dumnezeu?

⁶ Prin urmare, singura concluzie logică este că, prin expresia „sclavul fidel şi prevăzător“, Isus s-a referit la un grup de creştini. Să fie deci vorba despre un sclav colectiv? Fără îndoială. Cu 700 de ani înainte de Cristos, Iehova a numit întreaga naţiune Israel „martorii Mei“ şi „Robul [slujitorul, NW] Meu pe care L-am ales“ (Isaia 43:10). Din 1513 î.e.n., când a fost dată Legea mozaică, până la Penticosta din 33 e.n., fiecare membru al naţiunii Israel a făcut parte din această clasă a slujitorului. Majoritatea israeliţilor nu au participat în mod direct la rezolvarea problemelor naţiunii sau la organizarea programului ei de hrănire spirituală. Iehova a folosit în acest scop regi, judecători, profeţi, preoţi şi leviţi. Totuşi, ca naţiune, Israelul trebuia să reprezinte suveranitatea lui Iehova şi să-l laude printre naţiuni. Fiecare israelit trebuia să fie un martor al lui Iehova. — Deuteronomul 26:19; Isaia 43:21; Maleahi 2:7; Romani 3:1, 2.

Un „slujitor“ este respins

7. De ce şi-a pierdut naţiunea antică Israel privilegiul de „slujitor“ al lui Dumnezeu?

⁷ Dacă Israelul a fost „slujitorul“ lui Dumnezeu cu secole în urmă, era el şi sclavul despre care a vorbit Isus? Nu. Israelul, din nefericire, nu s-a dovedit nici înţelept, nici prevăzător. Pavel rezumă situaţia când citează cuvintele adresate de Iehova naţiunii Israel: „Numele lui Dumnezeu este blasfemat printre naţiuni din cauza voastră“ (Romani 2:24). Da, răzvrătirea de secole a israeliţilor a ajuns la culme când aceştia l-au respins pe Isus, moment în care şi Iehova i-a respins pe ei. — Matei 21:42, 43.

8. Când a fost numit un „slujitor“ în locul Israelului, şi ce s-a întâmplat atunci?

⁸ Dacă „slujitorul“, adică Israelul, s-a dovedit infidel, aceasta nu însemna că închinătorii adevăraţi ai lui Dumnezeu aveau să fie pentru totdeauna privaţi de hrană spirituală. La Penticosta din 33 e.n., după 50 de zile de la învierea lui Isus, spiritul sfânt a fost revărsat peste aproximativ 120 de discipoli, adunaţi într-o cameră la Ierusalim. În acel moment s-a născut o naţiune nouă. Membrii noii naţiuni au arătat clar acest lucru când au început să le vorbească cu îndrăzneală locuitorilor Ierusalimului despre „lucrurile magnifice ale lui Dumnezeu“ (Faptele 2:11). Astfel, acea naţiune nouă, o naţiune spirituală, a devenit „slujitorul“ care avea să proclame înaintea naţiunilor gloria lui Iehova şi să furnizeze hrană la timpul potrivit (1 Petru 2:9). Mai târziu, ea a fost numită pe bună dreptate „Israelul lui Dumnezeu“. — Galateni 6:16.

9. a) Cine este „sclavul fidel şi prevăzător“? b) Cine sunt „servitorii“?

 ⁹ Fiecare membru al „Israelului lui Dumnezeu“ este un creştin dedicat şi botezat, uns cu spirit sfânt şi având speranţă cerească. Aşadar, expresia „sclavul fidel şi prevăzător“ se referă la toţi membrii naţiunii spirituale unse, priviţi ca grup, care au trăit sau trăiesc pe pământ la un moment dat, din 33 e.n. până în prezent, aşa cum toţi israeliţii care au trăit între 1513 î.e.n. şi Penticosta din 33 e.n. au făcut parte din clasa slujitorului precreştin. Dar cine sunt „servitorii“, care primesc hrană spirituală de la sclav? În secolul I fiecare creştin avea speranţă cerească. Prin urmare, servitorii erau tot creştinii unşi, dar, de această dată, priviţi individual, nu colectiv. Toţi, inclusiv cei ce aveau responsabilităţi în congregaţie, aveau nevoie de hrană spirituală de la sclav. — 1 Corinteni 12:12, 19–27; Evrei 5:11–13; 2 Petru 3:15, 16.

„Fiecăruia lucrarea lui“

10, 11. De unde ştim că membrii clasei sclavului nu au toţi aceleaşi responsabilităţi?

¹⁰ „Israelul lui Dumnezeu“ este clasa sclavului fidel şi prevăzător căreia i s-a încredinţat o misiune. Dar fiecare membru al acestei clase are propriile responsabilităţi. Această idee reiese cu claritate din Marcu 13:34. Isus a spus: „Este ca un om care, plecând în călătorie în străinătate, şi-a lăsat casa şi le-a dat sclavilor săi autoritatea, fiecăruia lucrarea lui, şi i-a poruncit portarului să vegheze“. Aşadar, fiecare membru al clasei sclavului a primit o misiune — aceea de a înmulţi bunurile de pe pământ ale lui Cristos. Fiecare îşi efectuează lucrarea potrivit situaţiei personale şi propriilor capacităţi. — Matei 25:14, 15.

¹¹ În plus, apostolul Petru le-a spus creştinilor unşi din timpul său: „În măsura în care fiecare a primit un dar, folosiţi-l, slujindu-vă unii altora ca administratori excelenţi ai bunătăţii nemeritate a lui Dumnezeu, exprimate în diferite moduri“ (1 Petru 4:10). Cei unşi au deci responsabilitatea de a-şi sluji unii altora folosindu-se de darurile primite de la Dumnezeu. Din cuvintele lui Petru înţelegem că creştinii nu urmau să aibă toţi aceleaşi capacităţi, responsabilităţi ori privilegii. Totuşi fiecare membru al clasei sclavului putea contribui la extinderea naţiunii spirituale. În ce fel?

12. Cum a contribuit fiecare membru al clasei sclavului, indiferent că era bărbat sau femeie, la extinderea acestei clase?

¹² În primul rând, fiecare trebuia să fie un martor al lui Iehova, predicând vestea bună despre Regat (Isaia 43:10–12; Matei 24:14). Chiar înainte de a se înălţa la cer, Isus le-a poruncit tuturor discipolilor săi fideli, bărbaţi  şi femei deopotrivă, să fie învăţători. El a spus: „Duceţi-vă deci şi faceţi discipoli din oameni ai tuturor naţiunilor, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al spiritului sfânt, învăţându-i să respecte tot ce v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la încheierea sistemului de lucruri“. — Matei 28:19, 20.

13. Ce privilegiu au avut toţi creştinii unşi?

¹³ Noii discipoli trebuiau instruiţi temeinic să respecte toate lucrurile pe care Cristos li le poruncise primilor discipoli. Cu timpul, cei receptivi s-au calificat pentru ca, la rândul lor, să-i înveţe pe alţii. O hrană spirituală consistentă le-a fost pusă la dispoziţie potenţialilor membri ai clasei sclavului ce proveneau din multe naţiuni. Toţi creştinii unşi, atât bărbaţi cât şi femei, au participat la lucrarea de facere de discipoli (Faptele 2:17, 18). Această lucrare trebuia să continue până la sfârşitul acestui sistem de lucruri.

14. Cui le-a fost rezervat privilegiul predării în congregaţie, şi cum considerau femeile unse acest lucru?

¹⁴ Odată botezaţi şi unşi, creştinii deveneau membri ai clasei sclavului şi, indiferent cine le predase adevărul, ei primeau în continuare instruire de la unii membri ai congregaţiei care întruneau cerinţele din Scripturi pentru a sluji ca bătrâni (1 Timotei 3:1–7; Tit 1:6–9). Bătrânii numiţi aveau astfel privilegiul de a contribui într-un mod deosebit la extinderea noii naţiuni. Femeile creştine unse care au manifestat loialitate nu s-au arătat nemulţumite că responsabilitatea de a preda în congregaţie le fusese încredinţată doar bărbaţilor creştini (1 Corinteni 14:34, 35). Dimpotrivă, ele au apreciat munca grea a fraţilor lor. Totodată, femeile au fost recunoscătoare pentru privilegiile pe care le aveau, printre care acela de a proclama vestea bună. În prezent, zeloasele surori unse manifestă aceeaşi atitudine umilă, indiferent că bătrânii numiţi în congregaţie sunt creştini unşi sau nu.

15. Care a fost o sursă principală de hrană spirituală în secolul I, şi cine a fost în fruntea lucrării de distribuire a hranei spirituale?

¹⁵ Hrana spirituală de bază furnizată în secolul I provenea direct de la apostoli sub formă de scrisori şi de la unii discipoli care erau în fruntea congregaţiei. Scrisorile trimise de aceştia — îndeosebi acele scrisori care se numără printre cele 27 de cărţi inspirate ce alcătuiesc Scripturile greceşti creştine — circulau de la o congregaţie la alta şi constituiau, fără îndoială, principalul material de predare folosit de bătrânii locali. Astfel, reprezentanţii sclavului au distribuit cu fidelitate o hrană spirituală bogată creştinilor sinceri. Clasa sclavului din secolul I s-a dovedit fidelă misiunii primite.

„Sclavul“ nouăsprezece secole mai târziu

16, 17. Cum s-a dovedit clasa sclavului fidelă misiunii ei în anii dinainte de 1914?

¹⁶ Dar cum stau lucrurile în zilele noastre? După ce a început prezenţa lui Isus în 1914, a găsit el oare un grup de creştini unşi care să furnizeze cu fidelitate hrană la timpul potrivit? Desigur. Acest grup a putut fi identificat cu claritate după roadele sale excelente (Matei 7:20). Ceea ce s-a întâmplat de atunci încoace a demonstrat că, într-adevăr, acesta era „sclavul“.

¹⁷ Când Isus a sosit, existau aproximativ 5 000 de „servitori“ care participau din plin la proclamarea adevărului biblic. Lucrătorii erau puţini, dar sclavul a folosit o serie de metode ingenioase pentru a răspândi vestea bună (Matei 9:38). De exemplu, s-au făcut demersuri ca în aproape 2 000 de ziare să fie publicate discursuri pe teme biblice. Astfel, adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu ajungea în mâinile a zeci de mii de cititori! În plus, s-a pregătit o prezentare de diapozitive color şi imagini filmate care dura opt ore. Prin intermediul acestui program inedit, mesajul Bibliei, de la creaţie până la sfârşitul Domniei  milenare a lui Cristos, a ajuns la peste nouă milioane de persoane, de pe trei continente. Un alt mijloc folosit au fost publicaţiile biblice. În 1914, de pildă, se publicau aproximativ 50 000 de exemplare ale acestei reviste.

18. Când şi de ce l-a numit Isus pe sclav peste toate bunurile sale?

¹⁸ Da, când a sosit, Stăpânul l-a găsit pe sclavul său fidel îndeplinindu-şi cu conştiinciozitate sarcina de a da hrană servitorilor şi de a predica vestea bună. Urma ca sclavului să i se încredinţeze responsabilităţi mai mari. Isus a spus: „Adevărat vă spun: Îl va numi peste toate bunurile sale“ (Matei 24:47). Isus a făcut acest lucru în 1919, după ce sclavul a trecut printr-o perioadă de încercări. Dar de ce a primit „sclavul fidel şi prevăzător“ responsabilităţi mai mari? Deoarece bunurile Stăpânului se înmulţiseră. În 1914 Isus fusese întronat.

19. Arătaţi cum au fost satisfăcute necesităţile spirituale ale „marii mulţimi“.

¹⁹ Ce reprezintă bunurile peste care Stăpânul abia încoronat şi-a numit sclavul fidel? Toate lucrurile spirituale de pe pământ care Îi aparţineau. De exemplu, după două decenii de la întronarea lui Cristos în 1914, a fost identificată „o mare mulţime“ de „alte oi“ (Revelaţia 7:9; Ioan 10:16). Cei ce aparţineau acestei clase nu erau membri unşi ai „Israelului lui Dumnezeu“, ci oameni sinceri cu speranţă pământească care îl iubeau pe Iehova şi doreau să-i slujească asemenea celor unşi. De fapt, ei i-au spus „sclavului fidel şi prevăzător“: „Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!“ (Zaharia 8:23). Aceşti creştini recent botezaţi au beneficiat de aceeaşi hrană spirituală bogată ca şi servitorii unşi, iar cele două clase stau de atunci încoace la aceeaşi masă spirituală. Ce binecuvântare pentru membrii „marii mulţimi“!

20. Ce rol a avut „marea mulţime“ în sporirea bunurilor Domnului?

²⁰ Membrii „marii mulţimi“ s-au alăturat cu bucurie clasei unse a sclavului în lucrarea de predicare a veştii bune. Ca urmare, bunurile de pe pământ ale Stăpânului s-au înmulţit, ceea ce a însemnat responsabilităţi mai mari pentru „sclavul fidel şi prevăzător“. Întrucât numărul de oameni care doreau să înveţe adevărul creştea, a trebuit să se construiască tipografii mai mari pentru a fi satisfăcută cererea de literatură biblică. În tot mai multe ţări s-au înfiinţat filiale ale Martorilor lui Iehova. Au fost trimişi misionari „până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Faptele 1:8). De la cei aproximativ 5 000 de creştini unşi care existau în 1914 s-a ajuns în prezent la peste şase milioane de persoane care îl laudă pe Iehova, majoritatea fiind membri ai „marii mulţimi“. Bunurile Regelui au sporit într-adevăr foarte mult de la încoronarea sa în 1914!

21. Ce parabole vom analiza în articolul următor?

²¹ Toate acestea demonstrează că sclavul s-a dovedit „fidel şi prevăzător“. După ce a vorbit despre „sclavul fidel şi prevăzător“, Isus a spus două parabole care evidenţiază aceste calităţi: parabola despre fecioarele prevăzătoare şi cele nechibzuite şi parabola despre talanţi (Matei 25:1–30). Nu aţi dori să ştiţi mai multe despre acestea? Ce însemnătate au ele pentru noi azi? Vom răspunde la această întrebare în articolul următor.

Cum aţi răspunde?

• Cine este „sclavul fidel şi prevăzător“?

• Cine sunt „servitorii“?

• Când a fost numit sclavul fidel peste toate bunurile Stăpânului, şi de ce atunci?

• Cine a contribuit în ultimele decenii la sporirea bunurilor Domnului, şi cum?

[Întrebări de studiu]

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 10]

Clasa sclavului fidel şi prevăzător din secolul I s-a dovedit fidelă misiunii ei