Salt la conţinut

Salt la cuprins

O instruire de o viaţă

O instruire de o viaţă

Relatare autobiografică

O instruire de o viaţă

RELATARE DE HAROLD GLUYAS

Şi acum îmi aduc aminte, după mai bine de 70 de ani, de o scenă din copilărie. Stăteam în bucătărie şi priveam o cutie pe care scria „Ceai din Ceylon“. Pe ea erau desenate câteva femei frumoase culegând frunze de ceai pe câmpurile verzi ale Ceylon-ului (astăzi Sri Lanka). Aceste locuri, atât de îndepărtate de ţinutul nostru arid din South Australia, mi-au trezit imaginaţia. Ce ţară fascinantă trebuie să fie Ceylon-ul, mă gândeam eu! Pe atunci, nici nu bănuiam că voi petrece 45 de ani din viaţă ca misionar pe această insulă de vis.

M-AM născut în aprilie 1922 într-o lume foarte diferită de cea de azi. Familia mea lucra pământul la o fermă dintr-o zonă izolată, nu departe de orăşelul de provincie Kimba, situat în inima vastului continent australian, la extremitatea sudică a Marelui Deşert de Nisip. Viaţa era o permanentă luptă cu seceta, cu invaziile de insecte şi cu arşiţa ucigătoare. Mama trudea pe lângă casă având grijă de tata şi de noi, cei şase copii. Locuiam într-o căsuţă din tablă.

Pe mine însă, deşertul mă fascina. Aici mă simţeam liber. Mi-aduc aminte cu câtă admiraţie priveam în copilărie înfricoşătoarele cirezi de tauri măturând cu copitele vegetaţia de stepă sau asurzitoarele furtuni de nisip care acopereau totul în calea lor. De aceea, aş putea spune că instruirea mea a început cu mult înainte de a merge la micuţa noastră şcoală, care avea o singură învăţătoare şi se afla la cinci kilometri de casă.

Părinţii mei erau oameni credincioşi, dar nu mergeau la biserică, mai ales din cauza distanţei pe care o aveau de străbătut până la oraş. Cu toate acestea, pe la începutul anilor ’30, mama asculta la radio prelegerile biblice ţinute de judecătorul Rutherford. Acestea erau difuzate săptămânal la un post de radio din Adelaida. Crezând că judecătorul Rutherford era un predicator din Adelaida, nu i-am dat prea multă importanţă. Mama însă aştepta cu nerăbdare fiecare discurs al lui şi-şi încorda auzul ca să înţeleagă ceva la aparatul nostru de radio cu baterii, vechi de când lumea şi care hârâia îngrozitor.

Într-o după-amiază toridă şi cu mult praf, în faţa casei noastre a oprit o furgonetă veche, din care au coborât doi bărbaţi îmbrăcaţi frumos. Erau Martori ai lui Iehova. Mama i-a ascultat cu atenţie şi a oferit o donaţie pentru câteva cărţi, pe care a început imediat să le citească. A fost atât de impresionată de conţinutul lor, încât i-a cerut tatei s-o ducă pe la vecini cu maşina ca să le spună şi lor ce aflase.

Foloasele unui anturaj sănătos

La scurt timp după aceea, forţaţi de condiţiile grele din zona unde locuiam, ne-am mutat în oraşul Adelaida, la o distanţă de 500 de kilometri de vechea noastră casă. Familia noastră a început să participe la întrunirile congregaţiei din Adelaida şi să facă progrese spirituale. Odată cu mutarea noastră au luat sfârşit şi anii mei de şcoală. Pe atunci aveam 13 ani şi terminasem clasa a VII-a. Eram cam delăsător, iar fără ajutorul câtorva fraţi exemplari — pionieri, sau miniştri cu timp integral —, care s-au ocupat personal de mine, mi-aş fi pierdut cu uşurinţă interesul faţă de activităţile spirituale.

Cu timpul, aceşti fraţi zeloşi mi-au insuflat apreciere pentru lucrurile spirituale. Îmi plăcea să stau în compania lor şi le admiram zelul neobosit. De aceea, când la un congres ţinut în 1940 în Adelaida s-a făcut un anunţ ce încuraja serviciul cu timp integral, m-am înscris şi eu. Nu eram nici măcar botezat şi nici experienţă în lucrarea de predicare nu prea aveam. Cu toate acestea, după câteva zile, am fost invitat să mă alătur unui mic grup de pionieri din Warrnambool, orăşel aflat în statul vecin, Victoria, la câteva sute de kilometri de Adelaida.

În pofida acestui început şovăielnic, am îndrăgit repede ministerul de teren. Cu bucurie spun că această iubire n-a slăbit cu trecerea anilor. De fapt, acesta a fost un moment hotărâtor, care a însemnat începutul progresului meu spiritual. Am învăţat cât de important e să ai prieteni care iubesc lucrurile spirituale. Am descoperit că influenţa lor pozitivă ne ajută să punem în valoare tot ce avem mai bun, indiferent de instruirea laică primită, şi că lecţiile învăţate de la ei ne pot fi de folos pentru tot restul vieţii.

Întărit în încercări

Eram pionier de puţin timp când lucrarea Martorilor lui Iehova a fost interzisă în Australia. Nu prea ştiam ce să fac, aşa că i-am întrebat pe fraţi. Ei mi-au explicat că nimeni nu ne interzicea să le vorbim oamenilor din Biblie. Drept urmare, împreună cu alţi pionieri, am început să merg de la uşă la uşă cu un mesaj simplu din Biblie. Aceasta m-a întărit pentru încercările care n-au întârziat să apară.

După patru luni, când am împlinit 18 ani, am fost chemat la încorporare. Cu acea ocazie mi-am apărat credinţa înaintea câtorva ofiţeri şi a unui magistrat. Pe atunci, în închisoarea din Adelaida se aflau în detenţie în jur de 20 de fraţi din cauza poziţiei lor de neutralitate. În scurt timp am ajuns şi eu acolo. Am fost puşi la munci grele într-o carieră de piatră şi la repararea drumurilor. În aceste împrejurări, am învăţat să cultiv calităţi ca perseverenţa şi hotărârea. Prin conduita exemplară şi prin fermitatea noastră am câştigat respectul multor gardieni.

Câteva luni mai târziu, când am ieşit din închisoare, am început să mă hrănesc mai bine şi am reluat pionieratul. Pe timpul acela, era greu să-ţi găseşti un partener de pionierat, aşa că mi s-a propus să lucrez singur într-o zonă agricolă izolată, din statul South Australia. Am fost de acord şi am călătorit cu vaporul până în Peninsula Yorke, având la mine numai literatură biblică şi o bicicletă. Când am ajuns acolo, o familie interesată de Biblie m-a îndrumat la o mică pensiune, unde o doamnă amabilă s-a purtat cu mine ca şi cu fiul ei. Ziua mergeam cu bicicleta pe străzi prăfuite, predicând în orăşelele împrăştiate de-a lungul peninsulei. Pentru a ajunge şi în zonele îndepărtate, înnoptam uneori la hoteluri mici sau la pensiuni. Am parcurs sute de kilometri cu bicicleta şi am avut multe experienţe frumoase. Niciodată nu m-am gândit prea mult că eram singur în lucrare. Astfel am simţit grija lui Iehova şi m-am ataşat mai mult de el.

Mă lupt cu sentimente de incompetenţă

În 1946, am primit o scrisoare în care mi se propunea să încep lucrarea itinerantă ca serv călător (în prezent, supraveghetor de circumscripţie). Aceasta însemna să vizitez mai multe congregaţii. Trebuie să recunosc că responsabilităţile pe care le-am avut atunci au fost o adevărată încercare pentru mine. Într-o zi, l-am auzit din întâmplare pe un frate spunând despre mine: „Harold nu e un vorbitor strălucit, dar în lucrare se descurcă bine“. Comentariul lui m-a încurajat mult. Ştiam că n-am calităţi oratorice sau de organizator, dar consideram că lucrarea de predicare este principala activitate a unui creştin.

În 1947, fraţii din Australia aşteptau cu nerăbdare vizita lui Nathan Knorr şi a lui Milton Henschel de la sediul mondial din Brooklyn al Martorilor lui Iehova. Era prima vizită de acest fel după vizita fratelui Rutherford în 1938. Cu această ocazie, s-a ţinut un congres la Sydney. La fel ca mulţi alţi pionieri tineri, voiam să aflu mai multe despre cursurile pentru misionari, care se deschiseseră la Şcoala Biblică Galaad din South Lansing, statul New York. Împreună cu alţi tineri mă întrebam dacă e nevoie de o instruire aleasă pentru a te putea înscrie. Însă fratele Knorr ne-a explicat că era de ajuns să ştii să citeşti un articol din revista Turnul de veghe şi să-ţi aminteşti ideile principale.

Mă îndoiam de şansele mele pentru că nu aveam prea multă şcoală. Dar, spre surprinderea mea, câteva luni mai târziu, mi s-a spus să fac cerere pentru Galaad. Ulterior, am fost chemat şi am urmat cursurile celei de-a 16-a clase, ţinute în 1950. Aceste luni de instruire s-au dovedit a fi o experienţă extraordinară, care mi-a întărit mult credinţa. Am înţeles atunci că instruirea laică nu este o condiţie obligatorie pentru a avea succes şi că mai importante sunt sârguinţa şi ascultarea. Instructorii de la şcoală ne-au încurajat să ne dăm toată silinţa să învăţăm. Urmându-le sfatul, am făcut progrese încontinuu şi am reuşit să termin cursurile cu rezultate foarte bune.

De pe un continent arid pe o insulă ca un giuvaier

După absolvire, am fost repartizat împreună cu alţi doi fraţi din Australia în Ceylon (astăzi Sri Lanka). Am ajuns la Colombo, capitala ţării, în septembrie 1951. Vremea era călduroasă şi umedă. O combinaţie neobişnuită de privelişti, sunete şi parfumuri ne-au luat cu asalt simţurile. Când am coborât de pe vapor, am fost întâmpinat de unul dintre misionarii care slujeau deja în această ţară. El mi-a dat un bilet pe care scria că în duminica următoare era programată o cuvântare publică în piaţa oraşului. Spre surprinderea mea, vorbitorul eram chiar eu! Vă puteţi imagina cât de neliniştit am fost! Dar anii de pionierat în Australia mă învăţaseră să accept orice însărcinare. Şi, cu ajutorul lui Iehova, am reuşit să ţin acea cuvântare publică. Pe atunci, la casa de misionari din Colombo mai erau patru fraţi celibatari. Împreună cu ceilalţi doi fraţi cu care venisem am început să învăţăm singaleza, o limbă destul de grea, şi să mergem în predicare. Cea mai mare parte a timpului lucram singuri şi ne bucuram că localnicii erau politicoşi şi ospitalieri. N-a trecut mult şi numărul celor ce veneau la întruniri a început să crească.

După un timp, am început să mă gândesc la o soră pionieră drăguţă, cu numele Sybil, pe care o cunoscusem pe vapor, în drum spre Şcoala Galaad. Ea mergea la congresul internaţional de la New York. Mai târziu, în 1953, Sybil a urmat cursurile celei de-a 21-a clase a Şcolii Galaad şi a fost repartizată în Hong Kong. M-am hotărât să-i scriu şi am continuat să corespondăm până în 1955, când Sybil a venit în Ceylon şi ne-am căsătorit.

Prima noastră repartiţie după căsătorie a fost Jaffna, oraş din extremitatea nordică a ţării. La jumătatea anilor ’50, au început să apară disensiuni politice între comunităţile singaleze şi cele tamile, care au degenerat în confruntări armate în deceniile următoare. Era impresionant să-i vezi în anii aceia grei pe Martorii singalezi şi pe cei tamili adăpostindu-se unii pe alţii! Încercările de atunci le-au rafinat şi le-au întărit credinţa.

Predicarea şi predarea în Sri Lanka

Acomodarea la modul de viaţă din comunităţile hindusă şi musulmană a pretins răbdare şi perseverenţă. Am ajuns să apreciez ambele culturi şi calităţile atrăgătoare ale acestor oameni. Întrucât era ceva neobişnuit să vezi străini călătorind cu autobuzul, prezenţa noastră stârnea deseori curiozitatea localnicilor. Sybil a hotărât să le răspundă cu un zâmbet larg. Ce plăcut era să vezi cum acele feţe curioase îţi zâmbeau şi ele!

Odată am oprit la o barieră. După ce gardianul de serviciu ne-a întrebat de unde suntem şi încotro ne îndreptăm, întrebările sale au devenit mai personale.

— Dar doamna, cine este?

— Este soţia mea, i-am răspuns eu.

— De cât timp sunteţi căsătoriţi?

— De opt ani.

— Aveţi copii?

— Nu.

— Nu se poate! Aţi fost la doctor?

La început am fost surprinşi de curiozitatea lor, dar, cu timpul, am înţeles că era o dovadă de interes. De fapt, aceasta era una dintre calităţile care te făceau să-i îndrăgeşti. Dacă stăteai câteva momente într-un loc public, era imposibil să nu vină cineva să te întrebe cu amabilitate dacă te poate ajuta cu ceva.

Schimbări şi momente de reflecţie

De-a lungul anilor, am primit numeroase repartiţii ca misionar în Sri Lanka. Am slujit ca supraveghetor de circumscripţie şi de district şi ca membru al Comitetului Filialei. În 1996, când aveam în jur de 75 de ani, am împlinit 45 de ani de serviciu ca misionar în Sri Lanka. La prima întrunire la care am participat în Colombo au fost prezente 20 de persoane. Peste ani, numărul lor a crescut la 3 500! Eu şi Sybil îi considerăm pe mulţi dintre ei copiii şi nepoţii noştri spirituali. Dar mai erau încă multe de făcut în această ţară. Era nevoie de energia şi de aptitudinile fraţilor mai tineri decât noi. De aceea, am acceptat invitaţia Corpului de Guvernare de a ne întoarce în Australia. Hotărârea noastră le-a permis altor perechi de misionari mai tineri să vină în locul nostru în Sri Lanka.

În prezent, am 83 de ani. Atât eu, cât şi Sybil suntem încă sănătoşi, ceea ce ne permite să continuăm pionieratul special în Adelaida, în locurile mele natale. Lucrarea aceasta ne ajută să rămânem vigilenţi şi flexibili. Ne-a ajutat şi să ne adaptăm la noul mod de viaţă din această ţară.

Iehova s-a îngrijit de noi în privinţă materială, iar fraţii şi surorile din congregaţia în care slujim ne înconjoară cu iubire şi cu atenţie. De curând am fost numit secretarul congregaţiei. Am descoperit astfel că, dacă mă străduiesc să-i slujesc cu fidelitate lui Iehova, instruirea mea nu se sfârşeşte niciodată. Privind la anii care au trecut, mă minunez cum un băiat simplu şi zburdalnic a putut să aibă parte toată viaţa de o instruire atât de minunată.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

În 1955, la căsătoria noastră

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

În predicare cu Rajan Kadirgamar, un frate local (în 1957)

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Astăzi, alături de Sybil