„Au convocat Sanhedrinul“

MARELE preot şi conducătorii evreilor nu ştiau ce să facă. Cum să pună capăt vâlvei care se stârnise în legătură cu Isus Cristos? Puseseră la cale să fie omorât, iar planul le reuşise. Însă acum discipolii lui vorbeau în tot Ierusalimul că Isus înviase. Cum puteau să-i reducă la tăcere? Pentru a lua o hotărâre, marele preot şi ajutoarele lui „au convocat Sanhedrinul“, curtea supremă a evreilor. — Faptele 5:21.

La vremea aceea, în Israel, autoritatea supremă era deţinută de guvernatorul roman Ponţiu Pilat. Însă ce relaţii existau între Sanhedrin şi Pilat? Care era sfera lor de autoritate? Din cine era alcătuit Sanhedrinul şi cum funcţiona el?

Originea Sanhedrinului

Termenul grecesc redat prin „Sanhedrin“ înseamnă literalmente „a se aşeza împreună cu“. Acest termen desemna, în general, o adunare sau o întrunire. Potrivit tradiţiei evreieşti, termenul se referea la un organism juridic, sau tribunal, religios.

Scriitorii Talmudului, lucrare compilată de-a lungul secolelor ce au urmat după distrugerea Ierusalimului din 70 e.n., descriu Sanhedrinul drept o instituţie străveche, alcătuită dintotdeauna din învăţaţi care se întruneau să dezbată chestiuni legate de legile evreieşti. Ei susţin că această instituţie datează din vremea când Moise a adunat 70 de bătrâni care să-l ajute la conducerea  Israelului (Numeri 11:16, 17). Istoricii însă nu sunt de aceeaşi părere. În opinia lor, până în perioada dominaţiei persane, în Israel nu a existat nicio instituţie asemănătoare Sanhedrinului din secolul I. De asemenea, ei consideră că ideea academiei de învăţaţi susţinută de talmudişti are legătură mai degrabă cu adunările rabinice din secolele al II-lea şi al III-lea, decât cu Sanhedrinul din secolul I. Aşadar, când a apărut Sanhedrinul?

Din Biblie aflăm că exilaţii care s-au întors din Babilon în Iuda în 537 î.e.n. aveau un sistem de guvernare la nivel naţional. Neemia şi Ezra vorbesc despre prinţi, bătrâni, nobili şi demnitari — a căror adunare a fost, probabil, fundamentul viitorului Sanhedrin. — Ezra 10:8; Neemia 5:7.

Secolele care s-au scurs de la încheierea Scripturilor ebraice până la redactarea Evangheliei lui Matei au constituit o perioadă plină de frământări în istoria evreilor. În 332 î.e.n., Alexandru cel Mare a cucerit Iudeea. După moartea lui Alexandru, Iudeea a ajuns sub stăpânirea a două regate greceşti provenite din imperiul acestuia, mai întâi, a ptolemeilor, iar apoi, a seleucizilor. În cronicile despre dominaţia seleucizilor, care a început în 198 î.e.n., întâlnim prima referire la un senat al evreilor. Deşi această adunare avea, se pare, puteri limitate, ea le dădea evreilor cel puţin impresia de autonomie.

În 167 î.e.n., regele seleucid Antiochos al IV-lea (Epiphanes) a încercat să le impună evreilor cultura greacă. El a profanat templul din Ierusalim, jertfind pe altar un porc în cinstea lui Zeus. Acţiunea lui a provocat o revoltă în timpul căreia macabeii au înlăturat jugul seleucid şi au întemeiat dinastia haşmoneilor. * În timp ce clasa preoţească a pierdut din autoritate, scribii şi fariseii — conducători ai maselor care au sprijinit revolta — au obţinut mai multă putere în treburile naţiunii.

Astfel a început să prindă contur Sanhedrinul, aşa cum este descris în Scripturile greceşti. El avea să devină un consiliu administrativ naţional şi tribunalul suprem, având autoritatea de a interpreta legile evreieşti.

Balanţa puterii

În secolul I, Iudeea se afla sub stăpânirea Romei. Totuşi, evreii se bucurau de o anumită libertate, întrucât politica Romei era să le acorde popoarelor supuse o autonomie considerabilă. Autorităţile romane nu se amestecau în atribuţiunile curţilor locale şi evitau problemele care s-ar fi putut ivi din cauza diferenţelor culturale. Permiţându-le să-şi ţină obiceiurile şi să se guverneze, practic, singuri, Roma promova pacea şi câştiga loialitatea locuitorilor provinciilor sale. În afară de impunerea unor taxe şi de numirea şi destituirea marelui preot, care era preşedintele Sanhedrinului, romanii nu se amestecau în treburile evreilor decât atunci când interesele şi suveranitatea lor o cereau în mod expres. Roma îşi rezervase, se  pare, autoritatea de a aplica pedeapsa capitală, după cum s-a putut observa şi în cazul procesului lui Isus. — Ioan 18:31.

Prin urmare, Sanhedrinul se ocupa de majoritatea treburilor interne ale evreilor, dispunând inclusiv de gărzi care făceau arestări (Ioan 7:32). Curţile inferioare se ocupau de infracţiuni şi cazuri civile minore, fără vreun amestec din partea romanilor. Când curţile inferioare nu puteau da un verdict, cauza era deferită Sanhedrinului, ale cărui decizii erau irevocabile.

Pentru a-şi păstra privilegiile, Sanhedrinul trebuia să menţină pacea şi să susţină guvernarea romană. În cazul în care se suspectau infracţiuni politice, romanii interveneau şi procedau după cum considerau de cuviinţă. Un astfel de caz a fost arestarea apostolului Pavel. — Faptele 21:31–40.

Membrii curţii

Sanhedrinul avea 71 de membri: marele preot şi 70 de bărbaţi de seamă ai naţiunii. În perioada romană era alcătuit din membri ai aristocraţiei laice şi preoţeşti (în special, saduchei) şi scribi de mare erudiţie din partida fariseilor. Curtea era dominată de aristocraţia preoţească, susţinută de elita laică. * Saducheii erau conservatori, iar fariseii aveau vederi mai liberale. Ei erau, în principal, oameni de rând cu mare influenţă asupra poporului. Potrivit istoricului Iosefus, saducheii se supuneau fără tragere de inimă cerinţelor fariseilor. De fapt, când s-a apărat înaintea Sanhedrinului, Pavel a profitat de rivalitatea şi diferenţele de vederi dintre cele două grupuri. — Faptele 23:6–9.

Întrucât majoritatea aparţineau aristocraţiei, probabil că membrii Sanhedrinului erau permanenţi. Dacă cineva murea sau era descalificat, ceilalţi membri desemnau altă persoană pentru locul vacant. Potrivit Mişnei, noii membri trebuiau să fie „preoţi, leviţi şi israeliţi ale căror fiice au voie să se căsătorească cu preoţi“, adică evrei care îşi puteau dovedi prin liste genealogice puritatea originii. Întrucât înalta curte supraveghea activitatea sistemului judiciar din toată ţara, cei care ajungeau să ocupe un loc în Sanhedrin erau în mod firesc bărbaţi care se remarcaseră în curţile inferioare.

Sfera de influenţă şi autoritate

Evreii respectau foarte mult Sanhedrinul, iar judecătorii curţilor inferioare erau obligaţi, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să accepte deciziile sale. Curtea se ocupa îndeosebi de numirea preoţilor şi de chestiuni legate de Ierusalim, templu şi închinarea de la templu. De fapt, autoritatea civilă a Sanhedrinului se limita la Iudeea. Însă, întrucât era considerat instanţa supremă în interpretarea Legii, Sanhedrinul exercita autoritate morală asupra comunităţilor evreieşti din toată lumea. De pildă, marele preot şi consiliul său le-au poruncit conducătorilor sinagogilor din Damasc să coopereze la arestarea continuatorilor lui Cristos (Faptele 9:1, 2; 22:4, 5; 26:12). Din acelaşi motiv, evreii veniţi la Ierusalim pentru sărbători au dus, probabil, în oraşele lor veşti despre hotărârile Sanhedrinului.

Potrivit Mişnei, numai Sanhedrinul avea autoritate în chestiuni de importanţă naţională, în legătură cu judecătorii care nu respectau deciziile sale şi în judecarea profeţilor falşi. Isus şi Ştefan au fost acuzaţi în faţa curţii de blasfemie, Petru şi Ioan de acţiuni subversive, iar Pavel de profanarea templului. — Marcu 14:64; Faptele 4:15–17; 6:11; 23:1; 24:6.

Judecarea lui Isus şi a discipolilor săi

În afară de sabat şi de zilele sfinte, Sanhedrinul se întrunea în sala de judecată în fiecare zi, de la jertfa de dimineaţă până la jertfa de seară. Procesele se ţineau numai pe timp de zi. Întrucât sentinţa cu moartea nu era pronunţată  decât a doua zi, astfel de procese nu se ţineau în ajunul sabatului sau al sărbătorilor. Martorii erau avertizaţi cu seriozitate cu privire la gravitatea vărsării de sânge nevinovat. Prin urmare, procesul şi condamnarea lui Isus în timpul nopţii, la casa lui Caiafa, în ajunul sărbătorii au fost ilegale. Mai rău, judecătorii înşişi au căutat martori mincinoşi ca să-l convingă pe Pilat să poruncească executarea lui Isus. — Matei 26:57–59; Ioan 11:47–53; 19:31.

Cei ce judecau cazurile de pedeapsă capitală, se spune în Talmud, se străduiau să-l salveze pe acuzat analizând lucrurile fără grabă. Cu toate acestea, nici Ştefan, nici Isus nu au avut parte de un astfel de proces. După cuvintele pe care le-a spus în apărarea sa înaintea Sanhedrinului, Ştefan a fost omorât cu pietre de o gloată. Dacă nu ar fi intervenit romanii, şi Pavel ar fi fost omorât la fel. De fapt, chiar judecătorii Sanhedrinului au conspirat să-l omoare. — Faptele 6:12; 7:58; 23:6–15.

Totuşi, cel puţin câţiva membri ai curţii se pare că au fost oameni cu principii morale. Un tânăr conducător evreu care a vorbit cu Isus era, probabil, membru al Sanhedrinului. Deşi bogăţiile au fost un obstacol pentru el, tânărul bogat trebuie să fi avut calităţi frumoase, întrucât Isus l-a invitat să devină continuatorul său. — Matei 19:16–22; Luca 18:18, 22.

Nicodim, „un conducător al evreilor“, l-a vizitat pe Isus la adăpostul întunericului temându-se, probabil, de ce ar fi putut gândi ceilalţi judecători. Totuşi, Nicodim l-a apărat pe Isus înaintea Sanhedrinului întrebând: „Legea noastră nu judecă un om dacă nu l-a audiat mai întâi şi dacă nu a ajuns să cunoască ce face el, nu-i aşa?“ Mai târziu, el a adus „un sul de smirnă şi aloe“ ca să pregătească trupul lui Isus pentru înmormântare. — Ioan 3:1, 2; 7:51, 52; 19:39.

Iosif din Arimateea, un alt membru al Sanhedrinului, a cerut plin de curaj trupul lui Isus de la Pilat şi l-a dus într-un mormânt nou, care îi aparţinea. Iosif „aştepta regatul lui Dumnezeu“, însă teama de evrei l-a împiedicat să se identifice drept discipol al lui Isus. Totuşi, spre lauda sa, Iosif nu a susţinut prin votul lui complotul Sanhedrinului de a-l ucide pe Isus. — Marcu 15:43–46; Matei 27:57–60; Luca 23:50–53; Ioan 19:38.

Gamaliel, şi el un membru al Sanhedrinului, le-a dat celorlalţi judecători înţeleptul sfat de a-i lăsa în pace pe discipolii lui Isus. „Altminteri“, a spus el, „s-ar putea să fiţi găsiţi drept oameni care luptă de fapt împotriva lui Dumnezeu“ (Faptele 5:34–39). De ce această înaltă curte nu a înţeles că Isus şi discipolii săi aveau sprijinul lui Dumnezeu? În loc să recunoască miracolele lui Isus, membrii Sanhedrinului s-au gândit: „Ce trebuie să facem, pentru că acest om face multe semne? Dacă îl lăsăm aşa, toţi îşi vor pune credinţa în el, şi vor veni romanii şi ne vor lua atât locul, cât şi naţiunea“ (Ioan 11:47, 48). Setea de putere i-a corupt pe judecătorii curţii supreme a evreilor. În plus, în loc să se bucure când discipolii lui Isus au vindecat oameni, conducătorii religioşi „s-au umplut de gelozie“ (Faptele 5:17). Ca judecători, ei ar fi trebuit să fie drepţi şi temători de Dumnezeu, însă majoritatea dintre ei erau corupţi şi necinstiţi. — Exodul 18:21; Deuteronomul 16:18–20.

Judecata divină

Întrucât Israelul nu a ascultat de Legea sa şi l-a respins pe Mesia, în cele din urmă, şi Iehova l-a respins ca popor ales. În 70 e.n., romanii au distrus Ierusalimul şi templul, punând capăt întregului sistem iudaic, inclusiv Sanhedrinului.

Judecătorul desemnat de Iehova, Isus Cristos, va stabili dacă vreunul dintre membrii Sanhedrinului din secolul I merită să fie înviat şi care dintre ei a păcătuit împotriva spiritului sfânt (Marcu 3:29; Ioan 5:22). Putem fi siguri însă că în luarea acestor decizii, Isus va judeca cu dreptate perfectă. — Isaia 11:3–5.

[Note de subsol]