O durere adâncă şi de durată

RECENT, cineva a dorit să afle ce efect are trecerea timpului asupra sentimentelor celor care au pierdut o persoană dragă în moarte. El a trimis câteva chestionare mai multor părinţi cărora cu câţiva ani în urmă le-a murit un copil. Nu toţi părinţii au răspuns. Un tată pe nume Vladimir, al cărui fiu a murit cu cinci ani în urmă, a mărturisit că încă îi este foarte greu să vorbească despre el. *

Mulţi părinţi cărora le-a murit un copil simt o durere persistentă. Iată ce spune William, al cărui fiu de 18 ani a murit înecat acum zece ani: „Port în suflet o durere care nu-mi va trece cât voi trăi“. Lucy, al cărei fiu a murit cu cinci ani în urmă din cauza unei boli subite, a scris: „În primele zile îmi ziceam că nu poate fi adevărat. Era ca şi cum aveam un coşmar din care urma să mă trezesc. După un timp însă am început să realizez că fiul meu nu se va mai întoarce acasă. Deşi au trecut cinci ani de atunci, uneori, când sunt singură, încă îl plâng“.

De ce părinţii, asemenea lui Vladimir, William şi Lucy, care îşi pierd în moarte un copil, simt o durere atât de profundă şi de persistentă? În cele ce urmează vom încerca să găsim un răspuns.

De ce o durere atât de mare?

Când li se naşte un copil, părinţii trăiesc sentimente unice, care nu se regăsesc în alte relaţii umane. Simplul fapt de a-şi ţine copilul în braţe, de a-l privi cum doarme sau de a-i vedea zâmbetul larg le procură o profundă bucurie şi satisfacţie. Părinţii iubitori ţin nespus de mult la copiii lor. Îi învaţă cum să se poarte şi să fie politicoşi (1 Tesaloniceni 2:7, 11). Pe măsură ce eforturile lor dau roade, iar copiii cresc, părinţii se simt mândri de ei şi îşi fac mari speranţe în privinţa lor.

Părinţii iubitori muncesc din greu ca să le asigure cele necesare copiilor. Poate că pun cu regularitate deoparte bani sau lucruri materiale ca să-i ajute mai târziu să-şi întemeieze propria familie (2 Corinteni 12:14). Această investiţie uriaşă de sentimente, de timp, de energie şi  de bani scoate în evidenţă un singur lucru: părinţii îşi cresc copiii ca să trăiască, nu ca să moară. Când un copil moare, toată această muncă rămâne neterminată, iar speranţele părinţilor se spulberă. Moartea este ca un stăvilar care-i împiedică pe părinţi să-şi reverse asupra copiilor lor imensa iubire şi afecţiune pe care le simt pentru ei. Locul pe care copilul îl ocupa în inima lor este acum gol. Da, părinţii simt o durere sufletească pe care timpul nu o poate alina cu uşurinţă.

Biblia confirmă durerea profundă şi persistentă pe care o simte un părinte la moartea copilului său. Iată cum descrie ea reacţia patriarhului Iacob la auzirea veştii că fiul său Iosif fusese ucis: „Iacob şi-a rupt mantia, şi-a pus o pânză de sac pe şolduri şi a ţinut doliu după fiul său multe zile. Şi toţi fiii săi şi toate fiicele sale s-au ridicat să-l mângâie, dar el n-a vrut să primească mângâiere şi zicea: «Îndoliat mă voi coborî la fiul meu în Şeol [sau mormânt]!»“. Ani mai târziu, Iacob încă îşi plângea fiul, pe care îl credea mort (Geneza 37:34, 35; 42:36–38). Un alt exemplu biblic este fidela Naomi căreia i-au murit amândoi fiii. Profund îndurerată, ea a dorit să-şi schimbe numele din Naomi, însemnând „Plăcerea mea“, în Mara, adică „Amărăciune“. — Rut 1:3–5, 20, 21, nota de subsol.

Însă Biblia nu doar recunoaşte durerea pe care o simt părinţii îndoliaţi. Ea arată şi cum le dă putere Iehova celor ce suferă în urma pierderii unei persoane dragi. În următorul articol vom vedea câteva modalităţi prin care Dumnezeu le oferă mângâiere celor îndureraţi.

[Notă de subsol]