„Venerarea mamei lui Dumnezeu a luat avânt când . . . masele de păgâni s-au revărsat spre biserică. . . . Pietatea şi conştiinţa lor religioasă se formaseră de-a lungul mileniilor prin intermediul cultului «marii zeiţe-mame» şi al «sfintei fecioare».“ (The New Encyclopædia Britannica, 1988, volumul 16, paginile 326 şi 327)

„Vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui-Prea-Înalt . . . De aceea Sfântul care Se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu.“ (Luca 1:31–35, Cornilescu, 1996, sublinierea noastră)

Pasajul din Scripturi arată în mod clar că Maria a fost mama ‘Fiului lui Dumnezeu’, nu mama lui Dumnezeu însuşi. Ar fi putut ea să-l poarte în pântece pe Cel pe care ‘nici cerurile nu pot să-l cuprindă’? (1 Regi 8:27) Maria nu a pretins niciodată acest lucru. Doctrina Trinităţii este cea care a semănat confuzie în privinţa identităţii Mariei. Proclamând-o „Născătoare de Dumnezeu“ (în greacă, Theotokos) sau „Maica Domnului“, Conciliul de la Efes, ţinut în 431 e.n., a pus bazele cultului Mariei. Oraşul Efes era de secole un centru al închinării idolatre la Artemis, zeiţa fertilităţii, a cărei imagine se credea că „a căzut din cer“ (Faptele 19:35).

Prin urmare, multe aspecte legate de închinarea la zeiţa Artemis, cum ar fi procesiunile, au fost incluse în cultul Mariei. O altă practică ce s-a strecurat în doctrina creştină a fost folosirea în închinare a imaginii Mariei şi a altor imagini.

Vezi şi următoarele texte biblice: Matei 13:53–56; Marcu 3:31–35; Luca 11:27, 28.