Viaţa cotidiană a primilor creştini

Locuinţele lor

„Nu m-am reţinut . . . să vă învăţ în public şi din casă în casă.“ (FAPTELE 20:20)

CUM treci de poarta masivă, păşeşti într-un oraş din secolul întâi. Asemenea multor oraşe, şi acesta este situat pe o colină. Pe culmea din faţa ta se vede partea de sus a oraşului. În lumina soarelui strălucesc numeroase vile albe, luxoase, majoritatea având grădini împrejmuite cu zid. Este cartierul bogaţilor. Pe versantul colinei se dezvăluie privirii şi mai multe case de diferite forme şi mărimi. Aceste case mari de piatră, cu câteva etaje, sunt înşirate de-a lungul străzilor pavate. Ele aparţin negustorilor şi proprietarilor de pământ din pătura de mijloc. Mai jos, spre poalele dealului, sunt cartierele mai sărace. Casele lipsite de culoare din această zonă sunt mici, asemănătoare unor cutii înghesuite pe aleile înguste sau grupate în jurul unei mici curţi interioare.

În timp ce mergi pe străzile aglomerate, sunetele şi mirosurile îţi provoacă simţurile. Femeile gătesc, umplând aerul cu arome îmbietoare. Se aud animalele şi gălăgia copiilor ieşiţi la joacă. Bărbaţii lucrează de zor în ateliere zgomotoase şi urât mirositoare.

Viaţa familiilor creştine gravita în jurul acestor case. Acesta era cadrul în care familiile îşi desfăşurau activităţile zilnice, primeau instruire spirituală şi îi aduceau închinare lui Dumnezeu.

Casele mai mici. Asemenea caselor din zilele noastre, mărimea şi structura locuinţei varia în funcţie de locul în care era amplasată şi de starea materială a familiei ce o deţinea. Cele mai mici case (1) constau dintr-o cameră strâmtă şi întunecoasă, ce adăpostea întreaga familie. Multe dintre casele mici aveau pereţi din cărămidă de lut uscată la soare, iar altele din piatră nefinisată. Ambele tipuri de case erau construite de obicei pe o fundaţie de piatră.

 În interior, pereţii erau tencuiţi, iar podeaua era făcută din piatră, fiind necesară întreţinerea lor permanentă. În tavan sau într-un perete exista cel puţin o deschizătură mică, prin care ieşea fumul de la bucătărie. Mobilierul era compus doar din obiecte de strictă necesitate.

Acoperişul era format dintr-un strat de grinzi de lemn, care se sprijineau pe stâlpi, dintr-un strat de ramuri, trestie şi bârne şi dintr-un strat de pământ. Lutul bătătorit era tencuit, astfel că tavanul era destul de bine izolat împotriva ploii. Pe acoperiş se ajungea de obicei prin exterior, pe o scară mobilă.

Deşi mici, locuinţele creştinilor erau locuri plăcute, unde chiar şi familiile cu posibilităţi materiale modeste puteau fi fericite şi bogate pe plan spiritual.

Casele păturii de mijloc. Casele mai mari cu etaj, făcute din piatră, (2) ale păturii de mijloc aveau şi o cameră de oaspeţi (Marcu 14:13–16; Faptele 1:13, 14). În această cameră mare de la etaj se puteau ţine întruniri, iar deseori camera era folosită cu ocazia sărbătorilor (Faptele 2:1–4). Casele de acest tip şi chiar şi cele mai mari (3) ale negustorilor şi ale proprietarilor de pământ erau construite din blocuri de piatră de calcar, legate cu mortar de var. Podeaua de piatră şi pereţii interiori erau tencuiţi, iar pereţii exteriori erau văruiţi.

La camerele de sus şi pe acoperiş se ajungea pe o scară interioară. Toate acoperişurile plate aveau pe margine un parapet pentru prevenirea accidentelor (Deuteronomul 22:8). Cât de plăcut era acest loc în arşiţa zilei, când oamenii se puteau retrage sub un umbrar temporar pentru a studia, a medita, a se ruga sau a se odihni! (Faptele 10:9)

Deşi în aceste case rezistente, cu camere mai mari, locuiau deseori familii numeroase, ele aveau un spaţiu suplimentar pentru camera de zi, aveau dormitoare separate, precum şi o bucătărie şi o sală de mese mai mari.

Casele mai luxoase. Casele construite în stil roman (4) erau foarte diferite una de alta, ca mărime, ca arhitectură şi ca structură. De jur împrejurul unei săli mari de mese (tricliniu), centrul activităţilor familiei, erau încăperi spaţioase. Unele case aveau un etaj sau două (5) şi erau amenajate cu grădini împrejmuite cu zid.

Din câte se pare, aceste case luxoase erau foarte bine mobilate. Piesele de mobilier erau somptuoase, unele având incrustaţii de fildeş şi de aur. În plus, aceste case erau prevăzute cu  apă curentă şi camere de baie. Podelele erau probabil din lemn sau din marmură multicoloră, iar pereţii erau lambrisaţi cu lemn de cedru. Pentru încălzire se foloseau vase cu jăratic. Ferestrele aveau zăbrele, de obicei din lemn, pentru siguranţă şi perdele, care ofereau o oarecare intimitate locuinţei. Pervazul ferestrelor era tăiat în pereţii groşi de piatră ai casei (Faptele 20:9, 10).

Indiferent de mărimea sau de forma caselor lor, primii creştini erau ospitalieri şi generoşi. Astfel, supraveghetorii care călătoreau dintr-un loc în altul găseau uşor o familie ospitalieră la care puteau să stea până când îşi încheiau activitatea spirituală în acel oraş (Matei 10:11; Faptele 16:14, 15).

„Casa lui Simon şi a lui Andrei“. Isus a fost primit cu căldură în „casa lui Simon şi a lui Andrei“, care locuiau în Capernaum, oraş aflat pe ţărmul Mării Galileii (Marcu 1:29–31). Casa acestor pescari făcea parte probabil dintr-un grup compact de structuri simple (6) înghesuite în jurul unei curţi interioare pavate.

Porţile şi ferestrele acestor case dădeau spre curtea interioară, unde se desfăşurau majoritatea activităţilor din timpul zilei. Aici se gătea mâncarea, se cocea pâinea, se măcinau cerealele, se purtau discuţii şi se lua masa.

Casele cu un singur nivel din Capernaum erau construite din blocuri netăiate de bazalt (o rocă vulcanică) din acea regiune. Scările exterioare duceau pe acoperişul plat, făcut din lut bătătorit sau din plăci puse peste trestii şi bârne, care erau fixate pe grinzi (Marcu 2:1–5). În interior, podelele erau pavate cu piatră şi deseori erau acoperite cu covoare ţesute.

Casele, care erau lipite una de alta, formau străzi şi alei de-a lungul ţărmului Mării Galileii. Oraşul Capernaum era un loc ideal pentru pescari, care îşi câştigau existenţa din pescuit.

„Din casă în casă“. În concluzie, casele creştinilor din secolul întâi erau foarte variate: de la case făcute din cărămizi de lut, cu o singură încăpere, până la vile mari, luxoase, construite din piatră.

Aceste case nu erau doar adăposturi, ci şi locuri de instruire spirituală. Aici, membrii familiei se închinau lui Dumnezeu. Creştinii se întruneau în case particulare pentru a studia Scripturile şi pentru a se bucura de asociere cu colaboratorii în credinţă. Ceea ce învăţau în casele lor le era de folos în cea mai importantă lucrare: predicarea şi predarea „din casă în casă“ pe tot cuprinsul Imperiului Roman (Faptele 20:20).