Salt la conţinut

Salt la cuprins

Încredeţi-vă în Iehova — El vă va ajuta

Încredeţi-vă în Iehova — El vă va ajuta

Încredeţi-vă în Iehova — El vă va ajuta

Relatare de Edmund Schmidt

Sfatul de mai sus mi-a venit în minte când m-am prezentat înaintea unui complet de judecată din New York. Era în octombrie 1943. Deşi nu aveam nici 25 de ani, făcusem aproape patru ani de închisoare pentru că îmi păstrasem neutralitatea creştină. Asemenea primilor discipoli ai lui Isus, eram hotărât ‘să ascult mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni’ (Faptele 5:29). Dar, înainte să vă povestesc ce s-a întâmplat atunci, permiteţi-mi să vă explic cum am ajuns să cred cu atâta tărie în Dumnezeu.

M-AM născut în 23 aprilie 1922, la Cleveland (Ohio, S.U.A.), în apartamentul părinţilor, aflat deasupra brutăriei tatălui meu. Patru luni mai târziu, tatăl meu, Edmund, a asistat la un congres al Studenţilor în Biblie (cum se numeau atunci Martorii lui Iehova), ţinut la Cedar Point, în apropiere de Sandusky, la aproximativ 160 de kilometri de locuinţa noastră.

La acel congres, delegaţii au fost îndemnaţi: „Vestiţi, vestiţi, vestiţi, Regele [lui Dumnezeu] şi regatul său“! În duminica următoare, tata a început să predice. El a continuat să ia parte la această lucrare 66 de ani, până la moartea sa, survenită la 4 iulie 1988. Mama mea, Mary, a murit fidelă lui Dumnezeu în 1981.

Mă alătur părinţilor mei în închinarea la Iehova

Familia noastră asista la întrunirile congregaţiei de limbă poloneză din Cleveland. Sâmbăta după-amiaza, mulţi dintre noi, copiii, participam împreună cu adulţii la predicarea veştii bune din casă în casă. Duminica, părinţii noştri se bucurau de o cuvântare biblică ţinută în sala principală a locului nostru de întrunire. La aceeaşi oră, un frate cu experienţă în predarea adevărurilor Bibliei conducea un studiu biblic cu cei aproape 30 de tineri din congregaţie, folosind cartea Harfa lui Dumnezeu. * Nu după mult timp, am început să conduc şi eu studii biblice, cu rezultate bune.

În iulie 1931, familia noastră, din care făcea parte acum şi fratele meu, Frank, a asistat la un alt congres al Studenţilor în Biblie, ţinut de această dată la Columbus, la aproximativ 160 de kilometri spre sud. Cu această ocazie, Studenţii în Biblie au adoptat cu entuziasm numele biblic Martorii lui Iehova (Isaia 43:10–12). Atunci am participat şi eu la predicare şi i-am invitat pe oameni să asiste la discursul principal ţinut de Joseph Rutherford, care, la data aceea, era în fruntea lucrării Martorilor lui Iehova. Au trecut peste 79 de ani de când îi slujesc lui Iehova Dumnezeu alături de poporul său, timp în care acest serviciu a fost cel mai important lucru din viaţa mea.

Un serviciu plin de satisfacţii chiar în timpuri grele

În 1933, întreaga lume era afectată de Marea Depresiune. În Statele Unite, peste 15 milioane de oameni, adică un sfert din forţa de muncă, erau şomeri. Unele oraşe erau în stare de faliment şi nu existau fonduri pentru pensii sau asistenţă socială. Însă fraţii şi surorile noastre se ajutau unii pe alţii. Duminica, familia mea aducea la locul de întrunire pâine şi produse de patiserie de la brutăria noastră şi le oferea fraţilor şi surorilor. La sfârşitul fiecărei luni, după acoperirea cheltuielilor, tata trimitea banii care îi rămâneau la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, aflat la Brooklyn (New York). El ştia că aceşti bani aveau să fie folosiţi la finanţarea lucrării de tipărire a literaturii biblice.

În acei ani, un rol important în lucrarea de predicare l-au avut transmisiunile radiofonice. Peste 400 de staţii radio transmiteau cuvântări biblice, ţinute la congresele noastre. De asemenea, în anii ’30, Martorii au realizat la tipografia lor din Brooklyn fonografe şi înregistrări, care erau folosite în predicare. Noi raportam numărul ocaziilor în care foloseam fonograful pentru a le prezenta oamenilor cuvântări biblice şi numărul celor ce le ascultau.

În 1933, în Germania a venit la putere Adolf Hitler împreună cu partidul nazist. Martorii lui Iehova au fost crunt persecutaţi din cauza neutralităţii lor creştine (Ioan 15:19; 17:14). Un mare număr de Martori din Germania au fost trimişi în închisori sau în lagăre de concentrare pentru că au refuzat să participe la activităţi politice sau să spună „Heil Hitler“. Mulţi dintre ei au fost executaţi, iar alţii au fost forţaţi să facă munci atât de grele, încât au murit. Din cauza tratamentului dur la care fuseseră supuşi, unii au murit la scurt timp după ce au fost eliberaţi. Totuşi, puţini oameni ştiu prin ce persecuţii au trecut Martorii lui Iehova din alte ţări, cum ar fi Statele Unite.

În 1940 am participat împreună cu familia mea la un congres ţinut la Detroit (Michigan). Cu acea ocazie, în 28 iulie m-am botezat ca simbol al dedicării mele lui Iehova Dumnezeu. Cu o lună înaintea acelui congres, Curtea Supremă a Statelor Unite promulgase o lege prin care refuzul de a saluta drapelul era considerat un delict şi se pedepsea cu exmatricularea. Ce au făcut atunci Martorii? Pentru a-şi instrui copiii, mulţi au înfiinţat şcoli proprii. Acestea au fost numite Şcolile Regatului.

În septembrie 1939, în Europa începuse al Doilea Război Mondial, iar isteria războiului a cuprins şi teritoriul Statelor Unite. Martorii tineri erau hărţuiţi şi bătuţi atât de adulţi, cât şi de tineri, care nu înţelegeau poziţia noastră de neutralitate. Potrivit unui raport, din 1940 până în 1944, Martorii lui Iehova din Statele Unite au fost ţinta a peste 2 500 de atacuri violente din partea gloatelor. Persecuţia s-a intensificat după 7 decembrie 1941, când japonezii au atacat Pearl Harbor. Cu câteva săptămâni înainte, începusem să slujesc ca pionier, cum se numesc unii slujitori cu timp integral ai Martorilor lui Iehova. Economisisem bani şi mi-am cumpărat o rulotă de şapte metri lungime, astfel că eu şi câţiva fraţi ne-am mutat în statul Louisiana pentru a sluji acolo.

Persecutat în sudul Statelor Unite

Cu acordul localnicilor, ne-am instalat rulota într-o livadă de nuci pecan, în apropierea oraşului Jeanerette. Într-o sâmbătă am decis să ieşim în lucrarea de mărturie stradală, însă şeful poliţiei şi-a mobilizat oamenii, a pus mâna pe noi şi ne-a dus cu forţa la primărie. Afară s-a format o gloată de aproximativ 200 de oameni, iar poliţia ne-a scos din primărie, fără să ne asigure protecţie. Spre uşurarea noastră, oamenii s-au dat la o parte, lăsându-ne să trecem. În ziua următoare ne-am dus la Baton Rouge, un oraş mare din apropiere, ca să le povestim Martorilor de acolo ce se întâmplase.

Când ne-am întors la Jeanerette, pe uşa rulotei era un bilet: „Vă rog să mă căutaţi la sondele de petrol“. Mesajul era semnat „E. M. Vaughn“. L-am găsit pe dl Vaughn, care ne-a invitat să luăm masa cu el şi cu soţia lui. Ne-a spus că, în mulţimea care se adunase sâmbătă, era şi el cu oamenii lui şi, dacă ar fi fost necesar, ar fi intervenit pentru a ne apăra. Am apreciat sprijinul şi încurajarea lui.

În ziua următoare au venit nişte ajutoare de şerif cu pistoale la brâu, care ne-au arestat şi ne-au confiscat publicaţiile. Mi-au luat cheile de la rulotă, m-au întemniţat şi m-au pus la izolare 17 zile, fără să-mi dea aproape nimic de mâncare. Dl Vaughn s-a străduit să ne ajute, însă fără prea mult succes. Cât am stat închişi, gloata ne-a luat lucrurile pe care le aveam şi au ars totul, inclusiv rulota. Atunci n-am înţeles că Iehova mă pregătea de fapt pentru ce urma să mi se întâmple la scurt timp după aceea.

Întemniţat în nordul Statelor Unite

Apoi m-am întors în nord, iar după o lună am fost numit să slujesc ca pionier special la Olean (New York), împreună cu alţi Martori. În timp ce eram acolo, am primit ordin de recrutare şi mi s-a dat statutul de obiector de conştiinţă. După ce am făcut analizele şi am trecut de testul psihologic, pe fişa mea s-a pus ştampila „Candidat pentru Şcoala de Ofiţeri“.

Am putut să continui pionieratul încă aproximativ un an. Apoi, în 1943, fiindcă am refuzat să întrerup pionieratul şi să mă prezint pentru încorporare, am fost arestat de FBI şi trimis înaintea tribunalului federal din Syracuse (New York), pentru a fi judecat în săptămâna următoare. Am fost pus sub acuzare, iar procesul a fost programat două zile mai târziu.

M-am apărat singur în faţa instanţei. Cu acea ocazie mi-a venit în minte sfatul menţionat la începutul acestui articol. La întruniri, noi, creştinii tineri, am fost instruiţi cum să ne apărăm în justiţie drepturile constituţionale şi cum să ne comportăm în această situaţie. Unii procurori chiar s-au plâns că Martorii cunoşteau mai bine legea decât ei. Totuşi, curtea cu juri m-a găsit vinovat. Când judecătorul m-a întrebat dacă mai aveam ceva de spus, am zis doar atât: „Astăzi, această naţiune este chemată la judecată înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care îi tratează pe slujitorii Săi“.

Am fost condamnat la patru ani de detenţie în închisoarea federală din Chillicothe (Ohio). Acolo am fost repartizat să lucrez ca secretar al unui ofiţer de la departamentul care se ocupa cu serviciul de recrutare. După câteva săptămâni, în biroul nostru a intrat un anchetator special de la Washington, D.C., şi ne-a spus că se făcea o anchetă în legătură cu Hayden Covington. Covington era un avocat care îi apăra pe Martorii lui Iehova şi era recunoscut drept unul dintre cei mai buni avocaţi din America, specializaţi în apărarea drepturilor constituţionale.

Anchetatorul a spus că voia să vadă dosarele a doi deţinuţi: Danny Hurtado şi Edmund Schmidt. „Ce coincidenţă!“, a zis şeful meu. „El este dl Schmidt.“ Anchetatorul venise într-o misiune secretă, dar şi-a dat imediat seama că acum ştiam toţi despre lucrul acesta. Puţin după aceea mi s-a schimbat repartiţia şi am început să lucrez la bucătărie.

Pionieratul, Betelul şi căsătoria

La 26 septembrie 1946 am fost eliberat condiţionat şi am început din nou pionieratul, de această dată în congregaţia Highland Park din California. Mai târziu, în septembrie 1948, am atins obiectivul la care aspiram de mult timp. Am fost invitat să lucrez ca brutar la sediul mondial (Betelul) din Brooklyn, unde se produce literatură biblică pentru lucrarea de predicare de pe întregul pământ. Am renunţat imediat la postul meu de patiser-şef la un restaurant din Glendale şi m-am mutat la Betel.

Şapte ani mai târziu, în 1955, în Europa au fost programate câteva congrese internaţionale. Familia mea mi-a dat bani ca să particip şi eu. M-am bucurat să asist la congresele ţinute la Londra, Paris, Roma şi, îndeosebi, la cel ţinut la Nürnberg (Germania). Aici, peste 107 000 de persoane au fost prezente pe imensul stadion unde odinioară Hitler îşi trecuse în revistă cu mândrie trupele. Printre participanţii la congres se aflau şi unii dintre Martorii despre care Hitler jurase că îi va extermina. Ce experienţă emoţionantă a fost pentru mine să fiu alături de ei!

La congresul de la Nürnberg am cunoscut o tânără martoră din Germania, Brigitte Gerwien, de care m-am îndrăgostit. Ne-am căsătorit după mai puţin de un an şi ne-am stabilit la Glendale, pentru a fi aproape de părinţii mei. Primul nostru fiu, Tom, s-a născut în 1957, al doilea, Don, în 1958, iar fiica noastră, Sabena, în 1960.

O viaţă trăită din plin şi cu multe satisfacţii

Unii întreabă dacă am regretat vreodată atacurile din partea gloatelor şi întemniţările suferite pentru că îi slujeam lui Dumnezeu. Nu, dimpotrivă, îi mulţumesc lui Iehova că am avut privilegiul să slujesc alături de mulţi slujitori fideli ai săi. Sper că experienţele mele îi vor încuraja şi pe alţii să se apropie mai mult de Dumnezeu şi să nu-l părăsească niciodată.

Mulţi slujitori ai lui Dumnezeu au trecut prin suferinţe îngrozitoare pentru că i-au slujit în mod fidel. Dar Biblia ne-a spus la ce trebuie să ne aşteptăm: „Toţi cei care doresc să trăiască cu devoţiune sfântă în Cristos Isus vor fi şi ei persecutaţi“ (2 Timotei 3:12). Totuşi, cât de adevărate s-au dovedit cuvintele din Psalmul 34:19: „Multe sunt necazurile celui drept, dar Iehova îl scapă din toate“!

[Notă de subsol]

^ par. 7 Publicată de Martorii lui Iehova. În prezent nu se mai tipăreşte.

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Predicând în Louisiana la începutul anilor ’40

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Lucrând ca brutar la sediul mondial

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Cu soţia mea, Brigitte