Am slujit într-o perioadă de creştere extraordinară

Relatare de Harley Harris

Era 2 septembrie 1950 şi participam la un congres de circumscripţie în Kennett (Missouri, SUA). Locul unde ţineam congresul a fost înconjurat de o gloată. Primarul a chemat Garda Naţională. De-a lungul străzii, soldaţii, înarmaţi cu puşti şi baionete, erau pregătiţi să intervină. Jigniţi şi huiduiţi din toate părţile, ne-am îndreptat spre maşini şi am călătorit până la Cape Girardeau, unde s-a ţinut restul congresului. Atunci, la vârsta de 14 ani, m-am botezat. Dar să vă povestesc cum am ajuns să-i slujesc lui Iehova în acele timpuri tulburi.

LA ÎNCEPUTUL anilor ‘30, bunicii mei şi cei opt copii ai lor au ascultat câteva înregistrări ale cuvântărilor ţinute de fratele Rutherford şi s-au convins că găsiseră adevărul. Părinţii mei, Bay şi Mildred Harris, s-au botezat în 1935 la congresul ţinut în Washington, D.C. Cât de bucuroşi au fost pentru că făceau parte din „marea mulţime“, identificată chiar la acel congres! (Rev. 7:9, 14)

Eu m-am născut anul următor. După un an, părinţii s-au mutat într-un teritoriu izolat din Mississippi, unde nu era repartizat niciun supraveghetor itinerant. Ţineam legătura cu Betelul prin scrisori şi participam la congrese, acestea fiind singurele ocazii în care ne asociam cu fraţii.

Rezistăm în faţa persecuţiilor

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Martorii lui Iehova au fost aspru persecutaţi din cauza neutralităţii lor. Într-o zi, eu şi tata predicam stradal în Mountain Home (Arkansas), unde ne mutaserăm de ceva vreme. Deodată, un bărbat i-a smuls tatălui meu revistele din mână şi le-a dat foc chiar în faţa noastră. Apoi ne-a spus că suntem laşi pentru că nu mergem la război. Eu, care aveam doar cinci ani, am început să plâng. Tată însă l-a privit calm, fără să spună nimic. În cele din urmă, bărbatul a plecat.

Existau totuşi şi oameni cumsecade, care erau de partea noastră. Odată, în timp ce eram în maşină, am fost înconjuraţi de o gloată. Procurorul, care tocmai trecea pe acolo, s-a oprit şi a întrebat: „Ce se întâmplă?“. „Aceşti Martori ai lui Iehova nu vor să lupte pentru ţară!“, i-a răspuns un bărbat. Atunci, procurorul s-a urcat pe pragul maşinii noastre şi a strigat: „Eu am luptat în Primul Război Mondial şi sunt gata să lupt şi în acesta! Dar pe oamenii aceştia lăsaţi-i în pace! Ei nu fac  rău nimănui!“. Mulţimea s-a împrăştiat în linişte. I-am apreciat mult pe astfel de oameni, care s-au purtat cu omenie faţă de noi! (Fap. 27:3)

Congresele — o sursă de încurajare

Congresul ţinut în 1941 la St. Louis (Missouri) a fost exact ceea ce aveam nevoie. Potrivit unei estimări, au asistat peste 115 000 de persoane. S-au botezat 3 903 persoane, un număr cu adevărat uimitor! Îmi aduc bine aminte cuvântarea „Copiii Regelui“, în care fratele Rutherford ni s-a adresat nouă, copiilor. După cuvântare am primit câte un exemplar al cărţii Copiii, o frumoasă carte albastră. Acest congres m-a ajutat să fac faţă încercărilor cu care aveam să mă confrunt anul următor, când am mers la şcoală.

La începutul anului şcolar, eu şi verişoarele mele am fost exmatriculaţi pentru că n-am salutat drapelul. Cu toate acestea, am continuat să mergem în fiecare zi la şcoală, ca să vedem dacă directorul nu se răzgândise în legătură cu noi. În multe dimineţi am mers pe jos prin pădure doar ca să fim trimişi înapoi acasă. Consideram însă că în felul acesta noi, copiii, ne arătam loialitatea faţă de Regatul lui Dumnezeu.

Nu după mult timp, Curtea Supremă a Statelor Unite a hotărât că salutul drapelului nu era obligatoriu. În sfârşit, puteam merge din nou la şcoală. Învăţătorul a fost înţelegător şi ne-a ajutat să recuperăm lecţiile pierdute. Şi colegii ne-au tratat cu respect.

Îmi aduc aminte şi de congresul din 1942, ţinut în Cleveland (Ohio), unde fratele Knorr a ţinut discursul „Pace — Putea-va ea dura?“, în care a analizat capitolul 17 din Revelaţia. Această analiză a arătat că după cel de-al Doilea Război Mondial urma o perioadă de pace relativă. Prin urmare, ne aşteptam la o creştere. De aceea, în 1943 a fost înfiinţată Şcoala Galaad. Nu-mi dădeam seama pe atunci cât de mult avea să-mi influenţeze viaţa această şcoală. După terminarea războiului a urmat, într-adevăr, o perioadă de pace, iar persecuţia s-a diminuat. Însă, în 1950, când a izbucnit Războiul din Coreea, lucrarea de predicare a întâmpinat din nou opoziţie, aşa cum am relatat la început.

Contribui mai mult la creştere

În 1954 am terminat liceul, iar o lună mai târziu am început pionieratul. După ce am slujit în Kennett, unde, în 1950, fuseserăm încercuiţi de o gloată, în martie 1955 am fost invitat la Betel. Teritoriul congregaţiei în care am fost repartizat includea şi Times Square, o zonă din centrul New Yorkului. Ce schimbare faţă de viaţa la ţară! Pentru a stârni interesul newyorkezilor ocupaţi, deschideam revista la un articol interesant şi spuneam: „V-aţi pus şi dumneavoastră această întrebare?“. Mulţi primeau revistele noastre.

La Betel, unele dintre momentele mele preferate erau acelea în care fratele Knorr conducea închinarea de dimineaţă. Versetele biblice explicate de el parcă prindeau viaţă, iar aplicările pe care le făcea erau foarte utile! Nouă, tinerilor celibatari, ne vorbea ca un tată şi deseori ne dădea sfaturi valoroase despre modul în care să ne comportăm cu persoanele de sex opus.

În 1960 am decis să mă căsătoresc. Am făcut o scrisoare în care am anunţat Betelul că voi pleca peste o lună, dar n-am primit niciun răspuns. Deşi eram timid, la sfârşitul lunii mi-am luat inima-n dinţi şi i-am abordat pe fraţi. La telefon mi-a răspuns Robert Wallen, care a venit apoi unde lucram. M-a întrebat ce părere aveam despre pionieratul special sau lucrarea itinerantă. „Dar, Bob“, i-am răspuns eu, „n-am decât 24 de ani şi n-am nici experienţă“.

În lucrarea de circumscripţie

În acea seară am găsit în cameră un plic mare, cu o cerere pentru pionieratul special şi alta pentru lucrarea de circumscripţie. Am rămas  cu gura căscată! Mi s-a oferit privilegiul nemeritat de a le sluji fraţilor ca supraveghetor de circumscripţie în sud-vestul statului Missouri şi în estul statului Kansas. Totuşi, înainte să plec din Betel, am participat la o întrunire pentru supraveghetorii itineranţi. La sfârşit, fratele Knorr a spus: „Faptul că sunteţi supraveghetori de circumscripţie sau de district nu înseamnă că ştiţi mai multe decât fraţii locali. Unii dintre ei au mai multă experienţă decât voi. Dar împrejurările nu le permit să ia parte la lucrarea itinerantă. Puteţi învăţa foarte multe de la ei“.

Cât de adevărate au fost cuvintele sale! Fred Molohan, soţia sa şi fratele lui, Charley, din oraşul Parsons (Kansas) au fost adevărate exemple pentru mine. Ei aflaseră adevărul la începutul secolului al XX-lea. Era o plăcere să-i asculţi relatând experienţe pe care le avuseseră pe vremea când eu nici nu mă născusem! Un alt frate a fost John Wristen din Joplin (Missouri), un om blând, care fusese pionier zeci de ani. Aceşti fraţi dragi aveau un respect deosebit pentru ordinea teocratică şi, deşi eram tânăr, m-au făcut să mă simt apreciat ca supraveghetor de circumscripţie.

În 1962 m-am căsătorit cu Cloris Knoche, o pionieră plină de viaţă, cu părul roşcat. Am slujit în continuare în lucrarea itinerantă alături de ea. Am ajuns să-i cunoaştem mai bine pe fraţii la care am fost găzduiţi. De asemenea, i-am încurajat pe unii tineri să înceapă serviciul cu timp integral. Doi dintre ei, Jay Kosinsky şi JoAnn Kresyman, erau dornici să primească o astfel de încurajare. Am ieşit cu ei în predicare şi le-am împărtăşit bucuriile pe care le aduc sacrificiile făcute în viaţă, iar asta i-a ajutat să-şi fixeze obiective. JoAnn a devenit pionieră specială, iar Jay a fost invitat să slujească la Betel. Mai târziu, cei doi s-au căsătorit şi au început lucrarea de circumscripţie, la care iau parte de aproximativ 30 de ani.

În serviciul de misionar

În 1966, fratele Knorr ne-a întrebat dacă am dori să slujim în străinătate. „Suntem fericiţi să slujim aici“, am răspuns, „dar, dacă este nevoie de noi altundeva, suntem disponibili“. După o săptămână am fost invitaţi la Şcoala Galaad. Ce emoţionant a fost să fiu din nou la Betel în timpul şcolii, împreună cu mulţi dintre cei pe care îi iubeam şi îi respectam! În plus, ne-am împrietenit cu mulţi cursanţi, care slujesc cu fidelitate şi în prezent.

Eu şi Cloris am fost trimişi în Ecuador (America de Sud) împreună cu Dennis şi Edwina Crist, Ana Rodríguez şi Delia Sánchez. Familia Crist a fost repartizată în Quito, capitala ţării. Ana şi Delia au fost repartizate, ca şi noi, în Cuenca, al treilea oraş ca mărime din Ecuador. În teritoriul nostru erau incluse şi două provincii. Primele întruniri din Cuenca s-au ţinut în sufrageria noastră. Eram noi patru şi încă două persoane. Ne întrebam cum vom reuşi să parcurgem teritoriul.

 În Cuenca erau foarte multe biserici, iar cu ocazia sărbătorilor, pe străzi aveau loc diferite procesiuni. Însă oamenii aveau multe întrebări. De exemplu, am fost surprins când, la prima întâlnire cu Mario Polo, un campion la ciclism, acesta m-a întrebat: „Cine este prostituata din cartea Revelaţia?“.

Într-o seară, Mario a venit la noi foarte îngrijorat. Un pastor evanghelist îi dăduse o publicaţie în care Martorilor li se aduceau acuzaţii grave. I-am spus lui Mario că unui acuzat trebuie să i se permită să se apere. Aşa că, a doua zi, Mario ne-a invitat pe mine şi pe pastor la el acasă pentru a clarifica acele acuzaţii. Am propus să ne concentrăm asupra doctrinei Trinităţii. După ce pastorul a citit Ioan 1:1, chiar Mario a explicat deosebirea dintre „Dumnezeu“ şi „un dumnezeu“ în limba greacă. La fel s-a întâmplat cu fiecare verset menţionat. Pastorul a plecat fără să poată dovedi că Trinitatea este o învăţătură biblică. Astfel, Mario şi soţia lui s-au convins că noi aveam adevărul şi au devenit buni apărători ai învăţăturilor Bibliei. Ce bucurie este să vedem că în Cuenca sunt acum 33 de congregaţii, iar în vastul teritoriu care a fost prima noastră repartiţie, 63! Într-adevăr, o creştere extraordinară!

La Betel

În 1970 am fost invitat să slujesc la Filiala din Guayaquil împreună cu Al Schullo. Amândoi supravegheam activităţile din cadrul filialei. Joe Sekerak lucra cu jumătate de normă la Betel, împachetând literatura pentru cele 46 de congregaţii din Ecuador. Un timp, Cloris a slujit în lucrarea de predicare ca misionară. Ea a ajutat 55 de persoane să ajungă la pasul botezului. De obicei, la congrese se botezau între trei şi cinci persoane care studiaseră cu ea.

De exemplu, Cloris a studiat Biblia cu Lucresia, o femeie al cărei soţ era împotrivitor. Cu toate acestea, ea s-a botezat şi a început pionieratul regular. Lucresia i-a învăţat pe copiii ei căile lui Iehova. Cei doi fii ai ei sunt în prezent bătrâni, unul dintre ei slujind ca pionier special, iar fiica ei slujeşte ca pionieră. Nepoata Lucresiei s-a căsătorit cu un frate deosebit, iar în prezent şi ei slujesc ca pionieri speciali. Această familie a ajutat multe persoane să înveţe adevărul.

În 1980, în Ecuador erau aproximativ 5 000 de proclamatori. Micul birou de filială devenise neîncăpător; de aceea, un frate ne-a pus la dispoziţie un teren cu o suprafaţă de 32 de hectare lângă Guayaquil. În 1984 am început să construim pe acest teren o nouă filială şi o sală de congrese, care au fost dedicate în 1987.

Tot mai mulţi contribuie la creştere

De-a lungul anilor ne-am bucurat să vedem cum mulţi vestitori şi pionieri din alte ţări s-au mutat în Ecuador ca să ajute acolo unde era mare nevoie de vestitori ai Regatului. De exemplu, în 1985, Andy Kidd, un profesor ieşit la pensie, s-a mutat din Canada în Ecuador, pe când avea 70 de ani. A slujit aici cu loialitate până la moartea sa, survenită în 2008, la vârsta de 93 de ani. Când l-am văzut prima dată, Andy slujea într-o congregaţie mică, unde era singurul bătrân. Străduindu-se să vorbească spaniola cât mai bine, el ţinea cuvântarea publică, iar apoi studiul Turnului de veghe. Tot el conducea Şcoala de Serviciu Teocratic şi ţinea aproape toate temele de la întrunirea de serviciu. În prezent, acolo sunt două congregaţii înfloritoare, cu aproape 200 de vestitori şi mulţi bătrâni locali.

Ernesto Diaz este un alt frate care s-a mutat din Statele Unite împreună cu familia. Iată ce a spus el după opt luni în Ecuador: „Cei trei copii ai noştri au învăţat limba şi predau acum adevărul foarte bine. Ca tată, am atins un obiectiv care părea imposibil în acest sistem: eu şi întreaga familie slujim ca  pionieri regulari. Împreună conducem 25 de studii biblice. Toate acestea ne-au ajutat să fim mai uniţi şi, mai presus de toate, ne-au apropiat de Iehova mai mult ca oricând“. Cât de mult îi apreciem pe aceşti fraţi şi surori dragi!

În 1994, clădirea filialei a fost extinsă din nou, dublându-şi astfel mărimea. În 2005 a fost depăşit pragul de 50 000 de proclamatori, fiind necesară o nouă extindere a filialei. Astfel, a fost extinsă sala de congrese şi au fost construite birouri pentru departamentul de traducere, precum şi o nouă clădire de locuinţe. Toate acestea au fost dedicate în 31 octombrie 2009.

În 1942, când am fost exmatriculat, în Statele Unite erau aproximativ 60 000 de Martori. În prezent sunt peste un milion. În 1966, când am sosit în Ecuador, aici erau în jur de 1 400 de proclamatori. În prezent sunt peste 68 000. Şi, cu siguranţă, mai există potenţial de creştere, întrucât se conduc 120 000 de studii biblice, iar la Comemorarea din 2009 au asistat peste 232 000 de persoane. Într-adevăr, Iehova şi-a binecuvântat poporul într-un mod în care nu ne-am fi gândit niciodată! Cât de emoţionant este să trăieşti într-o perioadă de creştere extraordinară! *

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 5]

Congres în aer liber (1981) şi Sala de Congrese din Guayaquil (2009), pe acelaşi teren