Am văzut ce putere are adevărul

Relatare de Vito Fraese

TRENTINARA. Probabil că nu aţi auzit niciodată de acest orăşel situat la sud de Napoli (Italia). Aici s-au născut părinţii mei şi fratele meu mai mare, Angelo. După naşterea lui, părinţii mei au emigrat în Statele Unite şi s-au stabilit în Rochester (New York), unde, în 1926, m-am născut eu. În 1922, tata a luat pentru prima oară legătura cu Studenţii în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova, iar după puţin timp, şi părinţii mei au devenit Studenţi în Biblie.

Tata era un om calm şi gânditor, totuşi nedreptatea îl înfuria. Nu suporta să vadă cum clericii îi ţineau pe oameni în ignoranţă şi, de aceea, profita de orice ocazie ca să vorbească despre adevăr. După ce s-a pensionat, a început serviciul cu timp integral, pe care l-a continuat până la vârsta de 74 de ani, când a trebuit să se oprească din cauza sănătăţii precare şi a iernilor grele. Totuşi, chiar şi după ce a împlinit 90 de ani, predica între 40 şi 60 de ore pe lună. Exemplul lui a avut un efect profund asupra mea. Deşi avea simţul umorului, era un bărbat serios. Deviza lui era: „Adevărul trebuie luat în serios“.

Tata şi mama s-au străduit să-i înveţe adevărul pe toţi cei cinci copii ai lor. Eu m-am botezat în 23 august 1943, iar în iunie 1944 am început pionieratul. Sora mea Carmela făcea pionierat în Geneva (New York), împreună cu Fern, o soră plină de viaţă. Nu după mult timp mi-am dat seama că Fern era fata alături de care voiam să-mi petrec restul vieţii. Aşadar, ne-am căsătorit în august 1946.

Slujim ca misionari

Am început pionieratul special, iar primele noastre repartiţii au fost Geneva, apoi Norwich (New York). În august 1948 am avut privilegiul să participăm la cea de-a 12-a clasă a Şcolii Galaad. Am fost repartizaţi în Napoli (Italia), împreună cu un alt cuplu de misionari, Carl şi Joanne Ridgeway. Oraşul, devastat de război, era în plin proces de reconstrucţie. Pentru că era greu să găseşti o casă, câteva luni am locuit într-un mic apartament cu două camere.

Părinţii mei vorbeau acasă dialectul napoletan, aşa că, deşi aveam accent american, italiana mea era destul de bună. Lui Fern însă nu i-a fost uşor să înveţe italiana. Recunosc însă că, nu după mult timp, m-a ajuns din urmă, iar apoi chiar m-a depăşit.

La început, doar o familie de patru persoane care făcea contrabandă cu ţigări a arătat interes faţă de adevăr. În fiecare zi de lucru, Teresa îşi umplea cu ţigări multele buzunare ale fustei. Astfel, ea trecea printr-o schimbare uimitoare: dimineaţa părea foarte grasă, iar seara era slabă ca o scândură. Adevărul a transformat  radical această familie. În cele din urmă, 16 membri ai acestei familii au îmbrăţişat adevărul. Acum, în Napoli sunt în jur de 3 700 de Martori.

Întâmpinăm opoziţie

După doar nouă luni, autorităţile ne-au obligat pe noi, cei patru misionari, să părăsim oraşul. De aceea, am mers în Elveţia, unde am stat aproape o lună, după care ne-am întors în Italia cu viză turistică. Eu şi Fern am fost repartizaţi în Torino. La început am închiriat o cameră. Foloseam aceeaşi baie şi bucătărie împreună cu gazda. Când familia Ridgeway a ajuns la Torino, am închiriat împreună un apartament. După un timp, cinci cupluri de misionari locuiau în aceeaşi casă.

În 1955, când autorităţile ne-au obligat să plecăm şi din Torino, aici existau deja patru congregaţii, cu fraţi capabili să se îngrijească de ele. Autorităţile ne-au spus: „Suntem siguri că, după ce voi, americanii, veţi pleca, tot ce aţi construit se va nărui“. Dar creşterea înregistrată ulterior a fost o dovadă că reuşita lucrării depinde de Dumnezeu. În prezent, în Torino sunt peste 4 600 de Martori şi 56 de congregaţii.

Florenţa, un oraş încântător

Următoarea noastră repartiţie a fost Florenţa. Auziserăm deseori despre acest oraş, pentru că aici fuseseră repartizaţi ca misionari sora mea Carmela şi soţul ei, Merlin Hartzler. Imaginaţi-vă viaţa într-un oraş ca Florenţa! Piazza della Signoria, Ponte Vecchio, Piazzale Michelangelo, Palazzo Pitti sunt doar câteva locuri care fac din Florenţa un oraş încântător. Era o mare bucurie să vezi cum reacţionau unii locuitori la vestea bună!

Am studiat aici cu o familie, iar părinţii s-au botezat. Totuşi, tatăl era fumător. În 1973, Turnul de veghe a arătat că fumatul este un obicei necurat şi i-a îndemnat pe fumători să renunţe la acest viciu. Copiii mai mari ai acestei familii l-au rugat insistent pe tatăl lor să renunţe la fumat. Deşi le-a promis că va renunţa, nu s-a ţinut de cuvânt. Într-o seară, soţia i-a trimis la culcare pe cei doi gemeni în vârstă de nouă ani fără să spună împreună cu ei rugăciunea. I-a părut însă rău şi s-a dus mai  târziu la ei în cameră. Copiii însă îşi spuseseră singuri rugăciunea. „Pentru ce v-aţi rugat?“, i-a întrebat ea. „L-am rugat pe Iehova să-l ajute pe tati să se lase de fumat.“ Atunci, ea l-a chemat pe soţul ei şi i-a spus: „Vino să-i auzi pe băieţi cum se roagă“. Tatăl a izbucnit atunci în lacrimi şi a promis că n-o să mai fumeze niciodată, iar de data asta s-a ţinut de cuvânt. În prezent, peste 15 persoane din această familie sunt Martori ai lui Iehova.

Predicăm în Africa

În 1959 am fost mutaţi în Mogadishu (Somalia), împreună cu alţi doi misionari, Arturo Leveris şi fratele meu Angelo. În momentul sosirii noastre, situaţia politică era tensionată. Se aştepta ca guvernul italian să ajute Somalia să câştige independenţa sub mandat ONU. Totuşi, situaţia părea să se înrăutăţească. Unii italieni cu care am studiat au părăsit ţara. De aceea, nu a fost posibil să înfiinţăm nicio congregaţie aici.

În această perioadă, supraveghetorul de zonă mi-a propus să fiu asistentul lui. Am început deci să vizităm ţările învecinate. Unii dintre cei cu care am studiat au făcut progrese, dar, din cauza opoziţiei, au trebuit să plece din ţară. Alţii însă au rămas, deşi au avut mult de suferit. * Şi acum ni se umplu ochii de lacrimi când ne gândim la iubirea lor pentru Iehova şi la suferinţa prin care au trecut pentru a rămâne fideli.

Deseori, în Somalia şi în Eritreea era foarte cald şi foarte mare umiditate. Unele mâncăruri tradiţionale ne făceau să ne fie şi mai cald. Prima oară când am mâncat o astfel de mâncare la o doamnă cu care studiam Biblia, soţia mea a spus în glumă că i-au luat foc urechile.

După un timp, Angelo şi Arturo au primit altă repartiţie, aşa că am rămas numai noi doi. Nu era deloc uşor să nu avem pe cineva care să ne încurajeze. Totuşi, această situaţie ne-a permis să ne apropiem mai mult de Iehova şi să ne punem mai mult încrederea în el. Vizitarea unor ţări în care lucrarea era interzisă a fost o sursă de încurajare pentru noi.

În Somalia ne-am confruntat cu diverse probleme. Pentru că nu aveam frigider, cumpăram doar cât mâncam într-o zi: carne de rechin sau fructe locale, de exemplu, mango, papaia, grepuri, nuci de cocos sau banane. O altă problemă erau insectele. Uneori „aterizau“ pe gâtul nostru chiar în timp ce conduceam  un studiu biblic. Cel puţin însă aveam un scuter, aşa că nu trebuia să mergem pe jos ore întregi prin soarele dogoritor.

Înapoi în Italia

În 1961, datorită generozităţii unor prieteni, am reuşit să mergem în Italia cu un vas care transporta banane. Astfel, am reuşit să participăm la congresul internaţional de la Torino. Cu acea ocazie am aflat că urma să primim altă repartiţie. În septembrie 1962 ne-am întors în Italia, unde am început să slujesc ca supraveghetor de circumscripţie. Ne-am cumpărat o maşină micuţă, pe care am folosit-o cinci ani ca să parcurgem două circumscripţii.

După ce înduraserăm căldura dogoritoare a Africii, trebuia să înfruntăm acum frigul din Italia. În prima iarnă, în timp ce vizitam o congregaţie de la poalele Alpilor, am dormit deasupra unei şuri, într-o cameră neîncălzită. Era atât de frig, încât am dormit cu paltoanele pe noi. În acea noapte, din cauza gerului au murit patru găini şi doi câini ai vecinilor.

Mai târziu am slujit şi ca supraveghetor de district. În acei ani am parcurs toată Italia. Unele zone, cum ar fi Calabria şi Sicilia, le-am vizitat de mai multe ori. I-am încurajat pe tineri să progreseze pe plan spiritual şi să se califice pentru a deveni bătrâni de congregaţie, slujitori itineranţi sau betelişti.

Am învăţat multe lucruri de la prieteni fideli, care îi slujesc lui Iehova cu toată inima. Preţuim mult calităţile lor, cum ar fi loialitatea absolută faţă de Iehova, generozitatea, iubirea pentru fraţi, precum şi adaptabilitatea şi spiritul de sacrificiu. Am asistat la căsătorii oficiate în săli ale Regatului de Martori care au această autoritate recunoscută legal, lucru de neconceput în Italia cu câţiva ani în urmă. Congregaţiile nu se mai întrunesc în bucătăriile fraţilor, iar cei din auditoriu nu mai stau pe bănci de scândură, cum obişnuiau în Torino. Acum, majoritatea congregaţiilor au săli ale Regatului frumoase, care îl onorează pe Iehova. Nu mai ţinem congrese în săli inadecvate, ci în săli de congrese spaţioase. Suntem foarte bucuroşi când ştim că numărul vestitorilor este de peste 243 000! Când am sosit în Italia erau numai 490.

Am luat cele mai bune decizii

Am avut, bineînţeles, partea noastră de încercări, printre care dorul de casă şi boala. Lui Fern i se făcea dor de casă ori de cât ori vedea marea. De asemenea, a trebuit să suporte trei  operaţii grele. Odată, în timp ce se ducea la un studiu biblic, a fost atacată cu o furcă de un împotrivitor. Fern a trebuit să fie din nou internată.

Deşi uneori ne simţeam descurajaţi, l-am ‘aşteptat pe Iehova’, în armonie cu Plângerile 3:24. El este Dumnezeul mângâierii. Odată, când Fern era foarte descurajată, a primit o frumoasă scrisoare de la fratele Nathan Knorr. El i-a scris că, întrucât se născuse lângă Bethlehem (Pennsylvania), unde Fern începuse pionieratul, ştia că femeile din zona aceea sunt puternice şi tenace. Şi nu greşea deloc. De-a lungul anilor am primit încurajare în multe feluri şi de la multe persoane.

În pofida dificultăţilor, am încercat să ne păstrăm zelul pentru lucrare. Comparând un spirit zelos cu un vin spumos italian numit Lambrusco, Fern obişnuieşte să spună în glumă: „Nu trebuie să permitem ca spiritul nostru «să se răsufle»“. După mai bine de 40 de ani în lucrarea de circumscripţie şi de district, am primit un nou privilegiu: să vizitez şi să organizez grupe şi congregaţii de limbi străine în Italia. Fraţii care fac parte din aceste grupe le predică oamenilor veniţi din Bangladesh, China, Eritreea, Etiopia, Filipine, Ghana, India, Nigeria, Sri Lanka şi din alte ţări. O carte n-ar ajunge pentru a descrie minunatele modalităţi în care am văzut puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a transforma viaţa celor care au gustat îndurarea sa! (Mica 7:18, 19)

Ne rugăm în fiecare zi ca Iehova să ne întărească în continuare pe plan fizic şi afectiv ca să ne putem îndeplini serviciul. Bucuria pe care ne-o dă El ne întăreşte. Da, radiem de bucurie şi avem convingerea că am luat cele mai bune decizii în viaţă în timp ce am răspândit adevărul biblic (Ef. 3:7; Col. 1:29).

[Notă de subsol]

[Diagrama/Fotografiile de la paginile 27–29]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Părinţii mei în Rochester (New York)

1948

În South Lansing, când am participat la a 12-a clasă a Şcolii Galaad

1949

Cu Fern înainte să plecăm în Italia

Capri (Italia)

1952

În Torino şi Napoli, împreună cu alţi misionari

1963

Fern şi câteva femei cu care studia Biblia

Eu şi soţia mea în prezent