Cine conduce în realitate lumea?

PROBABIL că nu aţi întâlnit niciodată lideri ai unor grupări de crimă organizată. Dar înseamnă aceasta că ei nu există? Liderii unor astfel de grupări ştiu foarte bine să-şi ascundă identitatea şi pot să-şi dirijeze activităţile chiar şi din spatele gratiilor. Totuşi, ştirile din ziare despre reţele de prostituţie, trafic de persoane şi lupta împotriva drogurilor, pentru a da doar câteva exemple, ne fac conştienţi de influenţa corupătoare şi de consecinţele grave ale acţiunilor şi ale existenţei unor astfel de infractori. Întrucât vedem efectele activităţii lor asupra societăţii, ştim că aceşti lideri ai crimei organizate există.

Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, arată că Satan este o persoană reală, care, la fel ca un lider puternic al unei grupări criminale, face tot posibilul să-şi îndeplinească voinţa prin ‘semne mincinoase’ şi prin ‘nedreptate şi amăgiri’. De fapt, Satan „se preface într-un înger de lumină“, spune Biblia (2 Tesaloniceni 2:9, 10; 2 Corinteni 11:14). Ne putem da seama că Diavolul există văzând efectele activităţii sale. Totuşi, celor mai mulţi oameni le este greu să creadă în existenţa unei fiinţe spirituale rele. De aceea, înainte să examinăm mai atent ce spune Biblia despre Diavol, să analizăm câteva obstacole frecvente şi convingeri eronate care îi împiedică pe oameni să accepte ideea că Diavolul este o persoană reală.

▪ „Cum a putut un Dumnezeu iubitor să-l creeze pe Diavol?“ Întrucât Biblia spune că Dumnezeu este bun şi perfect, ideea că el ar fi creat o fiinţă rea pare contradictorie. Însă Biblia nu afirmă că Dumnezeu a creat o astfel de persoană. Dimpotrivă, ea spune despre Dumnezeu: „Stânca — lucrările sale sunt perfecte, căci toate căile sale sunt dreptate. Un Dumnezeu al fidelităţii, în care nu este nedreptate; el este drept şi nepărtinitor“ (Deuteronomul 32:4; Psalmul 5:4).

Totuşi, merită să vedem dacă o fiinţă perfectă, creată de Dumnezeu, poate să facă altceva decât ce este drept. Dumnezeu nu a adus în existenţă nişte roboţi. El a creat fiinţe pe care le-a înzestrat cu liber arbitru, sau capacitatea de a lua singure decizii. Astfel, o fiinţă inteligentă perfectă poate alege să facă binele sau răul. În realitate, numai acţiunile unei fiinţe inteligente — umane sau spirituale — înzestrate cu liber arbitru pot fi considerate morale sau imorale.

Aşadar, nu era logic ca Dumnezeu să-şi înzestreze creaturile cu libertate morală şi apoi să le împiedice să facă ce este rău, dacă aceasta era alegerea lor. Isus a făcut referire la folosirea greşită a liberului arbitru când a spus că Diavolul „n-a rămas ferm în adevăr“ (Ioan 8:44). Cuvintele sale arată clar că fiinţa care a devenit Diavol a fost iniţial o persoană spirituală perfectă, cândva ‘fermă în adevăr’. * Iehova Dumnezeu a înzestrat cu libertate morală fiinţele pe care le-a creat deoarece le iubeşte şi are încredere în ele. (Vezi chenarul  „Poate o fiinţă perfectă să-şi piardă perfecţiunea?“, de la pagina 6.)

 ▪ „Diavolul este un slujitor al lui Dumnezeu.“ În opinia unora, Biblia pare să transmită această idee în cartea Iov. Într-o lucrare biblică se spune că expresia ‘colindarea pământului’, folosită în legătură cu Diavolul, face referire la rolul spionilor persani din vechime, care călătoreau şi îi aduceau rapoarte regelui (Iov 1:7). Totuşi, dacă Diavolul ar fi fost într-adevăr spionul lui Dumnezeu, de ce a mai fost nevoie ca el să-i explice lui Dumnezeu că venea de la ‘colindarea pământului’? Relatarea din Iov nu-l prezintă nici pe departe pe Diavol ca pe un aliat al lui Dumnezeu, ci îl numeşte Satan, care înseamnă „Împotrivitor“, arătând că el este de fapt principalul Adversar al lui Dumnezeu (Iov 1:6). Atunci, de unde a apărut ideea că Diavolul este slujitorul lui Dumnezeu?

Încă din secolul I e.n., unele cărţi apocrife, cum ar fi „Cartea jubileelor“ şi „Regula comunităţii“, aparţinând sectei de la Qumran, îl prezentau pe Diavol tocmindu-se cu Dumnezeu şi, în acelaşi timp, supunându-se voinţei Sale. În cartea sa Mephistopheles, istoricul Jeffrey Burton Russell arată că reformatorul protestant Martin Luther îl considera pe Diavol o unealtă a lui Dumnezeu, „asemenea unui cosor sau a unei sape pe care el o foloseşte ca să-şi lucreze grădina“. Russell mai spune că „această sapă îşi găseşte plăcerea în distrugerea buruienilor“,  dar rămâne în mâna puternică a lui Dumnezeu, îndeplinind astfel voinţa Sa. Învăţătura lui Luther, care mai târziu a fost acceptată şi de teologul francez Jean Calvin, i-a ofensat pe mulţi credincioşi care aveau simţul dreptăţii. Cum putea un Dumnezeu al iubirii nu doar să permită răul, ci chiar să-l cauzeze? (Iacov 1:13) Această doctrină, alături de ororile săvârşite în secolul al XX-lea, îi împiedică pe mulţi oameni să creadă atât în existenţa lui Dumnezeu, cât şi în cea a Diavolului.

▪ „Diavolul este doar un principiu, sau un simbol, al răului.“ Dacă am considera că Diavolul este doar un principiu al răului, ne-ar fi aproape imposibil să înţelegem unele pasaje din Biblie. De exemplu, cu cine vorbea Dumnezeu în Iov 2:3–6? Putea el să discute cu un principiu abstract al răului existent în Iov? Sau vorbea el chiar cu sine însuşi? Mai mult, l-ar fi lăudat Dumnezeu pe Iov datorită calităţilor sale, pentru ca apoi să permită ca Iov să fie pus la încercare de un principiu al răului? A-i atribui lui Dumnezeu astfel de motivaţii ar însemna să spunem că el este o Fiinţă perfidă, nu o persoană „în care nu există nedreptate“ (Psalmul 92:15). Dumnezeu însă a refuzat ‘să-şi întindă mâna’ pentru a-i face rău lui Iov. Cu siguranţă, Diavolul nu este un principiu al răului şi nici o latură întunecată a personalităţii lui Dumnezeu, ci o persoană spirituală care s-a făcut Adversarul lui Dumnezeu.

Cine conduce în realitate lumea?

În opinia multor oameni din prezent, este demodat să crezi că există Diavol. Totuşi, dacă negăm existenţa Diavolului, nu mai rămâne nicio explicaţie satisfăcătoare a motivului pentru care există atât de multă răutate. De fapt, încercarea de a elimina ideea existenţei Diavolului i-a făcut pe mulţi să-l respingă pe Dumnezeu şi toate normele morale.

„Cea mai izbutită viclenie a Diavolului e să vă încredinţeze că nu există“, a scris Charles-Pierre Baudelaire, un poet din secolul al XIX-lea. Ascunzându-şi identitatea, Diavolul a semănat de fapt îndoieli în legătură cu existenţa lui Dumnezeu. Dacă Diavolul nu există, nu înseamnă oare că Dumnezeu este răspunzător pentru tot răul din lume? Însă nu este acest lucru exact ce vrea Diavolul să credem?

La fel ca un lider al crimei organizate, Diavolul îşi ascunde identitatea pentru a-şi atinge scopul. Ce urmăreşte el? Iată ce ne spune Biblia: „Dumnezeul acestui sistem le-a orbit [celor necredincioşi] mintea, ca să nu poată pătrunde în ea lumina glorioasei veşti bune despre Cristos, care este chipul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 4:4).

Rămâne însă o întrebare importantă. Ce va face Dumnezeu cu acest conducător din umbră, aflat în spatele răului şi a suferinţei din lume? Următorul articol va răspunde la această întrebare.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 5]

Este Diavolul un slujitor al lui Dumnezeu sau un împotrivitor al Său?

[Chenarul/Ilustraţia de la pagina 6]

 Poate o fiinţă perfectă să-şi piardă perfecţiunea?

Perfecţiunea fiinţelor inteligente create de Dumnezeu este relativă. Deşi a fost creat perfect, Adam trebuia să respecte limitele fizice impuse de Creatorul său. De exemplu, el nu putea să mănânce pământ, pietriş sau lemn fără să suporte consecinţele. Sau, dacă ar fi ignorat legea gravitaţiei şi s-ar fi aruncat de pe o stâncă înaltă, ar fi murit sau s-ar fi rănit grav.

În mod asemănător, nicio fiinţă perfectă — fie om, fie înger — nu poate încălca limitele morale stabilite de Dumnezeu fără să se expună unor consecinţe grave. De aceea, când o fiinţă inteligentă îşi foloseşte în mod greşit liberul arbitru, ea cade cu uşurinţă în greşeală şi în păcat (Geneza 1:29; Matei 4:4).