O scrisoare din Congo (Kinshasa)

La umbra Muntelui de foc

CÂND răsare soarele deasupra oraşului Goma, cerul pare pictat în roz şi portocaliu. În fiecare zi suntem întâmpinaţi de muntele Nyiragongo, unul dintre cei mai activi vulcani din lume. Este o privelişte care îţi taie răsuflarea. Din craterul său se înalţă în mod constant o coloană de fum. Noaptea fumul devine roşu incandescent, reflectând culoarea lavei din crater.

În limba swahili, acest munte este numit Mulima ya Moto, adică Muntele de foc. Ultima erupţie puternică a vulcanului Nyiragongo a avut loc în 2002. Mulţi dintre vecinii şi prietenii noştri din Goma au pierdut atunci totul. În unele zone din apropiere, unde eu şi soţul meu predicăm, trebuie să mergem pe un strat întărit de lavă. Solul zgrunţuros ne face să ne simţim ca şi cum am merge pe lună. Dar oamenii de aici nu sunt duri asemenea stratului întărit de lavă, ci sunt blânzi, plini de viaţă şi receptivi la vestea bună pe care le-o anunţăm. Aşadar, predicarea la umbra Muntelui de foc este o experienţă încântătoare.

În această dimineaţă de sâmbătă am un sentiment deosebit. Eu şi soţul meu, împreună cu alţi misionari şi cu nişte prieteni care ne vizitează aşteptăm cu nerăbdare să predicăm în lagărul de refugiaţi din Mugunga, situat la vest de oraş. Mulţi s-au refugiat aici din cauza atacurilor violente din localităţile lor.

Am pus în camionetă literatură biblică în franceză, kiswahili şi kinyarwanda şi am pornit la drum. Pe măsură ce înaintăm pe Route Sake, un drum plin de gropi, oraşul începe să prindă viaţă. Vedem tineri împingându-şi scuterele de lemn, numite chukudu, pe care transportă mărfuri. Vedem femei cu fuste viu colorate ce păşesc graţios pe marginea drumului purtând poveri mari pe cap. Mototaxiurile transportă oamenii la lucru şi la piaţă. Peste tot vedem case de lemn maro închis, cu decoraţiuni albastre.

Ajungem la Sala Regatului din Ndosho, unde ne întâlnim cu alţi Martori ai lui Iehova care vor predica alături de noi în lagăr. Sunt impresionată să văd printre ei tineri, văduve, orfani şi persoane cu unele limite fizice. Mulţi au trecut prin mari suferinţe, dar viaţa lor s-a îmbunătăţit pentru că au ales să respecte principiile biblice. Speranţa pe care o oferă Biblia străluceşte cu putere în inimile lor, iar ei sunt nerăbdători să le-o împărtăşească şi altora. După o întrunire scurtă, unde ni s-au dat sugestii cu privire la versetele ce i-ar putea încuraja  pe oameni, toţi cei 130 de Martori ne-am urcat în cinci microbuze şi o camionetă cu tracţiune integrală şi am pornit la drum.

După aproximativ 30 de minute ajungem în lagăr. Sute de corturi mici şi albe sunt amplasate pe un strat întărit de lavă. În mijlocul lagărului se văd şiruri ordonate de toalete publice şi bazine pentru spălarea hainelor. Locul este plin de oameni care spală, gătesc, desfac păstăi sau mătură în faţa cortului lor.

Întâlnim un bărbat numit Papa Jacques, care supraveghează o anumită parte din lagăr. El era preocupat de creşterea copiilor săi în aceste timpuri grele. A fost foarte emoţionat când i-am lăsat cartea Tinerii se întreabă — răspunsuri practice. Ne-a spus că o va citi, iar apoi îi va aduna pe refugiaţi în grupuri mici ca să le împărtăşească cele învăţate.

Puţin mai încolo, am întâlnit o femeie numită Mama Beatrice, care ne-a întrebat de ce permite Dumnezeu suferinţa. Ea credea că Dumnezeu o pedepseşte. Soţul ei fusese ucis în război, fiica ei trebuia să-şi crească singură copilul în lagăr, iar fiul ei fusese răpit cu câteva luni în urmă şi încă nu ştia nimic despre el.

Trista ei poveste îmi aminteşte de Iov şi de modul în care trebuie să se fi simţit când a primit toate acele veşti îngrozitoare. I-am explicat motivele pentru care există atâta suferinţă şi am asigurat-o că suferinţa ei nu era o pedeapsă de la Dumnezeu (Iov 34:10–12; Iacov 1:14, 15). I-am vorbit, de asemenea, despre schimbările pe care le va face Dumnezeu în curând pe pământ prin intermediul Regatului său. Ea s-a înseninat, a zâmbit şi a spus că era hotărâtă să continue studiul Bibliei şi să-l roage pe Dumnezeu s-o ajute.

Toţi ne-am bucurat de această zi şi am simţit că Iehova ne-a ajutat, într-adevăr, să le oferim speranţă şi încurajare oamenilor pe care i-am întâlnit. Când am plecat din lagăr, mulţi refugiaţi ne-au făcut semne de rămas bun cu pliantele, revistele şi cărţile pe care le primiseră.

În drum spre casă am avut timp să meditez. Sunt foarte recunoscătoare pentru această zi deosebită. Îmi amintesc de aprecierea pe care a arătat-o Papa Jacques, de uşurarea din ochii Mamei Beatrice, de puternica strângere de mână a unei femei în vârstă cu care am putut comunica doar prin zâmbete. Mă gândesc, de asemenea, la adolescenţii care ne-au pus întrebări profunde şi care erau foarte maturi pentru vârsta lor. Admir tăria de caracter a acestor oameni, care pot să zâmbească şi să râdă în pofida suferinţelor inimaginabile prin care au trecut.

În acest colţ de lume, am văzut eforturile sincere pe care le fac alţii în străduinţa de a le aduce alinare celor ce suferă. În această zi, am avut privilegiul deosebit să le arătăm oamenilor soluţia durabilă la problemele lor folosind Biblia. Sunt foarte fericită că particip la cea mai amplă acţiune de ajutorare spirituală din toate timpurile!