Mi-am dorit să fiu ca fiica lui Iefta

Relatare de Joanna Soans

Încă din adolescenţă mi-am dorit foarte mult să fiu ca fiica lui Iefta. Permiteţi-mi să vă spun ce intenţionam să fac şi cum am ajuns, în cele din urmă, să mă asemăn destul de mult cu ea.

ÎN 1956, am asistat pentru prima dată la un congres al Martorilor lui Iehova în Bombay (în prezent Mumbai), iar acest lucru mi-a schimbat viaţa. Am fost profund impresionată de o cuvântare despre fiica lui Iefta.

Aşa cum probabil aţi citit în Biblie, se pare că, încă de când era adolescentă, fiica lui Iefta a fost de acord să nu se căsătorească. Acest lucru i-a permis tatălui ei să îndeplinească făgăduinţa pe care o făcuse. Aşadar, ea a rămas celibatară şi a slujit la casa lui Iehova, sau la tabernacol, tot restul vieţii (Judecătorii 11:28–40).

Cât de mult îmi doream să fiu ca ea! Dar m-am confruntat cu o mare problemă: în cultura locală a vremii era de neconceput ca o persoană să rămână necăsătorită.

Familia mea

Părinţii mei, Benjamin şi Marcelina Soans au avut şase copii, eu fiind a cincea. Locuiam în Udipi, un oraş de pe coasta vestică a Indiei. Limba noastră maternă era tulu, o limbă vorbită de aproximativ două milioane de oameni. Însă, la fel ca majoritatea locuitorilor din Udipi, am făcut şcoala în limba kannada.

Căsătoria şi naşterea de copii au fost întotdeauna aspecte importante ale vieţii în această zonă. Nu-mi amintesc să fi învăţat vreodată în limba tulu echivalente pentru „celibat“, „singurătate“ sau „dor de casă“. Era ca şi cum aceste lucruri nici n-ar fi existat. Familia noastră, de exemplu, locuia în aceeaşi casă cu bunicii, cu unchii, cu mătuşile şi cu doisprezece veri!

În cultura noastră funcţiona sistemul matriliniar, în care copiii erau consideraţi ca făcând parte din familia mamei. Genealogia era urmărită pe linia mamei, fiicele primind o parte mai mare de moştenire. În unele comunităţi tulu, fata continua să locuiască în casa mamei şi după căsătorie, iar soţul o urma.

Întrucât familia noastră trecuse la o religie creştină, unele lucruri erau diferite. De exemplu, în fiecare seară, bunicul din partea tatălui meu strângea toată familia pentru închinare; el se ruga şi ne citea cu voce tare din Biblia în limba tulu. Ori de câte ori deschidea Biblia lui uzată ca să ne citească, parcă deschidea o cutie cu nestemate. Era într-adevăr emoţionant! Un verset care mi-a stârnit curiozitatea a fost Psalmul 23:1. Aici se spune: „Iehova este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic“. Mă tot întrebam: „Cine este Iehova şi de ce este el numit păstor?“.

Îmi cad ‘solzii’ de pe ochi

Din cauza problemelor economice de după cel de-al Doilea Război Mondial, ne-am mutat la Bombay, aflat la o distanţă de peste 900 de kilometri. Acolo, tatăl meu a fost vizitat în 1945 de doi Martori ai lui Iehova care i-au lăsat o broşură ce trata subiecte biblice. La fel ca un pământ uscat care absoarbe îndată apa, tata a citit pe nerăsuflate broşura. El a început imediat să le împărtăşească mesajul ei şi altor vorbitori de limbă kannada. În prima jumătate a anilor ’50, micul grup de studiu care se  formase între timp a crescut, devenind prima congregaţie de limbă kannada din Bombay.

Părinţii ne-au învăţat să studiem cu sârguinţă Biblia şi să fim învăţători eficienţi ai Cuvântului lui Dumnezeu. Ei căutau zilnic momente în care să se roage şi să studieze cu noi (Deuteronomul 6:6, 7; 2 Timotei 3:14–16). Într-o zi, în timp ce citeam din Biblie, m-am simţit ca şi cum mi-ar fi căzut solzii de pe ochi (Faptele 9:18). Am înţeles că Iehova este comparat cu un păstor deoarece îi îndrumă, îi hrăneşte şi îi ocroteşte pe slujitorii săi (Psalmii 23:1–6; 83:18).

Iehova m-a luat de mână

M-am botezat la scurt timp după congresul memorabil ţinut la Bombay în 1956. După şase luni am urmat exemplul fratelui meu mai mare Prabhakar şi am devenit evanghelizatoare cu timp integral. Eram nerăbdătoare să le împărtăşesc şi altora adevărurile biblice. Dar, când încercam să vorbesc despre convingerile mele, simţeam că mi se usucă gura şi nu puteam să scot niciun cuvânt. Începeam să mă bâlbâi şi îmi tremura vocea. Plângeam şi spuneam în sinea mea: „Numai cu ajutorul lui Iehova am să pot face această lucrare!“.

Iehova mi-a oferit ajutor prin intermediul lui Homer şi al lui Ruth McKay, din Canada, care absolviseră şcoala de misionari a Martorilor lui Iehova, ţinută la New York (SUA), în 1947. Ei m-au luat de mână, ca să spun aşa, în timp ce făceam cu stângăcie primii paşi în lucrarea de predicare. Ruth repeta cu mine prezentările pentru lucrarea din casă în casă. Ea ştia foarte bine cum să mă liniştească. Atunci când îmi tremurau mâinile de emoţie, Ruth mi le cuprindea cu mâinile ei şi îmi spunea: „Nu te îngrijora, draga mea. Hai să încercăm la casa următoare“. Tonul ei mă liniştea şi îmi dădea curaj.

Într-o zi, am fost informată că Elizabeth Chakranarayan, o soră mai în vârstă şi cu experienţă în predarea adevărurilor Bibliei, avea să-mi fie parteneră în lucrarea de predicare. Prima mea reacţie a fost: „Cum am să trăiesc alături de această soră? E mult mai în vârstă decât mine!“. Însă ea s-a dovedit a fi exact partenera de care aveam nevoie.

„Niciodată nu suntem cu adevărat singuri“

Prima noastră repartiţie a fost în oraşul istoric Aurangabad, aflat la aproape 400 de kilometri est de Bombay. Ne-am dat seama imediat că eram singurele Martore într-un oraş de aproape un milion de locuitori. În plus, trebuia să învăţ marathi, limba vorbită de majoritatea oamenilor din acest oraş.

Uneori mă simţeam copleşită de singurătate şi plângeam ca un copil părăsit. Atunci, Elizabeth, cu vocea ei părintească, mă încuraja: „Uneori ne-am putea simţi singuri, însă niciodată nu suntem cu adevărat singuri. Deşi familia şi prietenii tăi sunt departe, Iehova este mereu lângă tine. Fă-l pe Iehova prietenul tău şi nu te vei mai simţi singură“. Şi astăzi preţuiesc acest sfat.

Când aveam puţini bani pentru transport, mergeam zilnic pe jos chiar şi 20 de kilometri prin praf sau prin noroi, îndurând căldura sau frigul. Vara, temperatura ajungea până la 40°C. În sezonul musonic, unele zone din teritoriul nostru erau pline de noroi luni la rând. De multe ori însă am constatat că mentalitatea oamenilor era un obstacol mai mare decât vremea.

Femeile nu vorbeau în public cu bărbaţii decât dacă le erau rude. Rareori se întâmpla ca femeile să-i înveţe pe bărbaţi. Din acest motiv, ne confruntam cu insulte şi maltratări. În primele şase luni, la întrunirile biblice săptămânale n-am fost  decât noi două. După un timp ni s-au alăturat câteva persoane interesate. În scurtă vreme s-a format o mică grupă. Câţiva dintre membrii grupei chiar ni s-au alăturat în lucrarea de predicare.

„Continuă să faci progrese“

După aproape doi ani şi jumătate, am fost repartizate din nou în Bombay. Elizabeth a continuat lucrarea de predicare, iar eu am fost rugată să-l ajut pe tatăl meu, care, pe atunci, era singurul traducător al publicaţiilor noastre biblice în limba kannada. Tata s-a bucurat de ajutorul meu, întrucât avea multe responsabilităţi în congregaţie.

În 1966, părinţii mei au decis să se întoarcă în Udipi, oraşul în care am locuit cândva. Înainte să plece din Bombay, tata mi-a spus: „Continuă să faci progrese, fata mea. Tradu simplu şi clar. Nu te încrede prea mult în propriile capacităţi, ci rămâi umilă. Bazează-te întotdeauna pe Iehova“. Acesta a fost ultimul sfat pe care mi l-a dat tata, fiindcă la scurt timp după întoarcerea în Udipi a încetat din viaţă. Şi în prezent, în munca de traducere pe care o fac, mă străduiesc să aplic sfatul său.

„Nu vrei să te aşezi şi tu la casa ta?“

În cultura indiană, părinţii aranjează căsătoria copiilor lor încă de când aceştia sunt mici şi îi încurajează să-şi întemeieze o familie şi să aibă copii. Din acest motiv, am fost întrebată de multe ori: „Nu vrei să te aşezi şi tu la casa ta? Cine o să aibă grijă de tine la bătrâneţe? N-o să te simţi singură?“.

Uneori mă simţeam descurajată de aceste întrebări, care se tot repetau. Deşi în public reuşeam să-mi ascund sentimentele, când eram singură îmi vărsam inima înaintea lui Iehova. Mă încuraja gândul că el nu mă considera o persoană neîmplinită, doar pentru că eram celibatară. Ca să-mi întăresc hotărârea de a-i sluji lui Iehova fără distragere, mă gândeam la fiica lui Iefta şi la Isus. Amândoi au rămas celibatari şi s-au lăsat absorbiţi de înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu (Ioan 4:34).

Un dar de la Iehova

Eu şi Elizabeth am fost prietene bune aproape 50 de ani. Ea a murit în 2005, la vârsta de 98 de ani. Întrucât vederea îi slăbise, în ultimii ani n-a mai putut citi din Biblie. Însă petrecea mult timp în fiecare zi rugându-se îndelung şi din inimă lui Dumnezeu. Uneori, credeam că vorbea cu cineva din Biblie, când, de fapt, era singură în cameră şi vorbea cu Iehova. El era o Persoană reală pentru Elizabeth, iar ea trăia ca şi cum se afla în prezenţa lui. Am învăţat că acesta este secretul pentru a rămâne statornic în serviciul lui Dumnezeu, la fel ca fiica lui Iefta. Îi sunt recunoscătoare lui Iehova pentru această soră mai mare, o soră matură, ce mi-a fost ca un mentor în anii tinereţii şi în toate greutăţile prin care am trecut (Eclesiastul 4:9, 10).

Cât de binecuvântată am fost pentru că am putut să-i slujesc lui Iehova la fel ca fiica lui Iefta! Faptul că am rămas celibatară şi am urmat sfaturile Bibliei m-a ajutat să am o viaţă bogată şi plină de satisfacţii, în timp ce ‘i-am slujit Domnului continuu şi fără distragere’ (1 Corinteni 7:35).

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Tatăl meu, în timp ce ţinea o cuvântare publică în Bombay, în anii ’50

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Împreună cu Elizabeth, cu puţin înainte să moară

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

În timp ce anunţam un discurs biblic în Bombay, în 1960

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Împreună cu colegii mei în biroul de traducere