ACEASTA este una dintre primele amintiri pe care le am despre tatăl meu, care era un om modest şi harnic. El avea un puternic simţ al dreptăţii, astfel că, în 1953, când a auzit mesajul Bibliei, l-a acceptat imediat. De atunci, el s-a străduit foarte mult să ne transmită şi nouă, copiilor, ceea ce învăţa. La început, mama n-a vrut să renunţe la tradiţiile catolice. Dar, cu timpul, a acceptat şi ea învăţăturile Bibliei.

Părinţilor le-a fost greu să studieze cu noi, pentru că mama nu avea multă carte, iar tata lucra din greu la câmp. Uneori era atât de obosit, încât aţipea în timpul studiului. Însă eforturile lui au dat rod. Fiind cea mai mare, eu mă ocupam de sora mea şi de cei doi fraţi mai mici. Printre altele, le vorbeam şi despre un lucru pe care tata ni-l amintea deseori: iubirea lui Noe faţă de familia sa, dovedită prin ascultarea de Dumnezeu. Îmi plăcea nespus de mult această relatare biblică! După puţin timp, toţi am început să asistăm la întrunirile de la Sala Regatului din Roseto degli Abruzzi, un oraş italian de pe coasta Mării Adriatice.

În 1955, când aveam doar 11 ani, eu şi mama am traversat munţii spre vest pentru a asista la primul nostru congres, ţinut la Roma. De atunci, consider aceste întruniri mari ca fiind unele dintre cele mai frumoase momente ale vieţii de creştin!

Anul următor m-am botezat şi, la scurt timp după aceea, am început serviciul cu timp integral. La 17 ani am devenit pionieră specială şi am slujit în oraşul Latina, situat la sud de Roma şi la aproximativ 300 de kilometri de casă. Fiind un oraş relativ nou, oamenii nu-şi făceau prea multe griji cu privire la ce-ar putea zice vecinii. Eu şi partenera mea de pionierat eram foarte încântate că reuşeam să distribuim multe publicaţii biblice. Însă, fiind destul de tânără, mi-era tare dor de casă! Totuşi, am vrut să ascult de Iehova şi să mă achit de responsabilitatea pe care o primisem.

Mai târziu am fost repartizată la Milano pentru a ajuta la pregătirile în vederea congresului internaţional „Eterna veste bună“, care s-a ţinut în 1963. În timpul congresului  am lucrat alături de mulţi fraţi şi surori care slujeau ca voluntari. Printre aceştia era şi Paolo Piccioli, un frate tânăr din Florenţa. În a doua zi de congres, el a ţinut o cuvântare însufleţitoare despre celibat. Îmi aduc aminte că mi-am zis: „Fratele ăsta n-o să se căsătorească niciodată!“. Apoi, însă, am început să ne scriem şi ne-am dat seama că aveam multe lucruri în comun: obiectivele, iubirea faţă de Iehova şi dorinţa puternică de a asculta de el. Ne-am căsătorit în 1965.

Am slujit zece ani ca pionieră regulară în Florenţa. Am fost emoţionată să văd cum creşteau congregaţiile şi, mai ales, cum progresau tinerii. Mie şi lui Paolo ne plăcea să petrecem timp cu ei. Purtam conversaţii spirituale şi mergeam împreună la destinderi. Cu acele ocazii, Paolo juca de obicei fotbal cu băieţii. Desigur, îmi doream să petrec timp cu soţul meu. Dar înţelegeam că tinerii şi familiile din congregaţie aveau nevoie de interesul său iubitor şi se bucurau când Paolo le acorda o parte din timpul său.

Şi acum mă bucur când mă gândesc la multele studii biblice pe care le-am condus. Una dintre persoanele cu care am studiat a fost Adriana. Ea a vorbit cu alte două familii despre ceea ce învăţa. Acestea au aranjat o întâlnire cu un preot pentru a discuta despre unele doctrine, precum Trinitatea şi nemurirea sufletului. La această întâlnire au venit trei reprezentanţi de rang înalt ai Bisericii Catolice. Explicaţiile lor au fost complicate şi contradictorii. Cei cu care studiam şi-au dat repede seama de acest lucru când le-au comparat cu învăţăturile clare ale Bibliei. Acea discuţie a fost un punct de cotitură în viaţa lor. Cu timpul, 15 membri ai acelor familii au devenit Martori ai lui Iehova.

Desigur, metodele de predicare din prezent diferă de cele de atunci. În acea perioadă, Paolo a devenit „expert“ în discuţiile cu preoţii, care n-au fost deloc puţine. Îmi aduc aminte de o discuţie ce a avut loc în faţa unui grup de oameni care nu erau Martori. Ne-am dat seama că împotrivitorii aranjaseră dinainte ca unii din auditoriu să ne pună întrebări stânjenitoare. Însă conversaţia a luat o altă direcţie. Cineva a întrebat dacă era corect ca Biserica să se amestece în politică, aşa cum făcea de secole. În acel moment, era clar că preoţii erau în încurcătură. Brusc, s-a luat curentul, iar întrunirea s-a încheiat. Ani mai târziu, am aflat că pana de curent fusese plănuită pentru situaţia în care discuţia nu decurgea exact aşa cum doreau preoţii.

După zece ani de căsătorie, eu şi Paolo am fost invitaţi să slujim în lucrarea de circumscripţie. Paolo avea un loc de muncă bun, aşa că n-a fost o decizie uşoară. Însă, după ce am meditat sub rugăciune, am acceptat această nouă repartiţie. Ne făcea plăcere să petrecem timp cu familiile care ne găzduiau. Seara, de multe ori studiam împreună, iar apoi Paolo îi ajuta pe copii să-şi facă temele, mai ales la matematică. În plus, Paolo era un cititor pasionat şi vorbea cu entuziasm despre lucrurile interesante şi încurajatoare pe care le citea. Deseori, lunea predicam în localităţile în care nu erau Martori şi-i invitam pe oameni la o cuvântare care se ţinea seara.

După doar doi ani în lucrarea de circumscripţie, am fost invitaţi să slujim la Betelul din Roma. Paolo urma să se ocupe de chestiuni juridice, iar eu de abonamentele la reviste. Nu ne-a fost uşor să facem această schimbare, dar eram hotărâţi să fim ascultători. A fost emoţionant să vedem extinderea treptată a filialei şi creşterea extraordinară a numărului de Martori din Italia. De asemenea, în acea perioadă, Martorii lui Iehova din Italia au obţinut recunoaştere legală. Munca pe care o făceam ne aducea multă bucurie.

În timp ce slujeam la Betel, poziţia noastră cu privire la sânge a ajuns în atenţia opiniei publice. Pe la începutul anilor ’80, în Italia a avut loc un proces care a făcut multă vâlvă. Un cuplu de Martori au fost acuzaţi pe nedrept de moartea fiicei lor, deşi, în realitate, aceasta murise din cauza unei grave boli a sângelui, de care suferă mulţi oameni din zona Mediteranei. Unii fraţi şi surori din Betel i-au ajutat pe avocaţii care-i reprezentau pe părinţii fetei. O foaie volantă şi o ediţie specială a revistei Treziţi-vă! le-au arătat oamenilor adevărul şi i-au ajutat să înţeleagă în mod corect ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre sânge. În acele luni, Paolo a lucrat uneori chiar şi 16 ore pe zi, fără întrerupere. Am făcut tot ce-am putut ca să-l susţin.

După 20 de ani de căsătorie a trebuit să facem faţă unei situaţii cu totul neaşteptate. I-am spus lui Paolo că s-ar putea să fiu însărcinată. Pe atunci, eu aveam 41 de ani, iar el, 49. În jurnalul său, la ziua respectivă am găsit următoarele cuvinte: „Rugăciune: Dacă este adevărat, ajută-ne să rămânem în serviciul cu timp integral, să nu încetinim ritmul din punct de vedere spiritual şi să dăm un bun exemplu ca părinţi. Mai presus de toate, ajută-mă să aplic măcar 1 la sută din tot ce-am spus de la pupitru în ultimii 30 de ani“. Judecând după rezultat, se pare că Iehova a răspuns la rugăciunea lui, dar şi la a mea.

 Naşterea Ilariei ne-a schimbat radical viaţa. Ca să fiu sinceră, am trecut şi prin momente de descurajare, aşa cum se spune în Proverbele 24:10: „Te-ai descurajat în ziua necazului? Mică îţi va fi puterea“. Dar ne-am susţinut reciproc, amintindu-ne cât de important este să ne încurajăm unul pe altul.

Ilaria spune fără ezitare că este foarte fericită că s-a născut într-o familie de Martori ai lui Iehova care erau activi în serviciul cu timp integral. Ea nu s-a simţit niciodată neglijată; a crescut într-o familie cât se poate de normală. Eu eram cu ea toată ziua. Seara, când Paolo se întorcea acasă, de multe ori mai avea de lucru. Cu toate acestea, el petrecea timp cu Ilaria, jucându-se cu ea şi ajutând-o la teme. Adesea, Ilaria spunea: „Tati este cel mai bun prieten al meu“.

Aşa cum vă puteţi imagina, a trebuit să fim consecvenţi şi fermi pentru a o ajuta pe Ilaria să rămână pe calea lui Iehova. Îmi aduc aminte că odată s-a purtat urât cu o prietenă cu care se juca. I-am explicat cu ajutorul Bibliei de ce nu trebuie să se poarte aşa. De asemenea, am pus-o să-şi ceară scuze de la acea fetiţă în prezenţa noastră.

Ilaria spune că iubirea noastră faţă de lucrarea de predicare a ajutat-o şi pe ea să iubească predicarea. Acum, că este căsătorită, ea înţelege şi mai bine cât de important e să asculte de Iehova şi să respecte îndrumarea sa.

În 2008, Paolo a aflat că are cancer. La început, se părea că Paolo va supravieţui bolii. El m-a încurajat foarte mult. Pe lângă faptul că am căutat cele mai bune tratamente posibile, împreună cu Ilaria ne-am rugat îndelung lui Iehova, implorându-l să ne ajute să facem faţă situaţiei. Totuşi, vedeam cum soţul meu, care fusese un bărbat puternic şi plin de energie, era din ce în ce mai slăbit. Moartea lui, survenită în 2010, a fost o grea lovitură. Găsesc însă multă mângâiere când mă gândesc la ce am realizat în cei 45 de ani pe care i-am petrecut împreună. I-am dat lui Iehova tot ce-am avut noi mai bun. Ştiu că lucrarea noastră nu-şi va pierde niciodată valoarea. Şi aştept cu nerăbdare clipa când Paolo va fi înviat, după cum a spus Isus în Ioan 5:28, 29.

În adâncul inimii, sunt tot fetiţa căreia îi place nespus de mult relatarea despre Noe. Hotărârea mea nu s-a schimbat. Vreau să ascult de Iehova, indiferent ce-ar presupune lucrul acesta. Sunt sigură că toate obstacolele, sacrificiile şi pierderile sunt mici în comparaţie cu binecuvântările extraordinare pe care le primim de la Dumnezeul nostru iubitor. Am simţit personal acest lucru. Şi vă asigur: Merită din plin să ascultăm de Iehova!