M-AM născut în 1927 în orăşelul Wakaw, provincia Saskatchewan, Canada. Părinţii mei au avut şapte copii, patru băieţi şi trei fete, astfel că am ajuns să ştiu de la o vârstă fragedă ce înseamnă să trăieşti în mijlocul multor oameni.

Familia noastră a simţit efectele crizei economice din anii ’30 ai secolului trecut, numite şi Marea Depresiune. Nu eram bogaţi, dar nu ne lipsea hrana. Aveam câteva găini şi o vacă, aşa că am avut mereu ouă, lapte, smântână, brânză şi unt. Şi, aşa cum vă puteţi imagina, fiecare membru al familiei noastre avea câte ceva de făcut în gospodărie.

Am multe amintiri frumoase din acea vreme, cum ar fi parfumul dulce de mere care umplea casa. Toamna, când mergea la oraş ca să vândă produse agricole, tata se întorcea deseori cu o ladă de mere proaspăt culese. Ce mult ne plăcea să mâncăm câte un măr zemos în fiecare zi!

Aveam şase ani când părinţii mei au auzit prima oară adevărul. Primul lor fiu, Johnny, a murit la puţin timp după ce s-a născut. Îndureraţi, părinţii mei l-au întrebat pe preot: „Unde e Johnny?”. Preotul a spus că, întrucât nu fusese botezat, nu era în rai, ci în limb. El a mai spus că, dacă părinţii mei îi dădeau bani, avea să se roage ca Johnny să iasă din limb şi să meargă în rai. Cum v-aţi fi simţit dacă aţi fi fost în locul lor? Tata şi mama au fost atât de dezamăgiţi, încât n-au mai vorbit niciodată cu acel preot. Totuşi, ei au continuat să se întrebe ce se întâmplase cu Johnny.

Într-o zi, mama a găsit o broşură cu titlul Unde sunt morţii?, publicată de Martorii lui Iehova. A citit-o pe nerăsuflate. Când tata a venit acasă, ea i-a spus plină de entuziasm: „Ştiu unde este Johnny! Acum doarme, dar într-o bună zi se va trezi!”. În seara aceea, tata a citit toată broşura. Părinţii mei s-au simţit mângâiaţi când au aflat ce spune Biblia, şi anume că morţii dorm şi că va fi o înviere (Ecl. 9:5, 10; Fap. 24:15).

Ceea ce au aflat ne-a schimbat viaţa în bine, aducându-ne mângâiere şi bucurie. Tata şi mama au început să studieze Biblia cu Martorii şi să meargă la întrunirile micii congregaţii din Wakaw, unde majoritatea fraţilor erau de origine ucraineană. N-a trecut mult, şi părinţii mei au început să participe la lucrarea de predicare.

La puţin timp după aceea, ne-am mutat în provincia Columbia Britanică, unde o congregaţie ne-a primit cu căldură. Îmi amintesc cu plăcere cum familia noastră se pregătea pentru studiul Turnului de veghe, care se ţinea la întrunirea de duminică. Toţi cultivam o iubire profundă pentru Iehova şi pentru adevărul biblic. Am putut să văd cum viaţa noastră se îmbunătăţea şi cum Iehova ne binecuvânta.

Bineînţeles, nouă, copiilor, nu ne era uşor să vorbim cu alţii despre convingerile noastre. Însă  un lucru care ne-a ajutat foarte mult a fost faptul că eu şi sora mea mai mică, Eva, ne pregăteam deseori prezentarea lunară pentru lucrarea de predicare şi o puneam în scenă la întrunirea de serviciu. Aceasta a fost o modalitate minunată prin care am învăţat să vorbim cu alţii despre Biblie, chiar dacă eram timide. Sunt foarte recunoscătoare pentru modul în care am fost instruite să predicăm!

Unele dintre cele mai frumoase momente din copilăria noastră au fost cele când la noi acasă erau cazaţi slujitori cu timp integral. De exemplu, ne plăcea foarte mult când supraveghetorul nostru de circumscripţie, Jack Nathan, vizita congregaţia noastră şi stătea la noi. * Era o plăcere să-i ascultăm relatările, iar laudele sale sincere ne-au făcut să ne dorim să-i slujim lui Iehova cu fidelitate.

Îmi amintesc că-mi spuneam: „Când o să mă fac mare, vreau să fiu şi eu ca fratele Nathan”. Abia mai târziu mi-am dat seama că exemplul său m-a ajutat să mă pregătesc pentru o carieră în serviciul cu timp integral. La vârsta de 15 ani eram hotărâtă să-i slujesc lui Iehova. În 1942, eu şi Eva ne-am botezat.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când patriotismul era în floare, domnişoara Scott, o profesoară foarte intolerantă, le-a exmatriculat pe cele două surori ale mele şi pe unul dintre fraţii mei. De ce? Pentru că au refuzat să salute drapelul. Apoi, ea a luat legătura cu profesoara mea şi a îndemnat-o să mă exmatriculeze şi pe mine. Însă profesoara mea a spus: „Trăim într-o ţară liberă şi avem dreptul să nu participăm la ceremonii patriotice”. În pofida presiunilor exercitate de domnişoara Scott, profesoara mea a spus cu fermitate: „Aceasta e decizia mea”.

Domnişoara Scott i-a răspuns: „Nu, nu e decizia ta. Am să te reclam dacă n-o exmatriculezi pe Melita”. Profesoara mea le-a explicat părinţilor mei că n-avea de ales. Dacă voia să-şi păstreze locul de muncă, trebuia să mă exmatriculeze, deşi considera că acest lucru era greşit. Cu toate acestea, am făcut rost de manuale şcolare, astfel că am putut să învăţăm acasă. La scurt timp după aceea, ne-am mutat la aproximativ 30 de kilometri şi am fost primiţi la altă şcoală.

În anii de război, publicaţiile noastre au fost interzise. Totuşi, am mers din casă-n casă cu Biblia. Astfel, am învăţat să le împărtăşim altora vestea bună despre Regat direct din Scripturi. Acest lucru ne-a ajutat să progresăm din punct de vedere spiritual şi să simţim sprijinul lui Iehova.

Imediat după terminarea şcolii, eu şi Eva am început pionieratul. Pentru a-mi câştiga existenţa, am lucrat la început într-un magazin alimentar. Apoi am făcut un curs de coafor de şase luni. Era ceva ce-mi plăcuse să fac şi acasă. Mi-am găsit de lucru la un salon de coafură, unde mergeam două zile pe săptămână. În plus, ţineam cursuri de coafor de două ori pe lună. Astfel, am reuşit să mă întreţin în serviciul cu timp integral.

În 1955 am vrut să merg la congresul „Regatul triumfător” în New York, Statele Unite, şi în Nürnberg, Germania. Însă, înainte să plec la New York, l-am întâlnit pe fratele Nathan Knorr, de la sediul mondial. El şi soţia lui au participat la un  congres care s-a ţinut în Vancouver, Canada. În timpul vizitei lor, am fost rugată s-o coafez pe sora Knorr. Fratele Knorr a fost încântat de rezultat şi a vrut să mă cunoască. În timp ce vorbeam, i-am spus că intenţionam să merg la New York înainte de a pleca în Germania. El m-a invitat să lucrez nouă zile la Betelul din Brooklyn.

Acea călătorie mi-a schimbat viaţa. La New York am întâlnit un frate tânăr pe nume Theodore, sau Ted, Jaracz. La scurt timp după ce ne-am cunoscut, am fost surprinsă când m-a întrebat: „Eşti pionieră?”. Eu am răspuns: „Nu”. Prietena mea LaVonne a auzit şi a intervenit: „Ba da, este!”. Nedumerit, Ted a întrebat-o: „Cine ştie mai bine: tu sau ea?”. I-am explicat că făcusem pionierat şi că intenţionam să reîncep acest serviciu de îndată ce mă întorceam de la congrese.

Ted s-a născut în 1925 în Kentucky, Statele Unite. El s-a botezat ca simbol al dedicării sale la Iehova la vârsta de 15 ani. Deşi niciunul dintre membrii familiei sale n-a acceptat adevărul, după doi ani, el a devenit pionier regular. Acesta a fost începutul unei cariere de aproape 67 de ani în serviciul cu timp integral.

În iulie 1946, la vârsta de 20 de ani, Ted a absolvit a şaptea clasă a Şcolii Galaad. După aceea a slujit ca supraveghetor itinerant în Cleveland, Ohio. Aproximativ patru ani mai târziu, el a fost repartizat să slujească în calitate de serv de filială în Australia.

Ted a fost şi el la congresul de la Nürnberg, aşa că am petrecut puţin timp împreună. Astfel, între noi s-a înfiripat o poveste de dragoste. Eram bucuroasă că obiectivele lui gravitau în jurul serviciului adus din toată inima lui Iehova. Ted era un om foarte devotat şi serios, dar blând şi prietenos. Am simţit că pune interesele altora mai presus de propriile interese. După congres, Ted s-a întors în Australia, iar eu, la Vancouver. Am păstrat însă legătura prin scrisori.

După aproximativ cinci ani în Australia, Ted s-a întors în Statele Unite, iar apoi a venit să facă pionierat în Vancouver. M-am bucurat să văd cât de mult îl plăcea familia mea. Fratele meu mai mare, Michael, era foarte grijuliu şi deseori îşi exprima îngrijorarea când un frate tânăr arăta interes faţă de mine. Dar Michael l-a îndrăgit repede pe Ted. El mi-a spus: „Melita, ai găsit un om bun. Sper să ştii să te porţi bine cu el şi să fii suficient de isteaţă ca să nu-l pierzi”.

Şi eu ajunsesem să-l îndrăgesc foarte mult pe Ted. Ne-am căsătorit în 10 decembrie 1956. Am slujit împreună ca pionieri în Vancouver, apoi în California. Mai târziu am fost repartizaţi în lucrarea de circumscripţie în Missouri şi în Arkansas. În următorii 18 ani am slujit în multe zone din Statele Unite, astfel că în fiecare săptămână am stat în altă locuinţă. Am avut multe experienţe frumoase în lucrarea de predicare şi ne-am bucurat de compania plăcută a fraţilor şi a surorilor. Ne-a plăcut mult lucrarea itinerantă, chiar dacă nu ne-a fost uşor să fim mereu pe drum.

Un lucru pe care l-am admirat în mod deosebit la Ted a fost faptul că el n-a luat niciodată relaţia sa cu Iehova ca pe ceva de la sine înţeles. El a preţuit serviciul sacru pe care i l-a adus celei mai importante Persoane din univers. Ne plăcea foarte mult să citim şi să studiem Biblia împreună. Seara, înainte de culcare, îngenuncheam lângă pat, iar el se ruga pentru noi. Apoi, fiecare dintre noi se ruga singur. Am ştiut mereu când Ted era preocupat de o problemă serioasă. El se dădea jos din pat, îngenunchea din nou şi se ruga îndelung în linişte. Am apreciat mult  faptul că se ruga lui Iehova atât pentru lucruri importante, cât şi pentru lucruri mărunte.

La câţiva ani după ce ne-am căsătorit, Ted mi-a explicat că urma să se împărtăşească din simbolurile de la Comemorare. El mi-a spus: „M-am rugat fierbinte cu privire la acest lucru ca să fiu absolut sigur că fac ceea ce doreşte Iehova”. N-am fost foarte surprinsă că el fusese uns cu spiritul lui Dumnezeu ca să slujească în cele din urmă în cer. Consider că a fost un privilegiu să-l susţin pe unul dintre fraţii lui Cristos (Mat. 25:35-40).

În 1974, spre surprinderea noastră, Ted a fost invitat să slujească în calitate de membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova. După o vreme, am fost invitaţi să slujim la Betelul din Brooklyn. În timp ce Ted se achita de responsabilităţile pe care le avea în Corpul de Guvernare, eu lucram la curăţenie sau la coafor.

Una dintre responsabilităţile lui Ted era şi vizitarea filialelor. El era preocupat în mod deosebit de lucrarea de predicare din ţările aflate sub Cortina de Fier. Odată, în timpul unei binemeritate vacanţe în Suedia, Ted a spus: „Melita, în Polonia, lucrarea de predicare este interzisă. Mi-aş dori foarte mult să-i ajut pe fraţii de acolo”. Aşa că am obţinut vize şi am mers în Polonia. Ted s-a întâlnit cu câţiva fraţi care erau în fruntea lucrării şi au făcut o plimbare lungă pentru ca nimeni să nu audă ce vorbeau. Fraţii au avut patru zile de întruniri solicitante, însă eu am fost fericită să văd cât de bucuros era Ted că îşi putea ajuta familia spirituală.

Următoarea dată când am vizitat Polonia a fost în noiembrie 1977. Cu acea ocazie, Frederick Franz, Daniel Sydlik şi Ted au făcut prima vizită oficială în calitate de membri ai Corpului de Guvernare. Lucrarea noastră era încă interzisă. Totuşi, cei trei membri ai Corpului de Guvernare au reuşit să stea de vorbă cu supraveghetori, cu pionieri şi cu alţi fraţi care erau de mult timp la adevăr în diferite oraşe.

În anul următor, când au vizitat Polonia, Milton Henschel şi Ted s-au întâlnit cu unii reprezentanţi ai autorităţilor, care deveniseră mai toleranţi faţă de noi şi de activitatea noastră. În 1982, guvernul polonez le-a permis fraţilor noştri să ţină congrese de o zi. După un an s-au ţinut congrese mai mari, majoritatea în săli închiriate. În 1985, deşi era încă interdicţie, ni s-a permis să ţinem patru congrese pe stadioane mari. Apoi, în mai 1989, când se făceau pregătiri pentru congrese şi mai mari, guvernul polonez i-a recunoscut oficial pe Martorii lui Iehova. Acest eveniment l-a făcut pe Ted nespus de fericit!

În 2007 ne pregăteam să participăm la dedicarea filialei din Africa de Sud. În Anglia, Ted avusese probleme cu tensiunea şi un medic îl sfătuise să-şi amâne călătoria. După ce Ted şi-a revenit, ne-am întors în Statele Unite. Însă, câteva săptămâni mai târziu, el a avut un grav accident vascular cerebral, în urma căruia a paralizat pe partea dreaptă.

Recuperarea lui Ted a fost lentă, iar la început n-a putut să meargă la birou. Însă ne-am bucurat că vorbirea nu i-a fost afectată. În pofida limitelor sale, Ted a încercat să-şi continue activităţile şi chiar să participe la întrunirile săptămânale ale Corpului de Guvernare, vorbind la telefon din cameră.

Ted a fost foarte recunoscător pentru îngrijirea excelentă pe care a primit-o la infirmeria din Betel. Treptat, el şi-a recăpătat în mare parte mobilitatea. Ted a reuşit să se achite de unele responsabilităţi teocratice şi să fie mereu vesel.

Trei ani mai târziu, el a avut al doilea accident vascular şi a murit liniştit miercuri, 9 iunie 2010. Deşi am ştiut întotdeauna că Ted avea să-şi încheie cursa pământească, nu pot descrie în cuvinte câtă durere mi-a provocat pierderea lui şi cât de dor îmi este de el. Îi mulţumesc în fiecare zi lui Iehova că am putut să-l susţin pe Ted. Ne-am bucurat să petrecem peste 53 de ani împreună în serviciul cu timp integral. Sunt foarte recunoscătoare pentru modul în care Ted m-a ajutat să mă apropii mai mult de Tatăl meu ceresc. Nu am nicio îndoială că noua lui repartiţie îi aduce multă satisfacţie.

După atâţia ani fericiţi şi plini de activităţi alături de soţul meu, nu-mi este uşor să fac faţă dificultăţilor din prezent. Mie şi lui Ted ne plăcea foarte mult să stăm de vorbă cu cei care vizitau Betelul sau veneau la sala Regatului. În prezent, când Ted nu mai este lângă mine, iar eu nu mai am forţa de altădată, nu mai pot petrece la fel de mult timp cu alţii. Cu toate acestea, încă îmi place să fiu în compania dragilor mei fraţi şi surori din Betel şi din congregaţie. Nu-mi este uşor să ţin pasul cu programul din Betel, dar mă bucur să-i pot sluji lui Dumnezeu în acest fel. Iar iubirea mea pentru lucrarea de predicare n-a slăbit deloc. Chiar dacă obosesc şi nu mai pot sta în picioare mult timp, simt o mare satisfacţie participând la mărturia stradală şi conducând studii biblice.

Când văd toate nenorocirile care se întâmplă în lume, mă bucur foarte mult că i-am slujit lui Iehova alături de un tovarăş de viaţă atât de minunat! Într-adevăr, binecuvântarea lui Iehova mi-a îmbogăţit viaţa! (Prov. 10:22)