Salt la conţinut

Salt la cuprins

RELATARE AUTOBIOGRAFICĂ

De la sărăcie la bogăție

De la sărăcie la bogăție

M-am născut în orășelul Liberty, din statul Indiana (SUA), într-o colibă de lemn cu o singură încăpere. Părinții mei aveau deja un băiat și două fete la nașterea mea. Iar după mine, au mai avut o fetiță și doi băieți.

Coliba de lemn, unde m-am născut

ANII DE ȘCOALĂ au fost destul de monotoni, întrucât din clasa întâi până la terminarea liceului am avut aceiași colegi. De fapt, îi știam aproape pe toți din oraș, iar ei mă știau pe mine.

Am fost șapte copii la părinți, iar în adolescență am învățat să muncesc la câmp

Liberty era înconjurat de ferme micuțe, unde se cultiva, în principal, porumb. Când m-am născut, tata lucra la una dintre aceste ferme. În adolescență am învățat să conduc tractorul și să lucrez la câmp.

Nu am avut ocazia să-l cunosc pe tata când era tânăr deoarece, la nașterea mea, el avea 56 de ani, iar mama, 35. Tata era subțirel, dar puternic și sănătos. Era un om căruia îi plăcea să muncească și care ne-a învățat și pe noi să muncim din greu. El n-a fost bogat, dar ne-a asigurat un acoperiș deasupra capului, îmbrăcăminte, hrană și, cel mai important lucru, a fost mereu alături de noi. A murit la 93 de ani, iar mama, la 86. Niciunul nu i-a slujit lui Iehova. Dintre frații mei, doar unul este Martor fidel al lui Iehova. El slujește ca bătrân din 1972, când a intrat în vigoare noua măsură privitoare la bătrâni.

ANII ADOLESCENȚEI

Mama era o femeie foarte religioasă. Ne ducea la biserica baptistă în fiecare duminică. La vârsta de 12 ani, am auzit pentru prima dată despre Trinitate. Curios, am întrebat-o pe mama: „Cum poate fi Isus Fiu și Tată în același timp?”. Ea mi-a răspuns: „Băiete, este o taină. Nu ne este dat s-o înțelegem”. Pentru mine chiar era o taină. Cu toate acestea, la vârsta de 14 ani, m-am botezat într-un râu din apropiere. Am fost cufundat în apă de trei ori: o dată pentru Tatăl, o dată pentru Fiul și o dată pentru spiritul sfânt!

1952 - La 17 ani, înainte să fiu recrutat în armată

În liceu am avut un prieten care era boxer profesionist. El m-a convins să încerc și eu acest sport. De aceea, m-am înscris în asociația sportivă Golden Gloves, care pregătește boxeri amatori. Nu eram bun la box, așa că, după câteva meciuri, am renunțat. Mai târziu, am fost recrutat în armata americană și trimis în Germania. Acolo, superiorii mei m-au trimis la Academia de subofițeri, întrucât li s-a părut că aveam aptitudini de lider. Ei voiau să fac carieră militară. Eu însă nu-mi doream deloc să rămân în armată, așa că, în 1956, după ce am terminat stagiul de doi ani, am plecat acasă. Nu după mult timp, m-am înrolat într-o altă armată.

1954-1956 - Am activat doi ani în armata americană

ÎNCEP O VIAȚĂ NOUĂ

Cu timpul învățasem să am o atitudine dură, de macho. Fusesem influențat de imaginea promovată de filme și de societate în legătură cu ce înseamnă să fii bărbat adevărat. În opinia mea, predicatorii nu aveau stofă de bărbați adevărați. Dar am aflat unele lucruri care mi-au schimbat complet viața. Într-o zi eram la volanul unei decapotabile roșii, când două tinere mi-au făcut cu mâna. Le cunoșteam, erau surorile mai mici ale bărbatului cu care se căsătorise sora mea mai mare. Fetele erau Martore ale lui Iehova. Mai primisem de la ele reviste Turnul de veghe și Treziți-vă!, dar mi se părea că Turnul de veghe era puțin prea profund pentru gustul meu. De data aceasta însă, fetele m-au invitat la o întrunire numită studiul de carte. Era o întrunire restrânsă, ținută la ele acasă, în cadrul căreia se analiza Biblia. Le-am spus că mă mai gândesc. „Promiți?”, m-a întrebat una dintre fete zâmbind. „Promit”, am răspuns eu.

Mi-a părut cam rău că făcusem acea promisiune, dar nu puteam să dau înapoi. Deci m-am dus la întrunire. Cel mai mult m-au impresionat copiii. Nu-mi venea să cred că știau atâtea lucruri din Biblie! Cu toate că fusesem de nenumărate ori la biserică cu mama, nu aveam cunoștințe biblice. Acum eram hotărât să învăț mai multe, așa că am acceptat un studiu biblic. Unul dintre primele lucruri învățate a fost că numele personal al Dumnezeului Atotputernic este Iehova. Cu ani înainte, când o întrebasem pe mama cine erau Martorii lui Iehova, ea mi-a răspuns: „Niște oameni care i se închină unui bătrân pe care îl cheamă Iehova”. Acum însă mi se deschideau ochii!

Am făcut progrese rapide întrucât știam că găsisem adevărul. În martie 1957, la doar nouă luni de la acea întrunire, m-am botezat. Perspectiva asupra vieții mi s-a schimbat complet. Când mă gândesc la atitudinea mea macho, mă bucur că am înțeles din Biblie ce înseamnă să fii bărbat adevărat. Isus a fost un bărbat perfect. Forța fizică și morală pe care a avut-o i-ar face pe toți cei ce se consideră macho să se simtă copii în comparație cu el. Totuși, Isus nu s-a implicat în lupte, ci ‘s-a lăsat asuprit’, așa cum fusese profețit. (Isa. 53:2, 7) Am învățat că un adevărat continuator al lui Isus „trebuie . . . să fie blând cu toți”. (2 Tim. 2:24)

Un an mai târziu, în 1958, am început pionieratul. Însă, nu după mult timp, am făcut o pauză . . . ca să mă însor. M-am căsătorit cu Gloria, una dintre cele două domnișoare care mă invitaseră la studiul de carte. N-am regretat niciodată această decizie. Gloria a fost și este o bijuterie. Pentru mine, ea este mai de preț decât cel mai scump diamant! Sunt foarte fericit că a devenit soția mea! Acum o las pe Gloria să vă spună câte ceva despre ea:

„Am avut 16 frați și surori. Mama a fost o Martoră fidelă. A murit când aveam 14 ani. Atunci tata a început să studieze Biblia. El l-a întrebat pe directorul școlii dacă era posibil ca eu și sora mea mai mare, care era în ultimul an de liceu, să mergem la școală pe rând: o zi una, o zi alta. Astfel, când una dintre noi era la școală, cealaltă putea să stea acasă ca să aibă grijă de copii și să pregătească cina până se întorcea tata de la muncă. Directorul a fost de acord cu această propunere până când sora mea a terminat liceul. Două familii de Martori au studiat cu noi, iar eu și 10 dintre frații și surorile mele am devenit Martori ai lui Iehova. Întotdeauna mi-a plăcut lucrarea de predicare, chiar dacă a trebuit să lupt cu timiditatea. De-a lungul anilor, Sam m-a ajutat mult în acest sens.”

M-am căsătorit cu Gloria în februarie 1959. Apoi am făcut pionierat împreună. În luna iulie, am completat o cerere pentru serviciul la Betel, întrucât ne doream foarte mult să slujim la sediul mondial. Am fost intervievați de Simon Kraker, un frate drag nouă. Acesta ne-a spus că Betelul nu primea atunci cupluri căsătorite. Totuși, nu ne-am pierdut dorința de a sluji la Betel. Însă a trebuit să așteptăm mult până când am fost chemați.

Am scris la sediul mondial, exprimându-ne dorința de a sluji într-un teritoriu cu necesitate. Ni s-a dat o singură opțiune: Pine Bluff, statul Arkansas. La vremea aceea, în Pine Bluff erau doar două congregații: una de albi și una de „colorați”, adică de negri. Am fost trimiși în congregația de „colorați”, unde erau 14 vestitori.

ÎNFRUNTÂND DISCRIMINAREA RASIALĂ

Poate că vă întrebați de ce segregația rasială se făcea simțită și în congregațiile Martorilor lui Iehova. Simplu spus, pentru că la vremea aceea nu prea aveam de ales. Existau legi care interziceau amestecul între rase, iar cei ce aveau legături cu persoane de altă rasă deveneau ținta violenței. În multe locuri, fraților le era teamă că sala Regatului putea fi vandalizată dacă țineau întruniri religioase mixte. Temerile lor erau justificate deoarece astfel de incidente chiar au avut loc. Dacă Martorii negri predicau din casă în casă într-un cartier de albi, puteau fi arestați și chiar bătuți. De aceea, ca să putem predica, ne-am supus legilor, sperând că lucrurile aveau să se schimbe în bine.

Lucrarea de predicare nu a fost lipsită de greutăți. Uneori, când predicam într-un teritoriu de negri, băteam din greșeală și la ușa albilor. Trebuia să ne hotărâm repede: să prezentăm pe scurt mesajul Bibliei sau să ne cerem scuze și să mergem mai departe. Așa era pe atunci.

Chiar dacă eram pionieri, trebuia să muncim mult ca să ne întreținem. Majoritatea celor la care lucram ne plăteau cu trei dolari pe zi. Gloria făcea menaj la câteva case. La una dintre ele mi s-a permis să o ajut, astfel că putea să-și termine treaba de două ori mai repede. La prânz primeam o caserolă cu alimente semipreparate, pe care eu și Gloria le mâncam înainte de-a pleca. Gloria avea și o familie la care mergea săptămânal să calce rufe. Eu mă ocupam de grădină, spălam geamurile și făceam tot felul de treburi pe lângă casă. La o familie de albi, Gloria spăla geamurile pe interior, iar eu, pe exterior. Munca asta ne lua toată ziua, așa că ni se asigura masa de prânz. Gloria mânca în casă, separat de familie, iar eu mâncam în garaj. Dar nu mă deranja. Mâncarea era foarte bună. Membrii acestei familii erau de treabă, doar că erau și ei victime ale sistemului, ale mentalității de atunci. Îmi amintesc că odată ne-am oprit la o benzinărie și, după ce am făcut plinul, l-am întrebat pe angajatul de acolo, care era alb, dacă Gloria putea folosi toaleta. Acesta m-a străpuns cu privirea și mi-a zis: „E încuiată!”.

FAPTE DE BUNĂTATE PE CARE NU LE-AM UITAT

Avem și amintiri frumoase legate de frați și de lucrarea de predicare. Când ne-am mutat în Pine Bluff, am fost cazați la fratele care era, atunci, servul congregației. Gloria a început un studiu biblic cu soția lui, care nu era Martoră. Iar eu am început să studiez Biblia cu fiica și cu ginerele lor. Atât mama, cât și fiica au decis să-i slujească lui Iehova și s-au botezat.

Am avut prieteni dragi și în congregația de albi. Ei ne invitau la cină, însă doar după lăsarea întunericului. La vremea aceea, Ku Klux Klan-ul, o organizație care promova rasismul și violența, era foarte activ. Îmi amintesc că, într-o noapte de Halloween, am văzut un bărbat care stătea pe verandă și purta cu mândrie o haină lungă, albă, cu glugă, specifică membrilor acestei organizații. În pofida acestor situații, frații au continuat să manifeste bunătate. Într-o vară aveam nevoie de bani ca să mergem la congres. Un frate a fost dispus să ne cumpere mașina ca să ne putem plăti drumul. La o lună după congres, într-o zi toridă, ne întorceam acasă din lucrarea de predicare. Eram obosiți fiindcă merseserăm pe jos din casă în casă și conduseserăm mai multe studii biblice. Acasă însă ne aștepta o surpriză. Mașina noastră era parcată chiar în fața casei! Sub ștergătorul de parbriz era un bilețel pe care scria: „V-am adus mașina înapoi. Este cadoul meu pentru voi. Cu drag, fratele vostru!”.

Mai este o faptă de bunătate care m-a impresionat profund. În 1962, am fost invitat să particip la Școala pentru Serviciul Regatului, care se ținea la South Lansing, New York. Era un curs de o lună pentru supraveghetorii de congregație, de circumscripție și de district. Însă, când am primit invitația, nu aveam loc de muncă și ne descurcam greu cu banii. În plus, fusesem la un interviu de angajare la o companie de telefonie din Pine Bluff. Dacă m-ar fi angajat, aș fi fost primul negru din acea companie. Mai târziu, am fost anunțat că primisem postul. Nu știam ce să fac. Nu aveam bani să merg la New York. Înclinam să accept acel post și să refuz invitația la școală. De fapt, chiar când mă pregăteam să scriu o scrisoare prin care să refuz invitația, s-a întâmplat ceva ce n-am să uit toată viața.

O soră din congregație, al cărei soț nu era Martor, a venit la noi acasă dis-de-dimineață și mi-a dat un plic. Era plin cu bani. Ea și câțiva dintre copilașii ei se treziseră devreme mai multe dimineți la rând ca să meargă la plivit pe câmpurile de bumbac. Astfel au strâns suma de bani de care aveam nevoie ca să merg la New York. Sora mi-a spus: „Du-te la școală și învață cât de mult poți! Apoi întoarce-te și învață-ne și pe noi”. I-am întrebat pe cei de la compania de telefonie dacă puteam începe munca cinci săptămâni mai târziu. Răspunsul a fost un categoric „Nu!”. Dar nu conta. Luasem deja o hotărâre. Sunt foarte fericit că n-am acceptat acea slujbă!

Iată ce își amintește Gloria despre perioada petrecută în Pine Bluff: „Eram îndrăgostită de acel teritoriu! Aveam între 15 și 20 de studii biblice. Dimineața mergeam din casă în casă, după care conduceam studii biblice, uneori până la 11 noaptea. Predicarea ne aducea multe satisfacții! Aș fi rămas cu plăcere în acea formă a serviciului. Trebuie să recunosc că nu voiam să-mi schimb repartiția și să încep lucrarea itinerantă, dar Iehova avea alte planuri cu noi”.

LUCRAREA ITINERANTĂ

Când eram pionieri în Pine Bluff, am făcut cerere pentru pionierat special. Credeam că vom fi aprobați, deoarece supraveghetorul nostru de district voia să ajutăm o congregație din Texas și să slujim acolo ca pionieri speciali. Eram încântați de propunerea lui. De aceea, am tot așteptat, sperând să primim un răspuns, dar cutia de scrisori rămânea goală. Apoi, în sfârșit, am primit o scrisoare! Eram repartizați în lucrarea itinerantă! Asta se întâmpla în ianuarie 1965. Fratele Leon Weaver, actualul coordonator al Comitetului Filialei din Statele Unite, a fost și el numit supraveghetor de circumscripție în aceeași perioadă cu mine.

Aveam emoții. Cu aproximativ un an înainte, supraveghetorul de district, fratele James Thompson Jr, vorbise cu mine despre cerințele pe care trebuia să le îndeplinesc. Cu amabilitate, el îmi arătase câteva domenii în care trebuia să fac îmbunătățiri, menționând calitățile necesare unui bun supraveghetor de circumscripție. La scurt timp după ce am început lucrarea itinerantă, am înțeles cât de utile îmi erau sfaturile lui. După numirea mea, fratele Thompson a fost primul supraveghetor de district cu care am colaborat. Am învățat o mulțime de lucruri de la acest frate fidel.

Apreciez foarte mult ajutorul pe care l-am primit de la acești frați fideli

La vremea aceea, supraveghetorii de circumscripție primeau puțină instruire. Am însoțit o săptămână un supraveghetor de circumscripție care vizita o congregație. Apoi, săptămâna următoare, m-a însoțit el pe mine la vizita într-o altă congregație, dându-mi sfaturi și îndrumări. După aceea însă, am fost lăsați să ne descurcăm singuri. Îmi amintesc că i-am spus Gloriei: „Chiar trebuie să ne lase singuri?”. Cu timpul am înțeles un lucru important: întotdeauna vor exista frați buni, dispuși să te ajute, dar depinde de tine dacă te vei lăsa învățat de ei. Îmi amintesc și acum cu apreciere ajutorul pe care mi l-au dat frații J. R. Brown, pe atunci supraveghetor itinerant, și Fred Rusk, care a fost membru al familiei Betel.

În acele zile, rasismul se făcea simțit peste tot. Odată, în timp ce vizitam o congregație dintr-un oraș din Tennessee, Ku Klux Klan-ul mărșăluia pe străzile orașului. Într-o altă ocazie, în timp ce eram în lucrarea de predicare, ne-am oprit, pentru o mică pauză, la un restaurant fast-food. M-am dus la toaleta bărbaților și am observat că un individ fioros și cu tatuaje specifice naționaliștilor albi se ținea după mine. Dar un frate alb, mult mai vânjos decât mine și decât acel individ, a intrat în toaletă și m-a întrebat: „E totul în regulă, frate Herd?”. Atunci bărbatul respectiv a ieșit în grabă, fără să mai folosească toaleta. Cu trecerea anilor, am înțeles că adevărata cauză a rasismului nu este culoarea pielii, ci păcatul, păcatul adamic care zace în noi toți. Și am mai învățat ceva: un frate de credință îți este frate indiferent de culoarea pielii și este dispus chiar să moară pentru tine la nevoie.

BOGĂȚII SPIRITUALE

Am petrecut în lucrarea itinerantă 33 de ani, dintre care 21 în lucrarea de district. Au fost ani rodnici, plini de bucurii și de experiențe încurajatoare. Dar ne mai aștepta o binecuvântare. În august 1997 ni s-a împlinit visul: am fost invitați să slujim la Betelul din Statele Unite. Trecuseră 38 de ani de la prima noastră cerere. O lună mai târziu, am început serviciul la Betel. Credeam că frații cu răspundere din Betel voiau să lucrez acolo temporar, dar nu s-a întâmplat așa.

Gloria, soția mea, a fost și este o bijuterie pentru mine

La început am fost repartizat la Departamentul pentru serviciu. Aici am învățat multe lucruri. Frații din acest departament primesc o mulțime de întrebări complicate și delicate de la corpurile de bătrâni și de la supraveghetorii de circumscripție din toată țara. Le sunt recunoscător pentru răbdarea cu care m-au instruit și pentru ajutorul pe care mi l-au dat. Și consider că, dacă aș fi din nou repartizat în acest departament, aș fi în continuare un novice.

Eu și Gloria apreciem mult viața la Betel. Întotdeauna ne-a plăcut să ne trezim devreme, iar la Betel acest obicei ne ajută mult. După circa un an, am început să slujesc ca asistent al Comitetului pentru serviciu al Corpului de Guvernare. Apoi, în 1999, am fost numit membru al Corpului de Guvernare. Am învățat multe lucruri de când am primit această repartiție, dar cea mai importantă lecție pe care mi-am însușit-o este aceea că Isus Cristos, și nimeni altul, este capul congregației creștine.

Din 1999, am privilegiul să slujesc în Corpul de Guvernare

Privind retrospectiv, mă simt uneori ca profetul Amos. Iehova a privit spre acel păstor umil care era un biet înțepător de smochine de sicomor, smochinele fiind considerate mâncarea săracilor. Dar Dumnezeu l-a numit pe Amos profet, o repartiție care l-a îmbogățit mult pe plan spiritual. (Am. 7:14, 15) Iehova a privit și la mine, fiul unui fermier sărac din Liberty, și a turnat peste mine bogate binecuvântări, prea multe pentru a le putea menționa. (Prov. 10:22) Chiar dacă viața mea a avut un început modest, acum sunt foarte bogat! Din punct de vedere spiritual, sunt mai bogat decât mi-aș fi putut imagina vreodată!