Cuvântul „amin” înseamnă „așa să fie” sau „adevărat”. El provine dintr-un termen ebraic care are sensul de „a fi fidel”, de „a fi demn de încredere”. Deseori, termenul avea implicații juridice. Cel ce rostea un jurământ spunea la sfârșit „amin” pentru a confirma veridicitatea cuvintelor sale și pentru a-și asuma cele spuse. (Num. 5:22) Când rostea „amin” în public, el avea un motiv în plus să-și respecte cuvântul. (Neem. 5:13)

Un exemplu remarcabil de folosire a cuvântului „amin” este consemnat în Deuteronomul, capitolul 27. După ce au intrat în Țara Promisă, israeliților li s-a cerut să se adune între muntele Ebal și muntele Garizim pentru a asculta citirea Legii. Dar ei nu trebuiau doar să o asculte, ci și să declare că sunt de acord cu ea. Când se citeau consecințele neascultării, ei trebuiau să spună: „Amin!”. (Deut. 27:15-26) Cât de tare trebuie să fi răsunat vocile miilor de bărbați, femei și copii care au rostit într-un glas „amin”! (Ios. 8:30-35) Cu siguranță că ei nu au uitat niciodată cuvintele pe care le-au spus atunci. Acei israeliți și-au ținut promisiunea, deoarece Biblia consemnează: „Israel i-a slujit lui Iehova în toate zilele lui Iosua și în toate zilele bătrânilor care au continuat să trăiască după Iosua și care cunoscuseră toată lucrarea lui Iehova, pe care o făcuse pentru Israel”. (Ios. 24:31)

Și Isus a folosit cuvântul „amin” pentru a întări veridicitatea afirmațiilor sale, dar a făcut-o într-un mod special. El nu folosea acest termen ca replică la o afirmație, ci ca preambul la adevărurile pe care le preda. Uneori, chiar repeta cuvântul, spunând  „amin amin”. (Mat. 5:18; Ioan 1:51) Astfel, el își asigura auditoriul că ceea ce spunea era absolut adevărat. Isus putea vorbi cu această convingere întrucât era singurul în măsură să împlinească toate promisiunile lui Dumnezeu. (2 Cor. 1:20; Rev. 3:14)

Israeliții foloseau cuvântul „amin” și când îi adresau laude și rugăciuni lui Iehova. (Neem. 8:6; Ps. 41:13) Rostind „amin” după rugăciune, cei prezenți își exprimau acordul cu privire la cele spuse. Prin „aminul” lor, ei participau la închinarea ce i se aducea lui Iehova cu acea ocazie, lucru care le bucura inima. Așa s-a întâmplat când regele David a adus arca lui Iehova la Ierusalim. Conform relatării din 1 Cronici 16:8-36, în timpul sărbătorii, David i-a adresat lui Iehova o rugăciune emoționantă sub forma unei cântări. Mulțimea adunată a fost atât de impresionată de cuvintele sale, încât a spus într-un glas „amin” și „l-a lăudat pe Iehova”. Da, răspunsul lor unanim a adus un plus de bucurie acelei zile.

Și creștinii din secolul I au folosit cuvântul „amin” când i-au adresat laude lui Iehova. Scriitorii Bibliei au inclus de multe ori acest cuvânt în scrisorile lor. (Rom. 1:25; 16:27; 1 Pet. 4:11) Cartea Revelația vorbește despre unele creaturi spirituale care îl glorificau pe Iehova spunând: „Amin! Lăudați-l pe Iah!”. (Rev. 19:1, 4) Creștinii din secolul I spuneau de obicei „amin” după rugăciunile rostite cu ocazia întrunirilor. (1 Cor. 14:16) Dar nu repetau acest cuvânt în mod mecanic.

După ce ne-am reamintit modul în care au folosit slujitorii lui Iehova cuvântul „amin”, putem înțelege de ce este atât de potrivit acest termen pentru finele unei rugăciuni. Rostind „amin” la sfârșitul rugăciunilor noastre, arătăm că suntem pe deplin convinși de ceea ce spunem. Iar când zicem „amin”, chiar și în gând, la o rugăciune publică,  arătăm că suntem de acord cu ideile exprimate. Dar să vedem și alte motive pentru care este important să spunem „amin”.

Dovedim că suntem atenți la rugăciune și implicați în serviciul nostru sacru. În timpul rugăciunii, ne închinăm lui Iehova nu numai prin ceea ce spunem, ci și prin modul în care ne comportăm. Întrucât ne dorim să spunem „amin” din toată inima, ne vom strădui să avem o atitudine corectă și să ne concentrăm la rugăciune.

Contribuim la unitatea congregației. În timpul unei rugăciuni publice, toți membrii unei congregații ascultă aceleași cuvinte adresate lui Iehova. (Fap. 1:14; 12:5) Iar când spunem „amin” la unison cu frații și cu surorile noastre, simțim că unitatea dintre noi se întărește. De asemenea, când rostim „amin” în șoaptă sau cu voce tare, îi dăm lui Iehova motive suplimentare de a răspunde la cererea noastră colectivă.

Îl lăudăm pe Iehova. Iehova observă orice act de închinare pe care i-l aducem, indiferent cât de mic ar fi. (Luca 21:2, 3) El vede care este motivația noastră și ce avem în inimă. Chiar și atunci când ascultăm întrunirea la telefon, putem fi siguri că „aminul” nostru umil nu va trece neobservat de Iehova. Prin acest cuvânt, noi îi aducem laude lui Dumnezeu împreună cu congregația.

Deși „aminul” nostru poate părea lipsit de valoare, el are o semnificație deosebită. O enciclopedie biblică spune: „Prin folosirea acestui singur cuvânt, [slujitorii lui Dumnezeu își pot exprima] încrederea, aprobarea și speranța sigură din inima lor”. Ne dorim ca fiecare „amin” pe care îl rostim să-i fie plăcut lui Iehova. (Ps. 19:14)