SE PARE că pe timpul apostolului Pavel nu existau corăbii care să transporte doar pasageri. Pentru a călători pe mare, o persoană trebuia să se informeze dacă exista vreo corabie de mărfuri care mergea în direcția dorită și care lua și pasageri. (Fap. 21:2, 3) Chiar dacă vasul nu mergea exact în locul dorit de călător, acesta putea debarca într-un port de pe rută, unde căuta o altă corabie care să-l ducă mai aproape de destinație. (Fap. 27:1-6)

De obicei călătoriile pe mare se făceau doar în anumite anotimpuri, iar corăbiile nu respectau un orar strict. Marinarii amânau călătoriile nu numai din cauza vremii nefavorabile, ci și din cauza superstițiilor sau a semnelor prevestitoare, cum ar fi o epavă eșuată la mal sau croncănitul unui corb așezat pe catarg. Marinarii profitau de curenții de aer. Astfel, când vântul era favorabil, ei ridicau pânzele. După ce găsea o corabie dispusă să-l ia la bord, călătorul mergea cu bagajele în apropierea locului de îmbarcare și aștepta anunțul cu privire la plecarea iminentă a corabiei.

„În Roma se luase o măsură convenabilă ca să se evite aglomerația de pe docuri”, spune istoricul Lionel Casson. „Aici, portul era situat la gura de vărsare a râului Tibru. În orașul Ostia, aflat în apropiere, era o piață publică mare, înconjurată de oficii administrative. Multe dintre acestea aparțineau navigatorilor din diferite porturi: din Narbonne (actualmente în Franța), din Cartagina (actualmente în Tunisia) ș.a.m.d. Oricine dorea să se îmbarce putea să verifice la oficiile porturilor ce corăbii erau disponibile pe traseul dorit.”

Transportul maritim era mai rapid, însă prezenta și riscuri. În călătoriile sale misionare, Pavel a suferit mai multe naufragii. (2 Cor. 11:25)