ÎN 1997, când capitala era scena ciocnirilor dintre rebeli şi forţele guvernamentale, m-am oferit să duc corespondenţa din Freetown la filiala temporară din Conakry (Guineea).

Odată am urcat într-un autobuz împreună cu alţi oameni. În depărtare se auzeau focuri de armă. Tremuram cu toţii de frică. În timp ce autobuzul se deplasa pe străzile oraşului, ne-am trezit în mijlocul focurilor de armă. Imediat, şoferul autobuzului a întors şi a schimbat traseul. Apoi am fost opriţi de un grup de rebeli înarmaţi, care ne-au ordonat să coborâm din autobuz. După ce ne-au pus mai multe întrebări, ne-au lăsat să plecăm. Mai târziu am fost opriţi de un alt grup de soldaţi. Pentru că unul dintre pasageri îl cunoştea pe comandatul lor, am fost lăsaţi să mergem mai departe. La marginea oraşului am întâlnit un al treilea grup de soldaţi rebeli, care ne-au pus mai multe întrebări, iar apoi  ne-au lăsat să plecăm. În timp ce ne îndreptam spre nord, am trecut prin mai multe puncte de control. La lăsarea serii, autobuzul a ajuns plin de praf la Conakry.

Ulterior am transportat cutii cu literatură, aparatură, documente de la filială şi ajutoare. De obicei călătoream cu maşina sau cu microbuzul. Uneori însă transportam literatură prin pădurile tropicale cu ajutorul hamalilor sau traversam râurile cu canoea.

Într-una din zile, în timp ce transportam aparatură din Freetown în Conakry, microbuzul în care mă aflam a fost oprit la frontieră de soldaţii rebeli. Unul dintre ei a văzut că aveam bagaje şi, plin de suspiciune, a început să-mi pună tot felul de întrebări. Imediat însă l-am zărit printre rebeli pe un fost coleg de clasă. Soldaţii îi spuneau Bătăuşu’. Era soldatul cu înfăţişarea cea mai fioroasă. I-am spus celui care-mi punea întrebări că venisem să-l văd pe Bătăuşu’. Apoi l-am strigat, iar el m-a recunoscut imediat şi a alergat spre mine. Ne-am îmbrăţişat şi am râs. Apoi a devenit serios.

„Ai probleme?”, m-a întrebat el.

„Încerc să ajung în Guineea”, i-am răspuns eu.

Imediat după aceea le-a ordonat soldaţilor să lase microbuzul nostru să treacă fără a mai fi verificat.

De atunci, ori de câte ori ajungeam la acel punct de control, Bătăuşu’ le ordona colegilor lui să mă lase să trec. Le dădeam soldaţilor reviste, pe care le apreciau foarte mult. Nu după mult timp au ajuns să-mi spună „Băiatul cu Turnul de veghe”.