Vestea bună nu a ajuns în multe insule din Micronezia. De aceea, un grup de vestitori din Insulele Marshall au organizat o călătorie de două săptămâni cu barca. Au pornit de pe insula Majuro şi au ajuns pe insulele Wotje şi Ormed din atolul Wotje.

Înainte de a începe călătoria, grupul a pregătit pachete cu literatură pentru a ajunge cu vestea bună la cât mai mulţi oameni.  Fiecare pachet conţinea patru reviste şi două broşuri. Întrucât nu ştiau când aveau să se întoarcă pe aceste insule, vestitorii le-au lăsat pachetele persoanelor interesate şi le-au îndemnat să împartă literatura la rude şi la prieteni. În timpul celor două săptămâni, vestitorii au oferit 531 de broşuri, 756 de reviste şi 7 cărţi.

În februarie 2014, şase Martori din Papua Noua Guinee au pornit într-un tur de predicare de zece zile în satele aflate pe insula vulcanică Karkar. Aici au întâlnit multe persoane receptive la adevăr şi au oferit 1 064 de publicaţii. O soră pe nume Relvie a spus: „În prima zi, la ora trei după-amiaza eram tot în lucrarea de predicare. Am rămas fără apă şi, pentru că vorbiserăm mult, ne dureau maxilarele şi ni se uscase gura. În timp ce vorbeam cu o tânără, am vrut să-i citesc un verset, dar n-am putut pentru că îmi era foarte sete. Atunci tânăra mi-a oferit un pahar cu apă”.

Cu o noapte înainte de a pleca dintr-un sat, a fost organizată o întrunire la care au asistat toţi membrii comunităţii şi conducătorii Bisericii locale. Relvie îşi aminteşte: „M-am simţit la fel ca Ştefan când s-a aflat în faţa Sanhedrinului şi a trebuit să apere adevărul, numai că auditoriul nostru era prietenos”. Cei şase vestitori au fost invitaţi să vorbească, iar după aceea directoarea Şcolii Duminicale Luterane s-a ridicat şi i-a mulţumit uneia dintre vestitoare, care îi era mătuşă, pentru că le-a adus adevărul. Ea a spus: „Tu ai urmat exemplul femeii samaritene  care a mers la rudele ei ca să le vorbească despre lucrurile pe care i le-a spus Isus. Îţi mulţumim că nu ne-ai uitat”.

Într-o dimineaţă, Teariki, un băieţel de şapte ani din insula Tarawa, care face parte din statul Kiribati, se afla în predicare cu tatăl lui, Tueti. La una dintre case au întâlnit un grup de aproximativ zece tineri, băieţi şi fete, care aveau peste 20 de ani. După ce tatăl lui Teariki a prezentat grupului vestea bună despre Regat, unul dintre tineri a spus: „Am văzut că-i luaţi şi pe copii când ieşiţi în predicare. De ce-i obligaţi să meargă cu voi? Sunt prea mici ca să predice despre Dumnezeu”.

Tueti a răspuns: „Vrei să vezi dacă fiul meu este în stare să predice? Eu ies din casă şi îl las pe el să vă arate ce ştie”. Tinerii au spus: „Da, vrem să vedem ce ştie”.

După ce Tueti a ieşit din casă, Teariki i-a întrebat: „Ştiţi care este numele lui Dumnezeu?”.

„Isus”, a spus unul dintre ei. „Dumnezeu”, a răspuns altul. „Domnul”, a zis al treilea.

Teariki a continuat: „Să vedem mai bine ce spune Biblia. Să vedem ce scrie în Isaia 42:5”. După ce a citit versetul, Teariki a întrebat: „Despre cine este vorba în acest verset?”.

Unul dintre tineri a răspuns: „Despre Dumnezeu”. Atunci Teariki a zis: „Da, despre adevăratul Dumnezeu. Dacă citim şi versetul 8, vedem ce ne spune adevăratul Dumnezeu: «Eu sunt Iehova. Acesta este numele meu şi gloria mea n-o voi da altuia.» Deci care este numele lui Dumnezeu?”.

Grupul a răspuns: „Iehova”.

În timp ce toţi îl ascultau cu atenţie, Teariki a întrebat: „De ce trebuie să folosim numele lui Dumnezeu,  Iehova? Răspunsul îl găsim în Faptele 2:21, unde scrie: «Oricine va chema numele lui Iehova va fi salvat». Aşadar, de ce trebuie să folosim numele lui Dumnezeu?”.

Un tânăr din grup a spus: „Ca să fim salvaţi”.

În acel moment, tatăl lui Teariki a intrat şi i-a întrebat pe tineri: „Ce părere aveţi? Sunt în stare copiii noştri să predice? Este potrivit să-i luăm cu noi?”. Întregul grup a recunoscut că şi copiii ştiu să predice şi că este potrivit ca ei să meargă în predicare. Apoi Tueti le-a spus: „Şi voi, la fel ca Teariki, aţi putea să le împărtăşiţi altora adevărurile Bibliei dacă învăţaţi care sunt acestea”.

Jean-Pierre lucrează la biroul de traducere la distanţă din Port-Vila, Vanuatu. În noiembrie 2013, el a făcut o călătorie cu avionul pentru a asista la un congres de circumscripţie ţinut pe insula lui natală. Când Jean-Pierre a aterizat pe insulă, un grup de persoane interesate din partea sudică a insulei l-au întâmpinat şi i-au cerut literatură biblică. El le-a oferit aproape toate revistele pe care le avea. Apoi a venit şi un pastor, care i-a cerut literatură şi l-a rugat pe Jean-Pierre să vină în satul lui. Pastorul i-a spus: „Suntem flămânzi din punct de vedere spiritual. Vrem să vii în satul nostru ca să ne răspunzi la toate întrebările”. A doua zi după congres, Jean-Pierre a pornit dis-de-dimineaţă într-o călătorie lungă pe un munte abrupt. În cele din urmă, a ajuns pe vârful muntelui unde se afla acel sat izolat. După ce a fost primit cu căldură de săteni, Jean-Pierre a discutat cu ei pe baza pliantului „Pot cei care au murit să trăiască din nou?”. El i-a îndemnat pe toţi cei prezenţi, aproximativ 30 de persoane, să urmărească în propria Biblie. Discuţia a durat aproape şapte ore. Acele persoane erau cu adevărat flămânde din punct de vedere spiritual. Un bărbat de 70 de ani a spus: „N-am auzit niciodată o explicaţie atât de clară despre starea morţilor!”.

Jean-Pierre a înnoptat în acel sat şi a fost cazat în aceeaşi cameră cu pastorul. Când Jean-Pierre s-a trezit, pastorul citea o revistă de-a noastră. Jean-Pierre l-a întrebat ce citea, iar pastorul i-a răspuns bucuros că citea despre Regatul lui Dumnezeu. El a fost de acord că Regatul lui Dumnezeu nu se afla în inima fariseilor, pe care Isus îi condamnase în Luca 17:21. De aici a înţeles că Regatul  lui Dumnezeu nu poate fi în inima unei persoane, cum învaţă biserica din care face el parte. Jean-Pierre s-a întors în Port-Vila şi, prin intermediul telefonului, continuă să cultive interesul persoanelor pe care le-a întâlnit în acel sat. Trei fraţi dintr-o congregaţie învecinată s-au oferit să organizeze Comemorarea în acel sat. La eveniment au fost prezente 109 persoane!