În iulie 1951, micuța congregație din Jakarta s-a întrunit pentru a-i ura bun venit lui Peter Vanderhaegen, primul misionar absolvent al Școlii Galaad care a venit în Indonezia. Până la sfârșitul anului au sosit alți 13 misionari din Australia, Germania și Olanda, numărul de vestitori din țară aproape dublându-se.

„Mi-am imaginat că o să merg din casă în casă și o să comunic prin semne”, a relatat Fredrika Renskers, o misionară olandeză. „Dar, întrucât foarte mulți oameni vorbeau olandeza, la început am predicat în principal în această limbă.” Ronald Jacka, din Australia, a povestit: „Unii dintre noi foloseau o fișă de mărturie cu un scurt mesaj în indoneziană. Mă uitam pe fișă înainte să bat la ușă și încercam să spun cuvintele din memorie”.

Cu ajutorul misionarilor, care erau în fruntea lucrării de predicare, numărul vestitorilor a crescut de la 34 la 91 în doar un an. La 1 septembrie 1951 a fost înființată o filială a Societății Watch Tower în casa lui André Elias, în Jakarta Centrală. Ronald Jacka a fost numit serv de filială.

În noiembrie 1951, Peter Vanderhaegen a fost repartizat în Manado, Sulawesi de Nord, unde Theo Ratu și soția lui întemeiaseră o mică grupă. Majoritatea localnicilor se declarau creștini și aveau mare respect față de Cuvântul lui Dumnezeu. Mulți locatari îi invitau în casă pe Martori și îi rugau să le explice doctrine biblice. Deseori, Martorii vorbeau cu grupuri de zece persoane.  După un sfert de oră, îi ascultau 50 de persoane. După o oră, discuția continua în curte, unde se adunau până la 200 de oameni.

La începutul anului 1952, Albert și Jean Maltby au înființat o casă de misionari în Surabaya, Java de Est, al doilea oraș ca mărime din Indonezia. Lor li s-au alăturat șase surori misionare: Gertrud Ott, Fredrika Renskers, Susie și Marian Stoove, Eveline Platte și Mimi Harp. „Majoritatea localnicilor erau musulmani și erau foarte prietenoși, spune Fredrika Renskers. Mulți oameni parcă  așteptau să afle adevărul, de aceea era ușor să începi studii biblice. În trei ani, congregația din Surabaya a ajuns să numere 75 de vestitori.”

Cam pe atunci, un musulman pe nume Azis din Padang, Sumatra de Vest, a scris filialei cerând ajutor spiritual. Azis studiase cu niște pionieri australieni în anii ’30 ai secolului trecut, dar pierduse legătura cu ei în timpul ocupației japoneze. Apoi a găsit din întâmplare o broșură publicată de Martorii lui Iehova. El a scris: „Când am văzut adresa din Jakarta pe broșură, m-am bucurat foarte mult”. Filiala l-a trimis imediat în Padang pe Frans van Vliet, un supraveghetor de circumscripție. Azis i-a spus acestuia că vorbise cu vecinul său, Nazar Ris, un funcționar public însetat după adevăr. Ambii bărbați și familiile lor au acceptat adevărul. Fratele Azis a devenit un bătrân de congregație fidel. Nazar Ris a devenit pionier special și mulți dintre copiii săi sunt Martori zeloși.

La puțin timp după aceea, Frans van Vliet a vizitat în Balikpapan, Kalimantanul de Est, un frate olandez inactiv care reconstruia o rafinărie de petrol distrusă în timpul războiului. Frans l-a însoțit în predicare și l-a încurajat să studieze cu câteva persoane interesate. Înainte să se întoarcă în Olanda, fratele a pus bazele unei mici grupe în Balikpapan.

Mai târziu, o soră nou botezată, Titi Koetin, s-a mutat în Banjarmasin, Kalimantanul de Sud. Titi le-a predicat rudelor ei din comunitatea dayac, ajutându-le pe multe dintre ele să învețe adevărul. Unele dintre acestea s-au întors în satele lor din regiuni izolate ale insulei Kalimantan și au format grupe care apoi au devenit congregații puternice.

Având în vedere că lucrarea de predicare lua repede amploare, frații aveau nevoie de și mai multe publicații în indoneziană. În 1951, cartea „Dumnezeu să fie găsit adevărat” a fost tradusă în indoneziană, dar autoritățile au reformat sistemul de scriere indonezian. Prin urmare, filiala a trebuit să revizuiască traducerea. * Când s-a lansat în cele din urmă, cartea a fost foarte bine primită de cititorii indonezieni.

În 1953, filiala a tipărit 250 de exemplare ale Turnului de veghe în indoneziană, prima ediție locală din ultimii 12 ani. Revista de 12 pagini, multiplicată la șapirograf conținea inițial doar articole de studiu. Trei ani mai târziu, numărul paginilor a crescut la 16, o firmă tipărind în fiecare lună 10 000 de exemplare ale revistei.

Ediția lunară a revistei Treziți-vă! în indoneziană a apărut în 1957, atingând foarte repede un tiraj de 10 000 de exemplare. Din cauza unei crize de hârtie de tipărit la nivel național, frații au trebuit să solicite o autorizație  pentru hârtie. Funcționarul guvernamental care a analizat cererea le-a spus fraților: „Consider că Menara Pengawal (Turnul de veghe) este una dintre cele mai bune reviste din Indonezia și mă bucur să vă ajut să obțineți autorizația pentru hârtie pentru noua voastră revistă”.