Este anul 59 e.n. Câţiva deţinuţi, aflaţi sub paza unor soldaţi obosiţi de drum, intră în Roma prin Porta Capena. Pe colina Palatin se întinde palatul împăratului Nero, păzit de soldaţi pretorieni, care îşi au încinse săbiile sub toga lor obişnuită. * Centurionul Iuliu îşi escortează deţinuţii pe lângă Forul roman şi îi conduce în sus, pe panta colinei Viminal. În calea lor, ei trec pe lângă o grădină cu multe altare ridicate în cinstea zeilor romani şi pe lângă un teren de paradă, unde se desfăşoară şi exerciţii militare.

Unul dintre deţinuţi este apostolul Pavel. Cu câteva luni în urmă, când Pavel se afla pe o corabie aruncată încoace şi încolo de furtună, un înger al lui Dumnezeu i-a spus: „Trebuie să te prezinţi înaintea Cezarului!“ (Fap. 27:24). Se apropie oare momentul ca Pavel să ajungă înaintea împăratului? În timp ce întoarce capul şi cercetează cu privirea capitala Imperiului Roman, fără îndoială că îi vin în minte cuvintele pe care Domnul Isus i le-a spus în apropiere de Turnul Antonia, din Ierusalim: „Fii curajos! Căci, aşa cum ai depus o mărturie temeinică despre mine în Ierusalim, tot aşa va trebui să depui mărturie şi în Roma“ (Fap. 23:10, 11).

Poate că Pavel se opreşte pentru câteva clipe şi priveşte castra praetoria, o fortăreaţă mare, cu ziduri înalte de cărămidă roşie, cu turnuri şi creneluri, care găzduieşte soldaţi pretorieni. Aceştia au atât rolul de gardă personală a împăratului, cât şi de corp de poliţie a oraşului. În fortăreaţă  sunt staţionate douăsprezece cohorte * pretoriene şi mai multe cohorte urbane, ea putând adăposti câteva mii de soldaţi, inclusiv trupe de cavalerie. Castra praetoria le aminteşte tuturor cât de mare este puterea împăratului. Întrucât gărzii pretoriene îi revine şi sarcina de a se ocupa de deţinuţii din provincii, Iuliu îşi conduce grupul prin una dintre cele patru porţi principale ale oraşului. După o călătorie plină de pericole, care a durat mai multe luni, el ajunge în sfârşit cu deţinuţii la destinaţie (Fap. 27:1–3, 43, 44).

În călătoria spre Roma s-au petrecut lucruri uimitoare. Pavel a primit viziuni de la Dumnezeu, prin care a fost înştiinţat că toţi membrii echipajului aveau să supravieţuiască unui naufragiu. Pe insula Malta, el a fost muşcat de un şarpe veninos, însă nu i s-a întâmplat nimic rău. Iar după ce a vindecat oameni bolnavi, localnicii au început să spună că este un dumnezeu. Vestea despre aceste evenimente s-a răspândit, probabil, printre membrii superstiţioşi ai gărzii pretoriene.

Pavel se întâlnise deja cu fraţi din Roma, care ‘veniseră în întâmpinarea lui până la Piaţa lui Apius şi la Trei Cârciumi’ (Fap. 28:15). Apostolul dorea să predice vestea bună şi în Roma. Însă cum putea predica, având în vedere că era privat de libertate? (Rom. 1:14, 15) Se pare că deţinuţii erau predaţi însuşi comandantului gărzii. În acest caz, este posibil ca Pavel să fi fost predat prefectului pretorian Afranius Burrus *, care era, după toate probabilităţile, a doua persoană ca importanţă după împărat. Cert e însă că Pavel este păzit de un soldat pretorian, şi nu de centurioni. I se permite să-şi închirieze o locuinţă, să primească vizitatori şi chiar să le predice acestora „fără piedici“ (Fap. 28:16, 30, 31).

Exercitându-şi atribuţiile judecătoreşti, probabil că Burrus, înainte de a-i vorbi lui Nero despre acest caz, îl interoghează pe Pavel la palat sau în cazarma pretoriană. Pavel se foloseşte de această ocazie unică pentru a le depune mărturie „atât celor mici, cât şi celor mari“ (Fap. 26:19–23). Nu se ştie la ce concluzie a ajuns Burrus în urma interogatoriului. Pavel însă nu este trimis în închisoarea din cazarma pretoriană. *

 Locuinţa închiriată de Pavel este suficient de încăpătoare pentru a-i primi atât pe „bărbaţii de seamă ai iudeilor“, cât şi pe cei ce „au venit în număr mai mare la el“. Astfel, el le depune mărturie tuturor celor care vin ‘în locul unde este găzduit’. Un auditoriu nelipsit îl constituie soldaţii pretorieni, care, „de dimineaţă până seara“, îl aud pe Pavel „depunând o mărturie temeinică“ evreilor despre regatul lui Dumnezeu şi despre Isus (Fap. 28:17, 23).

Cohorta pretoriană aflată în serviciu la palat se schimbă în fiecare zi. Şi soldaţii care îl păzesc pe Pavel se schimbă cu regularitate. În timpul celor doi ani de detenţie, soldaţii îl aud pe apostol dictând scrisorile către creştinii efeseni, filipeni, coloseni şi evrei. Totodată, soldaţii îl văd cum scrie el însuşi scrisoarea către un creştin pe nume Filimon. De asemenea, Pavel îi acordă o atenţie specială lui Onisim, un sclav fugar, ‘căruia i-a devenit tată când era în lanţuri’ şi pe care îl trimite înapoi la stăpânul său (Filim. 10). Fără îndoială că apostolul se interesează în mod sincer şi de cei care îl păzesc (1 Cor. 9:22). Ni-l putem imagina întrebându-l pe un soldat care este rolul diferitelor componente ale armurii şi folosind apoi informaţiile într-o ilustrare sugestivă (Ef. 6:13–17).

Privarea de libertate a lui Pavel contribuie „la progresul veştii bune“ în rândul membrilor gărzii pretoriene, precum şi în rândul altor persoane (Filip. 1:12, 13). Cei care locuiesc în castra praetoria au cunoştinţe pe tot cuprinsul Imperiului Roman, dar şi printre cei de la vasta curte a împăratului — membri ai familiei, slujitori şi sclavi, dintre care unii devin creştini (Filip. 4:22). Întrucât Pavel depune mărturie cu îndrăzneală, fraţii din Roma prind curaj ca să „vestească fără teamă cuvântul lui Dumnezeu“ (Filip. 1:14).

Activitatea de predicare desfăşurată de Pavel în Roma ne încurajează să depunem mărturie atât „în timpuri prielnice“, cât şi „în timpuri dificile“ (2 Tim. 4:2). Unii dintre noi nu pot ieşi din casă, se află în aziluri sau în spitale ori sunt închişi pentru credinţă. Indiferent de situaţia noastră, am putea să le predicăm celor care ne vizitează, probabil agenţilor de vânzări sau celor care ne ajută cu diverse servicii. ‘Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat’, spune Biblia. Când ne folosim de orice ocazie pentru a depune mărturie în mod curajos, constatăm noi înşine acest adevăr (2 Tim. 2:8, 9).