Părinţii mei au divorţat când eram mic. Mama a fost nevoită să-şi crească singură copiii: pe mine şi pe ceilalţi fraţi mai mari ai mei, doi băieţi şi o fată. Pe atunci, în Franţa, metodele folosite în şcolile speciale pentru surzi erau diferite de cele din prezent, iar unele dintre ele produceau multă suferinţă. Cu toate acestea, încă din copilărie, am avut un avantaj pe care mulţi surzi nu-l au. Să vă explic.

Pe timpul acela, mulţi învăţători credeau că elevii surzi trebuiau obligaţi să înveţe să vorbească şi să citească de pe buze. De fapt, în Franţa, unde am crescut eu, limbajul semnelor era interzis în şcoli. În timpul orelor, unii copii surzi erau legaţi cu mâinile la spate.

Înainte de a merge la şcoală, am luat ore de logopedie în fiecare săptămână. Eram ţinut de maxilare sau de cap şi obligat să scot de mai multe ori sunete pe care nu le auzeam. Nu puteam comunica cu ceilalţi copii. Acei ani mi-au pricinuit multă suferinţă.

Apoi, la vârsta de şase ani, am mers la o şcoală specială cu internat, unde am cunoscut pentru prima oară alţi copii surzi. Însă şi aici era interzis limbajul semnelor. Dacă vorbeam prin semne în timpul orelor, eram fie loviţi peste degete, fie traşi de păr. Cu toate acestea, făceam semne pe ascuns, folosind coduri inventate de noi. În sfârşit, puteam să comunic cu ceilalţi copii! Au urmat patru ani fericiţi din viaţa mea.

Din nefericire însă, la vârsta de zece ani am fost mutat la o şcoală primară pentru copii auzitori. Am suferit foarte mult. Am crezut că toţi ceilalţi copii surzi au murit şi că numai eu mai rămăsesem. Urmând sfaturile medicilor, care se temeau că voi uita ce învăţasem la lecţiile de logopedie, familia mea nu a învăţat limbajul semnelor şi nu mi-a dat voie să stau în compania copiilor surzi. Şi acum îmi amintesc de vizita la un specialist în probleme de auz. Avea pe birou o carte de limbajul semnelor. Când am văzut imaginile de pe copertă, am arătat spre ea şi am cerut cartea. Doctorul a ascuns-o imediat. *

Mama s-a străduit să ne crească după principiile biblice. Ne lua cu ea la întrunirile Martorilor lui Iehova din Mérignac, de lângă Bordeaux. Nu înţelegeam prea multe lucruri la întruniri. Însă fraţii şi surorile din congregaţie stăteau cu rândul lângă mine şi-mi scriau ideile care se discutau. Am fost impresionat de iubirea şi de interesul lor. Acasă, mama studia Biblia cu mine, însă nu înţelegeam pe deplin sensul celor învăţate. Mă simţeam ca profetul Daniel, care a spus după ce a primit o profeţie de la un înger: „Am auzit, dar n-am înţeles“ (Daniel 12:8). Eu însă vedeam, dar nu înţelegeam.

Cu toate acestea, învăţăturile de bază ale Bibliei au prins, încetul cu încetul, rădăcini în inima mea. Preţuiam lucrurile pe care le înţelegeam şi încercam să le aplic în viaţă. De asemenea, învăţam observând cum se purtau ceilalţi. Biblia ne spune, de exemplu, să fim răbdători (Iacov 5:7, 8). Eu însă nu înţelegeam la ce se referă cuvântul „răbdare“. Dar, observându-i pe fraţii mei de credinţă cum manifestau această calitate, am ajuns să înţeleg ce este răbdarea. Într-adevăr, congregaţia creştină a fost un mare ajutor pentru mine.

Când eram adolescent, am văzut pe stradă câţiva tineri surzi care comunicau în limbajul semnelor. Am început să mă întâlnesc cu ei pe ascuns şi să învăţ limbajul semnelor francez. Cu toate acestea, am continuat să asist la întrunirile creştine. Aici l-am întâlnit pe Stéphane, un Martor tânăr, care s-a ocupat în mod special de mine. Depunea mari eforturi ca să comunicăm. M-am ataşat mult de el. Nu după mult timp însă, am primit o grea lovitură. Stéphane a fost trimis la închisoare pentru că refuzase să facă serviciul militar. Acest lucru m-a descurajat atât de mult, încât nu am mai mers la întruniri decât foarte rar.

După unsprezece luni, Stéphane a ieşit din închisoare şi s-a întors acasă. Am fost foarte surprins când Stéphane a început să comunice cu mine în limbajul semnelor. Nu-mi venea să cred! Ce se întâmplase? În închisoare, Stéphane învăţase limbajul semnelor francez. Când i-am observat mişcările mâinilor şi expresia feţei, mi-am dat imediat seama ce avea să însemne acest lucru pentru mine. Eram în culmea fericirii!

Stéphane a început să studieze Biblia cu mine. Abia atunci am început să înţeleg cu adevărat învăţăturile Bibliei. Era ca şi cum aş fi pus cap la cap piesele unui puzzle! Când eram copil, îmi plăcea să mă uit la imaginile din publicaţiile noastre biblice. Făceam comparaţii între personaje şi examinam fiecare detaliu pentru a-mi întipări în minte relatările. Învăţasem despre Avraam, despre „sămânţă“ şi despre „marea mulţime“ (Geneza 22:15–18; Revelaţia 7:9). Însă aceste noţiuni au căpătat cu adevărat sens pentru mine abia când mi-au fost explicate în limbajul semnelor. În sfârşit, găsisem limba pe care puteam să o înţeleg şi în care puteam să comunic!

Pentru că acum înţelegeam ce se spunea la întruniri, inima mi-a fost sensibilizată şi am vrut să cunosc mai multe lucruri. Cu ajutorul lui Stéphane, am ajuns să înţeleg din ce în ce mai bine adevărul biblic, iar în 1992 mi-am dedicat viaţa lui Iehova Dumnezeu şi m-am botezat. Deşi făcusem progrese frumoase, eram încă o persoană închisă şi timidă din cauza lipsei de comunicare din perioada copilăriei.

În cele din urmă, micul grup de surzi din care făceam şi eu parte s-a alăturat unei congregaţii din Pessac, o suburbie a oraşului Bordeaux. Această schimbare a fost bine-venită şi am continuat să fac progrese pe plan spiritual. Chiar dacă îmi era greu să comunic cu ceilalţi, prietenii mei auzitori făceau tot posibilul să înţeleg totul. Un cuplu, Gilles şi Elodie, s-au străduit să comunice cu mine. Adesea, ei mă invitau după întruniri să luăm masa împreună sau să bem o cafea. Am legat astfel o prietenie frumoasă. Ce bucurie este să faci parte dintr-un popor care urmează căile iubitoare ale lui Dumnezeu!

În această congregaţie am întâlnit-o pe Vanessa, o soră încântătoare, sensibilă şi cu un puternic simţ al dreptăţii. Ea nu a considerat deficienţa mea un obstacol, ci o ocazie de a învăţa să comunice cu o persoană surdă. M-am îndrăgostit de ea, iar în 2005 ne-am căsătorit. Deşi comunicarea nu este unul dintre punctele mele tari, Vanessa m-a ajutat să lupt cu timiditatea şi să nu ezit să mă exprim. Apreciez sincer sprijinul pe care mi-l oferă ca să mă achit de responsabilităţile mele.

În anul în care ne-am căsătorit, Filiala Martorilor lui Iehova din Louviers (Franţa) m-a invitat să particip pentru o lună la un curs pentru traducători. În ultimii ani, filiala a depus eforturi pentru a produce materiale video în limbajul semnelor francez. Dar, având în vedere volumul mare de muncă, echipa de traducători avea nevoie de ajutor.

Atât eu, cât şi Vanessa am considerat că este un mare privilegiu şi un dar de la Iehova să slujesc la filială. Însă recunosc că ne-am făcut şi unele griji. Ne-am întrebat: Ce se va întâmpla cu grupa noastră de limbajul semnelor? Ce vom face cu casa? Îşi va găsi Vanessa un loc de muncă în zonă? Însă Iehova s-a îngrijit într-un mod extraordinar de noi şi ne-a oferit o soluţie la fiecare problemă. Într-adevăr, am simţit iubirea lui Iehova pentru noi şi pentru cei surzi.

Participarea la activitatea de traducere m-a ajutat să înţeleg mai bine câte eforturi se depun pentru a-i ajuta pe surzi să-l cunoască pe Dumnezeu. Mă bucur când văd că mulţi colaboratori creştini se străduiesc să înveţe câteva semne ca să comunice cu mine. Nu mă simt deloc neglijat! De fapt, aceste exprimări de iubire dovedesc unitatea extraordinară care există în poporul lui Iehova (Psalmul 133:1).

Îi sunt recunoscător lui Iehova că, prin intermediul congregaţiei creştine, s-a îngrijit întotdeauna să existe cineva care să mă ajute. De asemenea, mă simt onorat că Iehova, Creatorul nostru iubitor, m-a folosit pentru a-i ajuta pe surzi să-l cunoască şi să se apropie de el. Aştept cu nerăbdare ziua în care barierele din calea comunicării vor fi înlăturate şi toţi, ca o familie unită, vom vorbi ‘limba pură’, adică adevărul despre Iehova Dumnezeu şi despre scopurile sale (Ţefania 3:9).