l-a biciuit: De obicei, înainte să fie executat pe stâlp, un condamnat era biciuit. Cedând la strigătele insistente ale evreilor care cereau executarea lui Isus și eliberarea lui Baraba, Pilat l-a luat pe Isus și „l-a biciuit”. (Mt 20:19; 27:26) Cel mai îngrozitor instrument pentru biciuire era flagelul (în latină, flagellum). El era format din câteva funii sau curele din piele prinse de un mâner. Din câte se pare, pe aceste curele erau fixate bucăți ascuțite de os sau de metal pentru ca loviturile să fie și mai dureroase.

coroană: Vezi nota de studiu de la Mr 15:17.

l-au îmbrăcat cu o mantie purpurie: Vezi nota de studiu de la Mr 15:17.

Salutare: Vezi nota de studiu de la Mt 27:29.

Iată omul!: Aceste cuvinte ale lui Pilat par să exprime atât respect, cât și milă. Deși bătut și rănit, Isus a dovedit o atitudine plină de demnitate și de calm, pe care până și Pilat a recunoscut-o. Expresia ecce homo, prin care Vulgata redă cuvintele lui Pilat, constituie tema a numeroase opere artistice. Cei care cunoșteau Scripturile ebraice și care au auzit cuvintele lui Pilat și-au adus aminte, probabil, de profeția mesianică din Za 6:12: „Iată-l pe omul al cărui nume este Vlăstarul”.

Noi avem o lege: Văzând că acuzațiile lor de natură politică n-au dat niciun rezultat, iudeii și-au dezvăluit adevărata intenție și au adus împotriva lui Isus o acuzație de natură religioasă, aceea de blasfemie. Cu câteva ore înainte, ei prezentaseră aceeași acuzație în fața Sanhedrinului. Pentru Pilat însă, era o acuzație nouă.

de sus: Sau „din cer”. Termenul grecesc ánōthen este redat prin „de sus” aici și în Iac 1:17; 3:15, 17. Același termen este folosit în Ioa 3:3, 7, unde poate fi redat atât prin „din nou”, cât și prin „de sus”. (Vezi nota de studiu de la Ioa 3:3.)

omul: Probabil că prin acest cuvânt Isus nu s-a referit în mod specific la Iuda Iscariot sau la vreo altă persoană, ci la toți cei care au fost complici la moartea sa. Printre ei s-au numărat Iuda, „preoții principali și întregul Sanhedrin” și chiar „mulțimile” care au fost convinse să ceară eliberarea lui Baraba. (Mt 26:59-65; 27:1, 2, 20-22; Ioa 18:30, 35)

prieten al Cezarului: Acest titlu onorific le era acordat deseori guvernatorilor din provinciile Imperiului Roman. Dar, în acest context, conducătorii evrei l-au folosit, din câte se pare, într-un sens mai larg, insinuând că Pilat putea fi acuzat că tolera un act de înaltă trădare. Cezarul din timpul acela era împăratul Tiberiu, cunoscut pentru obiceiul său de a-i executa pe toți cei pe care îi considera neloiali, inclusiv pe demnitarii de rang înalt. De exemplu, Lucius Aelius Seianus, comandantul gărzii pretoriene, purta titlul oficial de „prieten al Cezarului”. El putea fi considerat al doilea în ierarhie după Tiberiu. Cât timp a fost la putere, influentul Seianus l-a protejat și l-a susținut pe Pilat, care era un favorit al său. Dar, în 31 e.n., Seianus a căzut în dizgrația lui Tiberiu, care l-a acuzat de sedițiune și a poruncit ca el și mulți dintre susținătorii lui să fie executați. Acest eveniment s-a petrecut cu puțin timp înainte ca Isus să compară în fața lui Pilat. Viața lui Pilat putea fi deci amenințată dacă saducheii i s-ar fi plâns împăratului cu privire la el și, mai ales, dacă l-ar fi acuzat că ʻnu era prieten al Cezarului’. Întrucât îi iritase deja pe iudei, Pilat nu voia să riște alte divergențe cu ei, cu atât mai puțin să fie acuzat de lipsă de loialitate. Așadar, se pare că Pilat a permis ca teama de un împărat gelos să-l influențeze, astfel că l-a condamnat la moarte pe Isus, un om despre care știa că este nevinovat.

Cezarului: Vezi nota de studiu de la Mt 22:17.

scaun de judecată: Vezi nota de studiu de la Mt 27:19.

Pardoseala de Piatră: În ebraică, acest loc se numea Gabata, cuvânt de origine incertă, care înseamnă, probabil, „colină”, „înălțime” sau „spațiu deschis”. Denumirea lui grecească, Lithóstrōton (Pardoseală de Piatră), poate desemna o simplă pardoseală de piatră sau o pardoseală decorativă. Unii erudiți consideră că Pardoseala de Piatră era o suprafață acoperită cu mozaic. Locul exact unde se afla această pardoseală nu se cunoaște. Este posibil să fi fost într-un loc deschis din fața palatului lui Irod cel Mare, deși unii erudiți sugerează alte locuri.

ebraică: Vezi nota de studiu de la Ioa 5:2.

ziua Pregătirii Paștelui: „Ziua Pregătirii” desemna ziua care preceda sabatul săptămânal; în această zi, iudeii se pregăteau pentru sabat. (Vezi nota de studiu de la Mr 15:42.) Totuși, Ioan adaugă aici cuvântul „Paștelui”. Momentul la care se referă el în acest context corespunde dimineții zilei de 14 nisan, ziua procesului și a morții lui Isus. Ziua de Paște începuse în seara precedentă, seară în care, așa cum arată celelalte evanghelii, Isus și apostolii luaseră masa de Paște. (Mt 26:18-20; Mr 14:14-17; Lu 22:15) Cristos a respectat în mod perfect dispozițiile Legii, inclusiv pe aceea de a sărbători Paștele în 14 nisan. (Ex 12:6; Le 23:5) Chiar dacă 14 nisan 33 e.n. a fost ziua de Paște, ea putea fi considerată și ziua Pregătirii Paștelui în sensul că în acea zi se pregătea Sărbătoarea Turtelor Nedospite, care dura șapte zile și care începea în ziua următoare. Întrucât Sărbătoarea Turtelor Nedospite urma imediat după ziua de Paște, ambele sărbători erau denumite uneori „Paște”. (Lu 22:1) Ziua de după 14 nisan era întotdeauna un sabat, indiferent în ce zi a săptămânii cădea. (Le 23:5-7) În 33 e.n., 15 nisan a căzut chiar în ziua de sabat săptămânal, astfel că acea zi a fost „o zi mare” de sabat, sau un sabat dublu. (Vezi nota de studiu de la Ioa 19:31.)

pe la ceasul al șaselea: Adică aproximativ ora 12. (Pentru o explicație a contradicției aparente dintre această relatare și cea consemnată de Marcu, care spune că Isus a fost țintuit pe stâlp la „ceasul al treilea”, vezi nota de studiu de la Mr 15:25.)

ducându-și stâlpul de tortură: Potrivit relatării lui Ioan, Isus și-a dus singur stâlpul de tortură. Totuși, celelalte evanghelii (Mt 27:32; Mr 15:21; Lu 23:26) spun că Simon din Cirena a fost obligat să ducă stâlpul până la locul execuției. Relatarea lui Ioan este uneori condensată și, în multe cazuri, el nu a repetat ceea ce era deja menționat în celelalte evanghelii. De aceea, nu este surprinzător că în evanghelia lui Ioan este omis detaliul că Simon a fost obligat să ducă stâlpul.

stâlpul de tortură: Vezi nota de studiu de la Mt 27:32.

Loc al Craniului: Expresia grecească Kraníou Tópos reprezintă redarea numelui ebraic Golgota. (Vezi nota de studiu de la Golgota, din acest verset. Pentru o analiză a termenului ebraică, așa cum apare în Scripturile grecești creștine, vezi nota de studiu de la Ioa 5:2.) Unele traduceri ale Bibliei folosesc în Lu 23:33 termenul Calvar, care provine din latinescul calvaria („craniu”), ce apare în Vulgata.

Golgota: Provine din termenul gulgólet, din limba ebraică, însemnând „craniu”. (Compară cu Ju 9:53; 2Re 9:35, unde termenul gulgólet este redat prin „craniu”.) În zilele lui Isus, locul se afla în afara zidurilor Ierusalimului. Deși nu se cunoaște locația exactă, unii consideră că e posibil ca Golgota să se fi aflat în apropierea locului în care astăzi se găsește Biserica Sfântului Mormânt. (Vezi Ap. B12.) Relatarea biblică nu precizează că Golgota era pe un deal, dar spune că unii au putut privi de la distanță executarea lui Isus. (Mr 15:40; Lu 23:49)

stâlpul de tortură: Sau „stâlpul de execuție”. (Vezi Glosarul, „Stâlp”; „Stâlp de tortură”.)

ebraică: Vezi nota de studiu de la Ioa 5:2.

latină: Aceasta este singura menționare concretă a limbii latine în textul inspirat al Bibliei. Pe vremea lui Isus, latina era limba folosită de autoritățile romane din Israel. Ea apărea pe inscripțiile oficiale, dar nu era limba vorbită de popor. Faptul că în Israel se vorbeau mai multe limbi explică, probabil, de ce inscripția pusă de Pilat deasupra capului lui Isus Cristos (Ioa 19:19), care conținea motivul execuției sale, era scrisă în latină, limba oficială, precum și în ebraică și în greacă (koine). Unele cuvinte și expresii din Scripturile grecești creștine provin din limba latină. (Vezi Glosarul, „Latină”; „Introducere la cartea Marcu”.)

i-au luat veșmintele și le-au împărțit: Vezi nota de studiu de la Mt 27:35.

sora mamei sale: Vezi nota de studiu de la Mr 15:40.

Clopa: În Biblie, acest nume apare doar aici. Mulți bibliști consideră că Clopa este unul și același cu Alfeu menționat în Mt 10:3; Mr 3:18; Lu 6:15 și Fa 1:13. După cum arată alte exemple din Biblie, nu era neobișnuit ca o persoană să aibă două nume. (Compară cu Mt 9:9; 10:2, 3; Mr 2:14.)

discipolul pe care îl iubea: Adică cel pe care Isus îl iubea în mod deosebit. Acesta este al doilea dintre cele cinci pasaje în care este menționat un discipol „pe care îl iubea” Isus sau „pentru care Isus avea afecțiune”. (Ioa 13:23; 20:2; 21:7, 20) În general, se crede că acest discipol este apostolul Ioan. (Vezi nota de studiu de la Ioa 13:23.)

i-a zis discipolului: „Iată-ți mama!”: Din iubire și grijă față de mama sa, Maria (care era, din câte se pare, văduvă la momentul acela), Isus i-a încredințat-o lui Ioan, apostolul iubit. (Vezi nota de studiu de la Ioa 13:23.) Isus nu se gândea doar la necesitățile fizice și materiale ale mamei sale. Mai presus de toate, era preocupat de bunăstarea ei spirituală. Apostolul Ioan își demonstrase deja credința; în schimb, în ceea ce-i privește pe frații lui Isus, nimic nu indică faptul că erau discipoli la acea vreme. (Mt 12:46-50; Ioa 7:5)

vin acru: Vezi nota de studiu de la Mt 27:48.

tulpină de isop: În Scripturile grecești creștine, termenul grecesc hýssōpos, redat de regulă prin „isop”, apare doar de două ori: aici și în Ev 9:19. Erudiții au opinii diferite în ce privește planta menționată în acest verset. Unii consideră că ea corespunde plantei numite „isop” în Scripturile ebraice, plantă pe care mulți o identifică cu o varietate de măghiran (Origanum maru; Origanum syriacum). (Le 14:2-7; Nu 19:6, 18; Ps 51:7) Acest isop a fost folosit de israeliți în Egipt pentru a stropi cu sângele animalului pascal cei doi ușori și partea de sus a ușii caselor lor. (Ex 12:21, 22) Astfel, unii sugerează că această plantă era la îndemână când Isus a fost executat, întrucât fusese folosită cu ocazia sărbătorii Paștelui. Alții cred că o tulpină de măghiran nu ar fi fost suficient de rigidă ca să susțină un burete îmbibat în vin și nici suficient de lungă pentru a duce buretele până la gura lui Isus. O altă opinie este că isopul menționat aici putea fi un mănunchi de măghiran legat de o trestie și ridicat până la gura lui Isus. Această ipoteză concordă cu relatările paralele din Mt 27:48 și Mr 15:36, unde se spune că buretele îmbibat în vin acru a fost înfipt „într-o trestie”.

și-a dat spiritul: Sau „și-a dat ultima suflare”, „a încetat să respire”. Termenul „spirit” (în greacă, pneúma) poate fi înțeles aici cu sensul de „respirație” sau „forță de viață”. Lucrul acesta este confirmat de folosirea verbului grecesc ekpnéō (lit. „a expira”) în relatările paralele din Mr 15:37 și Lu 23:46 (unde este redat prin „și-a dat ultima suflare”, sau, potrivit redării alternative din nota de studiu de la Mr 15:37, „a încetat să respire”). Unii sugerează că folosirea termenului grecesc redat prin „și-a dat” arată că Isus a încetat în mod deliberat să lupte ca să rămână în viață, întrucât toate lucrurile ʻse împliniseră’. În orice caz, este cert că el „și-a dat viața” de bunăvoie. (Is 53:12; Ioa 10:11)

ziua Pregătirii: Ziua de dinaintea sabatului săptămânal. În această zi, evreii se pregăteau de sabat făcând mai multă mâncare și terminând orice activitate ce nu putea fi amânată până după sabat. Ziua Pregătirii menționată în acest verset a căzut în 14 nisan. (Mr 15:42; vezi Glosarul, „Pregătirea”) Conform Legii mozaice, corpurile moarte nu trebuiau ʻsă rămână peste noapte pe stâlp’, ci să fie înmormântate „în aceeași zi”. (De 21:22, 23; compară cu Ios 8:29; 10:26, 27)

acea zi de sabat era o zi mare: Ziua de după Paște (15 nisan) era întotdeauna un sabat, indiferent în ce zi a săptămânii cădea. (Le 23:5-7) Când acest sabat special coincidea cu sabatul obișnuit (sau a șaptea zi a săptămânii evreiești, zi care începea vineri, la apusul soarelui, și se încheia sâmbătă, la apusul soarelui), el era numit „o zi mare” de sabat. Un astfel de sabat a urmat după ziua în care a murit Isus – o zi de vineri. Între 31 și 33 e.n., singurul an în care 14 nisan a căzut într-o zi de vineri a fost 33 e.n. Lucrul acesta duce la concluzia că Isus a murit în 14 nisan 33 e.n.

să le fie zdrobite picioarele: În latină, această practică se numea crurifragium. Era o formă de pedeapsă crudă și violentă, care se aplica, probabil, pentru a grăbi moartea celor atârnați pe stâlp. O persoană atârnată pe stâlp respira cu dificultate. Dacă i se zdrobeau picioarele, ea nu se mai putea ridica pentru a elibera presiunea exercitată asupra plămânilor și, prin urmare, murea asfixiată.

Niciun os nu-i va fi zdrobit: Aceste cuvinte reprezintă un citat din Ps 34:20. Când a instituit Paștele, Iehova a poruncit cu privire la mielul (sau iedul) care trebuia sacrificat în acea noapte: „Să nu-i zdrobiți niciun os”. (Ex 12:46; Nu 9:12) Pavel l-a numit pe Isus „mielul nostru pascal” și, în conformitate cu acest model profetic și cu profeția din Ps 34:20, niciun os al lui Isus nu a fost zdrobit. (1Co 5:7; vezi nota de studiu de la Ioa 1:29) Ceea ce fusese prezis s-a întâmplat întocmai, chiar dacă, din câte se pare, soldații romani aveau obiceiul de a zdrobi picioarele celor atârnați pe stâlp, posibil pentru a le grăbi moartea. (Vezi nota de studiu de la Ioa 19:31.) Soldații le-au zdrobit picioarele celor doi răufăcători atârnați pe stâlp alături de Isus, dar, când au văzut că Isus murise deja, lui nu i-au zdrobit picioarele. În schimb, unul dintre ei „i-a împuns coasta cu o suliță”. (Ioa 19:33, 34)

Iosif: Vezi nota de studiu de la Mr 15:43.

Arimateea: Vezi nota de studiu de la Mt 27:57.

iudeilor: Din câte se pare, este vorba despre autoritățile iudaice, sau conducătorii religioși evrei. (Vezi nota de studiu de la Ioa 7:1.)

Nicodim: Doar Ioan menționează că Nicodim l-a ajutat pe Iosif din Arimateea să pregătească corpul lui Isus pentru înmormântare. (Vezi nota de studiu de la Ioa 3:1.)

un amestec: În unele manuscrise apare redarea „un sul”, însă formularea din această traducere se găsește în multe manuscrise vechi și demne de încredere.

smirnă: Vezi Glosarul.

aloe: Nume dat unui arbore care produce o substanță aromatică, folosită în timpurile biblice ca parfum. (Ps 45:8; Pr 7:17; Cân 4:14) Aloea adusă de Nicodim era, probabil, extrasă din lemnul de aloe despre care vorbesc Scripturile ebraice. Când un corp mort era pregătit în vederea înmormântării, se folosea pulbere de aloe amestecată cu smirnă, probabil pentru a neutraliza mirosul corpului în descompunere. Majoritatea bibliștilor identifică arborele de aloe menționat în Biblie cu Aquilaria agallocha (al cărui lemn este numit uneori „lemn de vultur”), care în prezent se găsește mai ales în India și în zonele din jur. Acest arbore poate atinge înălțimea de 30 m. Interiorul trunchiului și al ramurilor conține rășină și ulei plăcut mirositor, din care se extrage un parfum foarte apreciat. Din câte se pare, lemnul de aloe este mai parfumat când începe să putrezească, de aceea este uneori îngropat în pământ pentru a se descompune mai repede. În trecut, el era transformat în pulbere fină, care era vândută sub numele de „aloe”. Unii bibliști consideră că termenul „aloe” din acest verset se aplică la planta care poartă în prezent denumirea botanică de Aloe vera, folosită nu pentru parfumul ei, ci pentru proprietățile terapeutice.

litre: În general, termenul grecesc lítra (la singular) făcea referire la o unitate de măsură echivalentă cu litra romană (în latină, libra), adică cu 327 g. Astfel, amestecul menționat aici cântărea aproximativ 33 kg. (Vezi Ap. B14.)

mormânt: Vezi nota de studiu de la Mt 27:60.