Samaria: În secolul I, Samaria era numele teritoriului aflat sub dominație romană pe unde Isus a trecut ocazional. Ulterior, discipolii au răspândit acolo învățătura creștină. Chiar dacă în prezent nu se cunosc exact granițele acestui teritoriu, se știe că el se afla între Galileea (la nord) și Iudeea (la sud) și că se întindea de la râul Iordan spre vest până la câmpiile de coastă ale Mării Mediterane. Cea mai mare parte a acestui teritoriu cuprindea ținuturile care aparținuseră cândva tribului lui Efraim și unei jumătăți a tribului lui Manase, aflate la vest de Iordan. Deși Isus trecea uneori prin Samaria în drumul său spre sau dinspre Ierusalim (Ioa 4:3-6; Lu 9:51, 52; 17:11), el le-a spus apostolilor să nu predice în orașele samaritene, deoarece principala lor misiune era aceea de a merge „la oile pierdute ale casei lui Israel”, adică la evrei (Mt 10:5, 6). Dar această interdicție a fost doar temporară. Chiar înainte de înălțarea sa la cer, Isus le-a spus discipolilor că trebuiau să anunțe vestea bună în „Samaria” și „până în cea mai îndepărtată parte a pământului”. (Fa 1:8, 9) Când în Ierusalim a izbucnit persecuția, unii discipoli, în special Filip, au predicat vestea bună în Samaria. Mai târziu, Petru și Ioan au fost trimiși acolo pentru ca samaritenii să poată primi spiritul sfânt. (Fa 8:1-17, 25; 9:31; 15:3)

Sihar: Un oraș din Samaria identificat cu satul ʽAskar, aflat în apropierea actualului oraș Nablus, la aproximativ 1 km N-E de Sihem și 0,7 km N-N-E de fântâna lui Iacob. (Vezi Ap. B6 și B10.) Unii au identificat Siharul cu Sihemul, bazându-se pe anumite scrieri extrabiblice vechi, precum și pe Codex Sinaiticus Syriacus, în care apare redarea „Sihem”. Cu toate acestea, varianta „Sihar” figurează în cele mai vechi și mai demne de încredere manuscrise grecești. În plus, arheologii au dovedit că Sihemul (Tell Balata) nu era locuit pe timpul lui Isus.

fântâna lui Iacob: Conform tradiției, această fântână corespunde cu Bir Yaʽqub (Beʼer Yaʽaqov), care se află la circa 2,5 km S-E de actualul Nablus, nu departe de Tell Balata, unde a fost orașul Sihem. Fântâna este foarte adâncă, iar nivelul apei nu ajunge niciodată la suprafață. Măsurătorile făcute în secolul al XIX-lea au indicat o adâncime de aproximativ 23 m. Însă, întrucât pe fundul fântânii se găsesc pietre și moloz, se crede că în vechime fântâna era și mai adâncă. (Ioa 4:11) Având în vedere că, de obicei, fântâna este seacă de la sfârșitul lunii mai până când încep ploile de toamnă, unii cred că apa ei provine de la ploaie și de la apa infiltrată în sol. Alții sunt de părere că fântâna este alimentată și de un izvor. (Vezi nota de studiu de la fântână, din acest verset.) Deși nu spune în mod explicit că Iacob a săpat fântâna, Biblia arată că el avea un teren acolo. (Ge 33:18-20; Ios 24:32) Este posibil deci ca el să fi săpat fântâna sau să fi pus pe cineva să o sape, probabil ca să asigure apă pentru familia sa numeroasă și pentru multele lui turme. Astfel, putea evita conflictele cu vecinii săi, care, fără îndoială, dețineau celelalte surse de apă. Sau poate că a săpat-o pentru a avea o sursă suplimentară de apă când alte fântâni din zonă secau.

fiind obosit: Acesta este singurul loc din Scripturi unde se spune că Isus era „obosit”. Era aproximativ ora 12 și, probabil, în acea dimineață Isus făcuse ‘călătoria’ din Valea Iordanului (Iudeea) până în Sihar (Samaria), pe un traseu abrupt, cu o diferență de nivel de aproximativ 900 m. (Ioa 4:3-5; vezi Ap. A7)

fântână: Sau „izvor”. În acest capitol sunt folosiți doi termeni grecești cu referire la fântâna lui Iacob din Sihar. Termenul pēgḗ, redat de două ori prin „fântână” în acest verset, desemnează deseori un izvor, sau o sursă de apă, iar aici se referă, probabil, la sursa de apă care alimenta fântâna lui Iacob. În Iac 3:11, pēgḗ este folosit cu referire la un „izvor” literal, iar în Ioa 4:14, unde este tradus tot prin „izvor”, are sens figurat. În Ioa 4:12 este folosit termenul grecesc phréar cu privire la fântâna lui Iacob. El poate desemna o fântână, un rezervor sau un puț vertical. (1Sa 19:22, Septuaginta; Lu 14:5) În general, fântânile erau alimentate de izvoare. Aceasta ar putea explica de ce Ioan folosește ambele cuvinte – „izvor” și „fântână” – cu referire la aceeași sursă de apă. Uneori, izvoarele erau curățate și adâncite. (Vezi nota de studiu de la fântâna lui Iacob, din acest verset.)

pe la ceasul al șaselea: Adică aproximativ ora 12. (Vezi nota de studiu de la Mt 20:3.)

iudeii nu au legături cu samaritenii: Primii samariteni menționați în Biblie erau evrei care trăiau în regatul celor zece triburi înainte ca acesta să fie cucerit de asirieni. (2Re 17:29) Separarea samaritenilor de ceilalți evrei a început când Ieroboam a introdus închinarea la idoli în regatul celor zece triburi. (1Re 12:26-30) După cucerirea asiriană, cuvântul „samaritean” a ajuns să se refere la descendenții celor care rămăseseră în Samaria, precum și la străinii care fuseseră aduși ca să populeze regiunea. Deși samaritenii pretindeau că descind exclusiv din triburile lui Manase și Efraim, nu există nicio îndoială că unii dintre ei se căsătoriseră cu străini. Scripturile arată că această populație mixtă a corupt și mai mult închinarea practicată în Samaria. (2Re 17:24-41) Când evreii s-au întors din exilul babilonian, samaritenii susțineau că îi erau devotați lui Iehova, dar s-au împotrivit reconstruirii templului și a zidurilor Ierusalimului. Mai târziu, probabil în secolul al IV-lea î.e.n., ei și-au ridicat pe muntele Garizim propriul templu, care a fost distrus de evrei în 128 î.e.n. Însă samaritenii au continuat să se închine pe acest munte. În secolul I, ei populau teritoriul roman numit Samaria, cuprins între Iudeea și Galileea. Samaritenii acceptau doar primele cinci cărți ale Bibliei și, probabil, și cartea Iosua, dar modificaseră unele versete pentru a justifica amplasamentul templului lor. Pe timpul lui Isus, denumirea „samaritean” avea nu doar o conotație etnică, ci și una religioasă, iar samaritenii erau tratați cu dispreț de evrei. (Ioa 8:48)

. . . cu samaritenii: Deși mențiunea din paranteză nu apare în unele manuscrise, ea figurează în mai multe manuscrise vechi și demne de încredere.

apă vie: În sens literal, această expresie grecească face referire la apa curgătoare, apa de izvor sau apa dulce dintr-o fântână alimentată de izvoare. Această apă diferă de apa stătătoare dintr-un rezervor. În Le 14:5, expresia ebraică tradusă prin „apă de izvor” înseamnă literalmente „apă vie”. În Ier 2:13 și 17:13, Iehova este prezentat ca fiind „izvorul de apă vie”, adică izvorul de apă simbolică dătătoare de viață. Când a vorbit cu femeia samariteană, Isus a folosit expresia „apă vie” în sens figurat, dar se pare că femeia a înțeles inițial aceste cuvinte în sens literal. (Ioa 4:11; vezi nota de studiu de la Ioa 4:14)

fântâna este adâncă: Vezi nota de studiu de la Ioa 4:6.

strămoșul nostru Iacob: Samaritenii pretindeau că descind din Iacob prin Iosif, pretenție pe care mulți evrei din acel timp probabil că o contestau. Pentru a evidenția faptul că samaritenii descindeau din popoare străine, unii evrei îi numeau „Cutim”, termen ebraic care înseamnă „cuteeni”, adică oameni din Cut (sau Cuta). Denumirile „Cut” și „Cuta” indică locul de origine al oamenilor pe care regele Asiriei i-a strămutat în orașele Samariei după ce israeliții au fost duși în exil în 740 î.e.n. Acest loc se afla, probabil, la circa 50 km N-E de Babilon. (2Re 17:23, 24, 30)

apa pe care i-o voi da eu: Termenii „apă” și „izvor” sunt folosiți aici cu sens figurat. Puțin mai înainte, în conversația cu femeia samariteană, Isus a vorbit despre o „apă vie”. (Vezi nota de studiu de la Ioa 4:10.) Acum, el afirmă că apa pe care o oferă devine în cei ce o primesc un izvor de apă care poate să dea viață veșnică. În Cuvântul lui Dumnezeu, apa este folosită ca simbol al măsurilor luate de Dumnezeu pentru a le reda oamenilor viața perfectă. Un element important al acestei ape simbolice este jertfa de răscumpărare a lui Isus. În acest context, Isus scoate în evidență binecuvântările spirituale pe care le primesc cei care ascultă de el și devin discipolii săi. Întrucât ‘ajung să îi cunoască’ pe Iehova Dumnezeu și pe Isus Cristos și acționează plini de credință în armonie cu această cunoștință, ei au perspectiva de a obține viață veșnică. (Ioa 17:3) Isus a spus că această apă simbolică devine în cei care o acceptă un izvor ‘din care țâșnesc’ binecuvântări ce dau viață. La rândul lor, aceștia se simt impulsionați să împartă „apa vieții” cu alții. (Re 21:6; 22:1, 17; vezi nota de studiu de la Ioa 7:38)

muntele acesta: Adică muntele Garizim. (Vezi Ap. B10.) Acest munte este menționat de patru ori în Scripturile ebraice. (De 11:29; 27:12; Ios 8:33; Ju 9:7) Pe el a fost construit, probabil în secolul al IV-lea î.e.n., un templu samaritean care să rivalizeze cu cel din Ierusalim. Acesta a fost distrus de evrei în 128 î.e.n. Samaritenii acceptau doar primele cinci cărți ale Bibliei (și, probabil, și cartea Iosua), însă doar în versiunea lor, cunoscută drept Pentateuhul samaritean. El a fost scris cu caractere samaritene, care derivau din ebraica veche. Există aproximativ 6 000 de diferențe între textul samaritean și textul masoretic al Bibliei ebraice. Majoritatea lor sunt minore, dar există și câteva diferențe majore. De exemplu, în De 27:4, unde este menționat locul în care Legea lui Moise trebuia scrisă pe pietre tencuite, „muntele Ebal” este înlocuit cu „muntele Garizim”. (De 27:8) Motivul evident al acestei schimbări a fost acela de a justifica convingerea samaritenilor potrivit căreia Garizimul era muntele sfânt al lui Dumnezeu.

salvarea începe cu iudeii: Sau „salvarea vine de la iudei”. Afirmația lui Isus transmite ideea că iudeilor li se încredințaseră Cuvântul lui Dumnezeu, închinarea curată și adevărul care poate duce la salvare. (Ro 3:1, 2) Ei au fost aleși și pentru a fi poporul din care avea să vină Mesia și prin care urma să se împlinească profeția lui Dumnezeu privitoare la „descendența” lui Avraam. (Ge 22:18; Ga 3:16) Când Isus a vorbit cu femeia samariteană, oamenii puteau afla doar prin intermediul iudeilor adevărul despre Dumnezeu, ce aștepta El de la slujitorii săi, precum și detaliile referitoare la Mesia. Israelul încă era canalul folosit de Dumnezeu, iar oricine dorea să-i slujească lui Iehova trebuia să se alăture națiunii alese de el.

Dumnezeu este un Spirit: Termenul grecesc pneúma este folosit aici cu sensul de persoană, sau ființă, spirituală. (Vezi Glosarul, „Spirit”.) Scripturile arată că Dumnezeu, Isus aflat în glorie cerească și îngerii sunt spirite. (1Co 15:45; 2Co 3:17; Ev 1:14) Un spirit este o formă de viață foarte diferită de oameni și e invizibil ochilor umani. Ființele spirituale au un corp, „unul spiritual”, mult superior unui „corp fizic”. (1Co 15:44; Ioa 1:18) Unii dintre scriitorii Bibliei l-au descris pe Dumnezeu ca având față, ochi, urechi, mâini etc., dar aceste descrieri sunt doar figuri de stil menite să-i ajute pe oameni să înțeleagă cum este Dumnezeu. Scripturile arată clar că Dumnezeu are o personalitate, că este o persoană cu însușiri distincte. De asemenea, el se află într-un loc anume, în afara universului fizic. Din acest motiv, Cristos a putut spune: „Mă duc la Tatăl”. (Ioa 16:28) În Ev 9:24 este scris că Cristos a intrat „chiar în cer, ca să se prezinte . . . înaintea lui Dumnezeu în folosul nostru”.

să i se închine cu spirit: Așa cum se arată în articolul „Spirit” din Glosar, termenul grecesc pneúma poate avea mai multe sensuri, între care forța activă a lui Dumnezeu, sau spiritul sfânt, și forța care îi motivează pe oameni să acționeze, adică dispoziția minții lor. Termenul „spirit”, indiferent de sensul său, desemnează întotdeauna ceva invizibil ochiului uman. În Ioa 4:21, Isus a explicat că închinarea ce trebuia adusă Tatălui său nu urma să depindă de un loc fizic, precum muntele Garizim din Samaria sau templul din Ierusalim. Întrucât Dumnezeu nu este o ființă materială, care poate fi văzută sau atinsă, nu mai era nevoie să i se aducă închinare într-un templu fizic sau pe un munte propriu-zis. În alte versete din Biblie, Isus arată că închinarea unei persoane este acceptată de Dumnezeu doar dacă aceasta se lasă îndrumată de spiritul sfânt invizibil al lui Dumnezeu, numit și „ajutor”. (Ioa 14:16, 17; 16:13) Astfel, expresia „să i se închine cu spirit” se referă, din câte se pare, la închinarea adusă sub îndrumarea spiritului lui Dumnezeu; acest spirit ajută o persoană să-și armonizeze gândirea cu cea a lui Dumnezeu prin studierea și aplicarea Cuvântului său. Așadar, a te închina „cu spirit” presupune mult mai mult decât a fi sincer și a-i sluji lui Dumnezeu cu zel, sau entuziasm.

să i se închine . . . cu adevăr: Închinarea aprobată de Dumnezeu nu se bazează pe lucruri imaginare, pe mituri sau pe minciuni. Ea trebuie să fie în armonie cu faptele și cu „adevărul” dezvăluit de Dumnezeu în Cuvântul său cu privire la sine și la scopurile sale. (Ioa 17:17) Această închinare trebuie să corespundă „realităților care nu se văd”, dar care sunt revelate în Cuvântul lui Dumnezeu. (Ev 9:24; 11:1; vezi și nota de studiu de la să i se închine cu spirit, din acest verset)

Știu că vine Mesia: Samaritenii acceptau doar primele cinci cărți ale Bibliei, cunoscute astăzi sub numele de Pentateuh. Ei respingeau restul Scripturilor ebraice, probabil cu excepția cărții Iosua. Cu toate acestea, având în vedere că acceptau Pentateuhul, scris de Moise, samaritenii așteptau venirea lui Mesia, profetul mai mare decât Moise. (De 18:18, 19)

Mesia: Termenul grecesc Messías (o transliterare a ebraicului maşíaḥ) apare doar de două ori în Scripturile grecești creștine (aici și în Ioa 1:41). Verbul ebraic din care provine titlul maşíaḥ este maşáḥ, care înseamnă „a acoperi (cu un lichid)”, „a unge”. (Ex 29:2, 7) În timpurile biblice, cei care erau desemnați preoți, conducători sau profeți erau unși cu ulei în cadrul unei ceremonii. (Le 4:3; 1Sa 16:3, 12, 13; 1Re 19:16) Titlul Cristos (în greacă, Khristós) apare de peste 500 de ori în Scripturile grecești creștine și este echivalentul titlului „Mesia”, ambii termeni însemnând „Unsul”. (Vezi nota de studiu de la Mt 1:1.)

Eu . . . sunt acela: Lit. „Eu sunt” (în greacă, egṓ eimí). Unii consideră că această expresie face aluzie la redarea din Septuaginta a versetului din Ex 3:14 și se folosesc de ea pentru a susține că Isus este Dumnezeu. Totuși, în Ex 3:14 apare o formulare diferită (egṓ eimí ho on, „Eu sunt Cel ce este”, „Eu sunt Cel ce există”) de cea din Ioa 4:26. De altfel, expresia egṓ eimí este folosită în Septuaginta ca traducere a cuvintelor lui Avraam, Eliezer, Iacob, David și ale altora. (Ge 23:4; 24:34; 30:2; 1Cr 21:17) În Scripturile grecești creștine, expresia egṓ eimí nu este folosită doar pentru a reda cuvintele lui Isus. Aceeași expresie se găsește și în Ioa 9:9, unde sunt consemnate cuvintele unui bărbat pe care Isus îl vindecase. Ea înseamnă pur și simplu: „Eu sunt”. Aceste cuvinte sunt folosite și de îngerul Gabriel, precum și de Petru, Pavel și alții. (Lu 1:19; Fa 10:21; 22:3) Evident, afirmațiile lor nu fac trimitere la Ex 3:14. Comparând relatările paralele din evangheliile sinoptice, înțelegem că expresia egṓ eimí din Mr 13:6 și din Lu 21:8 („Eu sunt acela”) este o formă prescurtată a expresiei mai ample din Mt 24:5, redate prin „Eu sunt Cristosul”.

Eu, cel care îți vorbește, sunt acela: Din câte se pare, aceasta este prima ocazie în care Isus se identifică în mod deschis drept Mesia, sau Cristosul. El îi dezvăluie acest lucru unei femei, care nici măcar nu este iudeică, ci samariteană. (Ioa 4:9, 25) Majoritatea iudeilor îi disprețuiau pe samariteni și nu îi salutau, iar mulți bărbați evrei le desconsiderau pe femei. Mai târziu, Isus le-a acordat onoare și altor femei, oferindu-le privilegiul să fie primele martore ale învierii sale. (Mt 28:9, 10)

vorbea cu o femeie: Contrar spiritului Legii mozaice, tradiția evreiască spunea că bărbații nu trebuiau să vorbească în public cu femeile. Se pare că această mentalitate era foarte răspândită pe timpul lui Isus, fapt ce ar putea explica motivul pentru care chiar și discipolii „au rămas surprinși” când l-au văzut pe Isus vorbind cu o femeie samariteană. Potrivit Talmudului, rabinii din vechime spuneau că oamenii învățați „nu trebuiau să vorbească cu o femeie pe stradă”. Și, conform cu Mișna, un rabin a spus: „Nu flecări prea mult cu femeile. . . . Cel care flecărește prea mult cu femeile aduce nenorocirea asupra sa, neglijează studierea Torei și, în cele din urmă, are parte de gheenă”. (Avot 1:5)

mai sunt patru luni până la seceriș: Secerișul orzului începea în luna evreiască nisan (martie-aprilie), în perioada Paștelui. (Vezi Ap. B15.) Întrucât Isus a spus că mai erau patru luni până la seceriș, deducem că el a rostit aceste cuvinte în luna chislev (noiembrie-decembrie). În acea perioadă a anului se întețeau ploile și era tot mai frig. Prin urmare, când a vorbit despre un seceriș care era deja în curs, Isus trebuie să se fi referit la un seceriș simbolic, sau o strângere de persoane, nu la un seceriș literal. (Ioa 4:36)

albe: Sau coapte. Termenul grecesc leukós, folosit aici, desemnează culoarea albă și diferite nuanțe deschise, cum ar fi galben-pal. Când căpătau această culoare, cerealele erau coapte și gata de secerat. Întrucât Isus a spus că ‘mai erau patru luni până la seceriș’, ogoarele din jur erau probabil verzi, de culoarea orzului proaspăt încolțit. Astfel, când a zis că ogoarele erau albe pentru seceriș, Isus s-a gândit fără îndoială la un seceriș spiritual, nu la unul literal. Potrivit unor bibliști, când și-a îndemnat ascultătorii să privească ogoarele, este posibil ca Isus să se fi referit la mulțimea de samariteni care se apropiau, iar remarca sa potrivit căreia lanurile erau „albe” putea fi o aluzie la veșmintele albe pe care le purtau ei. Sau această remarcă ar putea fi o figură de stil indicând că samaritenii erau gata să accepte mesajul său. (Ioa 4:28-30)

Mulți samariteni . . . au crezut în el: Rezultatul întâlnirii dintre Isus și femeia samariteană a fost evident. Datorită mărturiei ei, mulți samariteni au început să creadă în Isus. Este adevărat că primul seceriș spiritual a avut loc în principal în rândul evreilor, însă, așa cum arată relatarea inspirată, în scurt timp avea să înceapă un seceriș și mai mare, care îi includea pe samariteni. Mărturia pe care i-a depus-o Isus femeii samaritene a pregătit terenul pentru ca mulți samariteni să reacționeze favorabil la mesajul predicat de Filip. (Ioa 4:34-36; Fa 1:8; 8:1, 14-17)

salvatorul lumii: Această expresie, care apare doar aici și în 1Io 4:14, arată că Isus avea să-i salveze din păcat pe acei oameni din ‘lume’ care dovedeau credință. (Vezi notele de studiu de la Ioa 1:29; 3:17.)

regiunea sa natală: Lit. „locul tatălui său”. Termenul grecesc tradus aici prin „regiunea sa natală” este redat la fel și în Mt 13:54; Mr 6:1 și Lu 4:24, unde se referă la orașul în care a crescut Isus, Nazaret. Totuși, în acest context, termenul pare să se refere la întregul ținut al Galileei. (Ioa 4:43)

Cana Galileei . . . Capernaum: Drumul dintre Cana (Khirbet Qana) și Capernaum este de aproximativ 40 km. (Vezi nota de studiu de la Ioa 2:1.)

un demnitar regal: Sau „un slujitor al regelui”. Termenul grecesc basilikós se referă la o persoană care are o anumită legătură cu regele (basileús), fie că este o rudă de sânge, fie că se află în serviciul său. Aici se pare că este vorba despre un membru al curții regale, sau un slujitor al regelui Irod Antipa, tetrarhul Galileei. Poporul îl numea pe Irod Antipa „rege”. (Vezi notele de studiu de la Mt 14:9; Mr 6:14.)

să coboare: Adică la Capernaum. În vechime exista un drum care trecea prin Khirbet Qana (foarte probabil, Cana menționată în Biblie; vezi nota de studiu de la Ioa 2:1), cobora spre Marea Galileei și continua de-a lungul coastei până la Capernaum, situat la peste 200 m sub nivelul mării. Din acest motiv se spune că Isus trebuia „să coboare” la Capernaum.

ceasul al șaptelea: Adică aproximativ ora 13. (Vezi nota de studiu de la Mt 20:3.)

a doua oară când Isus a făcut un miracol: În două ocazii, Isus a înfăptuit un miracol în Galileea la scurt timp după ce s-a întors din Iudeea. Primul miracol este menționat în Ioa 2:11. Înainte să înfăptuiască al doilea miracol în Galileea, menționat în versetul de față, Isus a făcut și alte lucrări de putere la Ierusalim. (Ioa 2:23)