iudeilor le-au fost încredințate: În De 29:29, Moise a scris: „Lucrurile dezvăluite sunt ale noastre [ale israeliților] și ale urmașilor noștri pentru totdeauna”. În Ps 147:19, 20 se spune că Dumnezeu „anunță cuvântul său . . . lui Israel”, ceva ce nu mai făcuse „cu nicio altă națiune”. Și din cuvintele lui Isus reiese că Dumnezeu le-a încredințat iudeilor cuvântul salvării și închinarea adevărată. În Ioa 4:22, el a zis: „Salvarea începe cu iudeii”. (Vezi nota de studiu.) În acest verset, Pavel confirmă că Iehova le-a încredințat iudeilor scrierea părții ebraico-aramaice a Scripturilor inspirate. De asemenea, cărțile Scripturilor grecești creștine au fost redactate de discipoli iudei ai lui Isus. Astfel, iudeii au fost custozii cunoștinței din Scripturi și au avut responsabilitatea de a redacta cărțile din canonul biblic. (Vezi notele de studiu de la Lu, Titlu și 24:44, și Glosarul, „Iudeu”.)

cuvintele sacre: Această expresie apare doar de patru ori în Scripturile grecești creștine și reprezintă traducerea formei de plural a substantivului grecesc lógion (însemnând „cuvințel”), diminutiv al termenului lógos („cuvânt”). Inițial, lógion însemna doar o declarație sacră scurtă, dar, cu timpul, a ajuns să indice orice mesaj divin. Pavel se referă aici la Scripturile ebraice în ansamblu și, din câte se pare, și la porțiunea Scripturilor grecești creștine scrisă până la data aceea. Redactarea acestei părți din Scripturile inspirate le-a fost încredințată iudeilor, care au scris „fiind impulsionați de spiritul sfânt”. (2Pe 1:20, 21) În Septuaginta, termenul lógion este folosit deseori ca echivalent al unor expresii ebraice care fac referire la declarațiile divine. Un exemplu în acest sens se găsește în Ps 12:6 (11:7, LXX): „Cuvintele lui Iehova sunt pure”.

Luca: Forma grecească a acestui nume este Loukás, care provine din latinescul Lucas. Luca, scriitorul acestei evanghelii și al cărții Faptele apostolilor, era medic. El a fost un însoțitor fidel al apostolului Pavel. (Col 4:14; vezi și „Introducere la cartea Luca”) Unii susțin că Luca nu a fost evreu, aducând drept argumente numele său grecesc, stilul scrierilor sale și faptul că în Col 4:10-14 Pavel face mai întâi referire la „cei circumciși” și abia apoi îl menționează pe Luca. Totuși, această ipoteză nu este în armonie cu Ro 3:1, 2, unde se spune că evreilor ‘li s-au încredințat cuvintele sacre ale lui Dumnezeu’. Prin urmare, se pare că Luca a fost un evreu vorbitor de limbă greacă, cu nume grecesc.

Nicidecum!: Termenul reprezintă traducerea unei expresii grecești pe care Pavel o folosește de zece ori în scrisoarea către romani. (Ro 3:4, 6, 31; 6:2, 15; 7:7, 13; 9:14; 11:1, 11) O redare mai literală ar fi: „Să nu se întâmple niciodată”. Acesta este un mod emfatic de a răspunde cu o negație la întrebări care sunt de obicei retorice, transmițând o aversiune puternică față de ideea tocmai exprimată, ca și cum ai spune: „Nici vorbă!”.

Dumnezeu să fie găsit adevărat: Exclamația lui Pavel „Nicidecum!”, de la începutul acestui verset, răspunde la întrebarea pe care a pus-o în versetul anterior: „Dacă unii n-au avut credință, va anula lipsa lor de credință fidelitatea lui Dumnezeu?”. Majoritatea evreilor din timpul acela au dovedit lipsă de credință, îndeosebi când au respins profețiile din Scripturile ebraice care arătau că Isus era Mesia. (Ro 3:21, 22) Adoptând această poziție, ei – poporul căruia Dumnezeu îi încredințase acele ʻcuvinte sacre’ (Ro 3:2) – au lăsat să se înțeleagă că Iehova nu își respectase promisiunile. Iehova însă împlinise cu fidelitate acele cuvinte prin Cristos. Pentru a argumenta că Dumnezeu este demn de încredere, Pavel a citat cuvintele regelui David, potrivit redării din Septuaginta: „Așa încât [tu, Dumnezeu] te vei arăta drept în cuvintele tale”. (Ps 51:4 [50:6, LXX]) În acel verset, David a recunoscut că a păcătuit, afirmând că Dumnezeu este drept și demn de încredere. El nu a încercat să se justifice și să-l discrediteze pe Dumnezeu. Pavel a folosit cuvintele lui David pentru a arăta că Dumnezeu este întotdeauna loial și demn de încredere, chiar dacă alții – oricât de mulți ar fi – susțin contrariul.

sub păcat: Adică sub puterea păcatului. Prepoziția grecească hypó, „sub”, transmite aici ideea de a fi sub controlul cuiva sau a ceva. În Biblie, păcatul este personificat, fiind prezentat ca un stăpân despotic, care îi ține pe oameni în sclavie. (Ioa 8:34; Ro 6:16-20; 7:14) În aceeași ordine de idei, Pavel spune că păcatul domnește „ca rege”. (Ro 5:21)

păcat: Termenul grecesc folosit în general în Scripturi pentru „păcat” este hamartía. Aceasta este prima ocurență a termenului în cartea Romani. Verbul înrudit, hamartánō, înseamnă literalmente „a rata”, în sensul de a rata o țintă sau a nu atinge un obiectiv. De exemplu, scriitorii greci laici au folosit verbul hamartánō cu referire la un lăncier care ratează ținta. Termenii ebraici echivalenți, ḥattáʹth („păcat”) și ḥatáʼ („a păcătui”), au un sens asemănător. În Ju 20:16, ḥatáʼ este folosit cu negație pentru a-i descrie pe beniaminiți, care puteau „să tragă cu praștia chiar și într-un fir de păr fără să dea greș [fără să rateze ținta]”. Atât termenii ebraici, cât și cei grecești pot transmite ideea de a rata, sau a nu atinge, nu doar o țintă fizică, ci și un obiectiv moral sau intelectual. În Scripturi însă, acești termeni se referă în principal la păcat, la faptul de a nu trăi sau acționa în armonie cu normele morale stabilite de Creator. (Ge 39:9; 1Sa 7:6; Ps 51:4; Da 9:8; Lu 15:18; Ro 2:12; 5:12) Septuaginta folosește deseori verbul hamartánō ca echivalent al verbului ebraic ḥatáʼ. (Vezi nota de studiu de la Ro 3:23.)

după cum este scris: În versetele 10-18, Pavel citează unele pasaje din Scripturile ebraice pentru a dovedi că „toți, atât iudeii, cât și grecii, sunt sub păcat”. (Ro 3:9) În versetele 10-12 citează din Ps 14:1-3 și Ps 53:1-3; în Ro 3:13, din Ps 5:9 și Ps 140:3; în Ro 3:14, din Ps 10:7; în Ro 3:15-17, din Pr 1:16 și Is 59:7, 8; iar în Ro 3:18, din Ps 36:1. (Vezi nota de studiu de la Ro 1:17.)

Legea: Vezi nota de studiu de la Ro 2:12.

nimeni: Lit. „nicio carne”. Termenul grecesc sarx are aici sensul de om, ființă din carne și oase. (Vezi notele de studiu de la Ioa 3:6; 17:2.)

toți au păcătuit: Pavel exprimă o idee similară în Ro 3:9, 12; 5:12. Termenul grecesc tradus prin nu ajung poate fi redat și prin „nu ating” sau „sunt lipsiți de”. Dumnezeu i-a creat pe oameni „după chipul său”, dându-le capacitatea de a reflecta personalitatea și calitățile sale. (Ge 1:26, 27) Totuși, când primii oameni, Adam și Eva, au încălcat porunca lui Dumnezeu (Ge 2:15-17; 3:1-6), ei nu au mai reflectat gloria lui Dumnezeu, inclusiv calitățile sale glorioase. Întrucât toți descendenții lui Adam au moștenit păcatul și, în consecință, moartea, niciunul dintre ei nu reflectă în mod deplin calitățile sublime ale lui Dumnezeu.

sunt declarați drepți: În Scripturile grecești creștine, verbul grecesc dikaióō și substantivele înrudite dikaíōma și dikaíōsis, redate în multe traduceri prin „a îndreptăți” și „îndreptățire”, transmit în principal ideea de a anula orice acuzație adusă unei persoane, a o considera nevinovată și, prin urmare, a o declara dreaptă și a o trata ca atare. De exemplu, apostolul Pavel a scris că cel care a murit „a fost iertat [o formă a verbului dikaióō] de păcat” întrucât și-a plătit datoria prin moarte. (Ro 6:7, 23) În Scripturi, acești termeni grecești sunt folosiți și cu un sens special, indicând că o persoană imperfectă care manifestă credință poate fi considerată nevinovată în ochii lui Dumnezeu. (Fa 13:38, 39; Ro 8:33)

eliberării prin răscumpărarea plătită de Cristos Isus: Sau „răscumpărării care este în (prin) Cristos Isus”. Termenul grecesc tradus aici prin ʻeliberare prin răscumpărare’ (apolýtrōsis) este înrudit cu alți câțiva termeni care au legătură cu răscumpărarea. (Vezi nota de studiu de la Mt 20:28.)

ofrandă de împăcare: Sau „ofrandă de ispășire”. Termenul grecesc hilastḗrion, redat aici prin „ofrandă de împăcare”, și termenul înrudit hilasmós, redat prin „jertfă de împăcare” în 1Io 2:2 și 4:10, pot avea sensul de „mijloc de îmbunare”. În Scripturi, acești termeni sunt folosiți cu referire la restabilirea bunelor relații dintre Dumnezeu și om. Când a fost creat ca fiu pământesc al lui Dumnezeu, Adam s-a bucurat de o relație pașnică cu Creatorul său. (Lu 3:38) Însă, întrucât nu a ascultat de Dumnezeu și a păcătuit, Adam a pierdut acea relație, precum și viața umană perfectă. Totodată, el i-a vândut pe descendenții săi în sclavia păcatului și a morții. (Ro 5:12) Pentru ca relația dintre Dumnezeu și om să fie restabilită, dreptatea divină perfectă pretindea să se ofere ceva echivalent cu ceea ce fusese pierdut. (Ex 21:23-25; De 19:21) Când Isus și-a dat viața umană perfectă, jertfa sa a satisfăcut normele de dreptate ale lui Iehova, constituind o bază justă și legitimă pentru iertarea păcatelor. Prin urmare, Dumnezeu poate „să fie drept și când îl declară drept pe cel [născut păcătos] ce are credință în Isus”. (Ro 3:26) Jertfa lui Isus a făcut posibil ca oamenii să se împace cu Iehova și să fie din nou în relații bune cu el. (Ef 1:7) În Ev 9:4, 5, termenul grecesc hilastḗrion este folosit în legătură cu capacul ʻarcei legământului’, fiind redat prin „capacul împăcării” sau, așa cum se arată în nota de subsol, „locul ispășirii”.

îngăduința: Sau „toleranța”. (Vezi nota de studiu de la Ro 2:4.)

a iertat păcatele comise în trecut: Iehova a început să ierte păcatele înainte chiar ca Isus să-și dea viața ca jertfă pentru a-i răscumpăra pe descendenții lui Adam din imperfecțiune, păcat și moarte. Lucrul acesta a devenit posibil din momentul în care Iehova a început să-și dezvăluie scopul de a oferi ʻo descendență’ care avea să-i salveze pe oamenii fideli. (Ge 3:15; 22:18; Is 53:5, 6, 10-12; Mt 20:28; Ga 3:19) Din punctul de vedere al Dumnezeului Atotputernic, răscumpărarea era ca și plătită; el era absolut sigur că Fiul său avea să fie dispus să ofere această jertfă. (Ps 40:6-8; Ev 10:7-10) Nimic nu-l putea împiedica pe Dumnezeu să-și împlinească scopul. (Nu 23:19; Is 46:10; Tit 1:2) Astfel, Dumnezeu putea să-i ierte pe păcătoșii care se căiau și, în același timp, să-și respecte normele de dreptate. (De 32:4; Ps 32:1, 2, 5; Is 1:18) De asemenea, fără să încalce aceste norme, el îi putea declara drepți în sens relativ pe oamenii fideli. (Ge 15:1, 6; Eze 14:14; Mt 23:35; Iac 2:23-25) În mod asemănător, când a venit pe pământ ca reprezentant al lui Dumnezeu, Isus a avut autoritatea de a ierta păcatele înainte să ofere răscumpărarea, aplicând valoarea jertfei sale viitoare în cazul oamenilor care aveau credință. (Mt 9:2-6; Lu 7:36-50; Ev 2:9; vezi Glosarul, „Răscumpărare”, „Dreptate”)