Salutul drapelului, imnurile şi participarea la alegeri

Poate că unul dintre domeniile cele mai sensibile ale relaţiilor copiilor noştri cu şcoala îl constituie manifestările cu caracter patriotic. Noi ne dăm seama că aici poate fi vorba de unele sentimente profunde şi-i apreciem foarte mult pe acei profesori care tratează cu multă sensibilitate şi înţelegere diferitele situaţii care apar. Se pare că este util să oferim o explicaţie a motivelor pentru care Martorii lui Iehova nu participă la manifestările cu caracter patriotic.

Dovezile istorice arată că primii creştini nu s-au amestecat în afacerile politice. Aceasta era în conformitate cu ceea ce spusese Isus despre ei: „Ei nu fac parte din lume, după cum nici eu nu fac parte din lume“ (Ioan 17:16). În schimb‚ ei au acordat devotamentul cuvenit unei guvernări cereşti, Regatul lui Dumnezeu. În cartea From the Old World to the New (De la lumea veche la lumea nouă), pedagogii newyorkezi Eugen A. Colligan şi Maxwell F. Littwin spuneau următoarele cu privire la primii creştini: „Ei preferau Regatul lui Dumnezeu în locul oricărui regat căruia i-ar fi putut sluji pe pămînt.“

În această privinţă primii creştini au urmat îndeaproape exemplul lui Cristos, iar Martorii actuali ai lui Iehova se străduiesc să trăiască după acelaşi model (Ioan 6:15 ; 18:36). Iată cum comentează anumite cărţi poziţia neutră a primilor continuatori ai lui Cristos faţă de afacerile politice:

„În faza de început creştinismul se bucura de puţină înţelegere şi era privit în mod nefavorabil de către conducătorii lumii păgîne (. . .) Creştinii refuzau să ia parte la anumite îndatoriri ca cetăţeni romani (. . .) Ei nu deţineau funcţii politice.“ — On the Road to Civilization, A World History (Calea spre civilizaţie — o istorie a lumii), 1937, de Albert K. Heckel şi James G. Sigman, pagină 237, 238.

„Guvernul roman îi numea pe creştini duşmani ai statului. Ei nu voiau să facă parte din armata romană. Ei refuzau să salute statuia împăratului, care avea pentru societatea romană aceeaşi semnificaţie pe care o are drapelul naţional pentru cetăţenii de azi ai unei ţări. Ei erau loiali numai faţă de religia lor.“ — Man—His World and Culture (Omul — lumea şi cultura lui), 1974, de Edith McCall, Evalyn Rapparlie şi Jack Spatafora, pagină 67, 68.

 După cum vă puteţi da seama, urmarea unei căi asemănătoare a neutralităţii afectează şi astăzi participarea tinerilor noştri la practicile şi activităţile şcolare. Ce poziţie dictată de conştiinţă în aceste probleme adoptă Martorii lui Iehova de pe întregul pămînt?

Salutul drapelului

Cu toate că noi nu salutăm drapelul nici unei naţiuni, acest fapt nu înseamnă, desigur, că manifestăm lipsă de respect. Noi avem respect pentru drapelul fiecărei ţări în care trăim şi manifestăm acest respect prin supunerea faţă de legile ţării. Noi nu ne angajăm niciodată în vreun fel de activităţi antiguvernamentale. De fapt, noi considerăm că guvernările omeneşti din prezent constituie un „aranjament al lui Dumnezeu“, aranjament căruia el i-a permis o existenţă temporară. De aceea recunoaştem că trebuie să respectăm porunca divină de a da taxele, impunerile şi onoarea cuvenită acestor „autorităţi superioare“. — Romani 13:1–7.

Vă întrebaţi poate atunci: „de ce nu acordăm onoare şi drapelului, salutîndu-l?“ Deoarece noi considerăm că salutul drapelului este un act de închinare. Cu toate că nu îi îndemnăm pe alţii să nu salute drapelul, noi personal însă nu putem exercita în mod conştient ceva ce considerăm a fi o închinare, cu excepţia cazului cînd este vorba de Iehova, Dumnezeul nostru (Matei 4:10). Fireşte că mulţi oameni nu consideră că drapelul este ceva sacru şi nici salutul lui drept un act de închinare. Totuşi să examinăm ce spun în această privinţă autorităţile lumeşti:

„Drapelul, ca şi crucea, este sacru (. . .) Regulile şi regulamentele cu privire la atitudinea fiecărui om faţă de stindardele naţionale folosesc cuvinte puternice şi expresive, cum ar fi «Serviciul la drapel» (. . .) «Veneraţie faţă de drapel», «Devoţiune pentru drapel».“ — The Encyclopedia Americana (1942) Vol. 11, pagină 316.

„Principalul simbol de credinţă al naţionalismului şi obiectul central de închinare este drapelul, iar pentru «a saluta» drapelul, pentru «a arbora» drapelul, pentru «a coborî» drapelul şi pentru  «a înălţa» drapelul, au fost născocite unele forme liturgice curioase. Cînd se trece cu drapelul pe lîngă ei, bărbaţii îşi apleacă capul, iar spre lauda drapelului poeţii scriu ode iar copiii cîntă imnuri naţionale.“ — What Americans Believe and How They Worship (Ce cred americanii şi cum se închină ei), 1952, de J. Paul Williams, pagină 359, 360.

Poate credeţi că afirmaţiile de mai sus constituie nişte puncte de vedere extremiste. Totuşi este interesant că, în perioada colonială a Americii, (pînă în 1776) puritanii obiectau împotriva drapelului britanic din cauza acelei mari cruci de culoare roşie a „Sfîntului“ George, reprezentată pe drapel. Conform cu The Encyclopœdia Britannica (1910—1911) ei făceau aceasta „nu din lipsă de loialitate faţă de patria-mamă, ci din cauza unei obiecţii de conştiinţă conform căreia socoteau că este vorba de un simbol de idolatrie.“

Una dintre cele Zece Porunci interzice confecţionarea vreunui obiect de închinare cu o „formă asemănătoare vreunui lucru care este sus în ceruri sau care este jos pe pămînt“ (Exod 20:4, 5). În calitate de creştini, şi noi ne simţim obligaţi să respectăm porunca biblică de a ’ne feri de idoli‘. — 1 Ioan 5:21.

Noi sîntem plini de apreciere cînd profesorii sînt înţelegători faţă de convingerile noastre şi îi ajută pe copiii noştri să rămînă loiali acestor convingeri. Şi alte persoane şi-au exprimat înţelegerea faţă de poziţia noastră cu privire la salutul drapelului, pe care noi îl considerăm drept o formă de închinare, după cum se poate observa din următoarele comentarii:

„Creştinii au refuzat (. . .) să aducă jertfe geniului împăratului (roman) — astăzi, echivalentul aproximativ fiind refuzul de a saluta drapelul sau de a repeta jurămîntul de supunere faţă de ţară.“ — Those About To Die, 1958, de Daniel P. Mannix, pagină 135.

„Presupunerea principală este că salutul drapelului constituie un act de devoţiune religioasă. (. . .) Această concepţie, deşi este veche, nu este în întregime lipsită de un suport biblic (. . .) Dacă salutul este un act de închinare, atunci legea lui Dumnezeu interzice acest lucru, oricît de demn de respect ar fi obiectul în cauză. Cu alte cuvinte, refuzul de a saluta drapelul nu implică neapărat lipsă de respect faţă de acesta sau faţă de ţară.“ — Render Unto Caesar, The Flag-Salute Controversy, 1962, de David R. Manwaring, lector în ştiinţe politice la Hobart and William Smith Colleges, pagină 32.

Dorim să accentuăm că noi nu avem nici un fel de gînd de a manifesta lipsă de respect faţă de vreo guvernare oarecare sau faţă de conducătorii ei, prin faptul că refuzăm să salutăm drapelul. Este vorba numai de faptul  că nu ne vom înclina, în semn de închinare, nici nu vom saluta o imagine care reprezintă Statul, asemănătoare imaginii pe care a ridicat-o Nabucodonosor în cîmpia Dura, sau asemănătoare drapelurilor naţionale moderne (Daniel 3:1–30). Este semnificativ ceea ce afirma Curtea Supremă a Statelor Unite într-o abrogare de importanţă istorică, a unei decizii anterioare:

„Considerăm că acţiunea autorităţilor locale de a obliga la salutul drapelului şi angajamentul solemn depăşeşte limitele constituţionale ale puterii lor şi pătrude în sfera intelectului şi spiritului, care, conform Primului Amendament al Constituţiei noastre, ies de sub orice control oficial.“ — West Virginia State Board of Education v. Barnette (1943).

Aşadar, atunci cînd ceilalţi salută drapelul şi depun jurămîntul de credinţă, copiii noştri stau liniştiţi în picioare în timpul ceremoniei de salut al drapelului. Dacă însă, din anumite motive, ceremonia pentru drapel se desfăşoară în aşa fel încît simpla ridicare în picioare reprezintă dovada participării la ceremonie, atunci copiii noştri rămîn aşezaţi. În afară de aceasta, tinerii noştri nu iau parte la defilările cu caracter patriotic, fapt care ar însemna că ei susţin lucrurile onorate prin defilarea respectivă. Noi rămînem neutri.

Imnurile naţionale şi cîntecele şcolăreşti

De fapt un imn naţional este adesea o poezie-imn sau o rugăciune pusă pe muzică. The Encyclopedia Americana (1956) spune: „Iubirea faţă de patrie şi sentimentul de mîndrie naţională constituie nota dominantă a majorităţii imnurilor naţionale, iar în multe dintre ele simţămintele religioase sînt amestecate cu sentimentul patriotic.“ În fond, cîntecele patriotice exprimă aceleaşi idei fundamentale care sînt cuprinse în angajamentul solemn de supunere faţă de drapel. Şi întrucît nu există nici o bază scripturală pentru mîndria naţionalistă care a dezbinat atît de mult lumea aceasta, noi nu participăm la intonarea unor cîntece care preamăresc o naţiune pămîntească, indiferent care ar fi ea. — Fapte 17:26 ; Ioan 17:15, 16.

Atunci cînd se cîntă un imn naţional, tot ce poate face cineva pentru a arăta, de obicei, că împărtăşeşte sentimentele cîntecului este să se ridice în picioare. În astfel de cazuri, tinerii Martori rămîn aşezaţi. Însă, dacă tineri noştri se aflau deja în picioare cînd a început să se cînte imnul naţional, ei nu se vor aşeza în mod special, deoarece  ei nu s-au ridicat în picioare în mod special pentru intonarea imnului. Pe de altă parte, dacă unui grup i se cere să se ridice în picioare şi să cînte, atunci copiii noştri se vor ridica şi vor sta în picioare în semn de respect. Dar ei vor arăta că nu împărtăşesc sentimentele exprimate de cîntec prin faptul că se vor abţine să cînte.

Dar cîntecele şcolăreşti intră oare în aceeaşi categorie cu imnurile naţionale? Da, in cadrul şcolii ele sînt privite în acelaşi mod în care sînt privite imnurile în cadrul naţiunii. Deseori ele sînt cîntece pline de fervoare religioasă şi de ovaţii, dar tinerii noştri nu împărtăşesc sentimentele exprimate în aceste cîntece.

Funcţii şi poziţii dobîndite prin alegeri

În multe şcoli elevii sînt aleşi prin vot într-o anumită funcţie sau poziţie, cum ar fi cea de preşedinte sau şef de clasă. În unele şcoli se organizează chiar nişte campanii politice la scară restrînsă, care includ insignele publicitare prinse în piept şi afişele care susţin diferiţi candidaţi. Scopul acestor manifestări este de a-i familiariza pe tineri cu maşinaţiile politice. Dar tinerii Martori nu se amestecă în politica şcolară, nici prin acceptarea unei funcţii obţinute prin alegeri nici prin votarea altora pentru aceste funcţii. De aceea, fie că sînt numiţi, fie că sînt aleşi într-o funcţie, ei îşi vor exprima cu tact refuzul. În acest fel ei urmează exemplul lui Isus care s-a retras atunci cînd poporul a dorit să-l instaleze ca rege. — Ioan 6:15.

Totuşi considerăm că o numire din partea unui profesor este ceva diferit. Astfel, dacă tinerii Martori sînt numiţi să ajute la dirijarea circulaţiei sau într-o altă activitate de acest fel, ei sînt îndemnaţi să coopereze în măsura în care le este posibil.

Fireşte, copiii noştri îşi dau seama că nu tot ce se supune la vot are caracter politic. Uneori, elevii sînt invitaţi să-şi exprime în acest mod o anumită opinie. Nu este vorba de nici un fel de violare a principiilor Bibliei dacă cineva îşi exprimă astfel preferinţa pentru anumite activităţi sau îşi dovedeşte aprecierea pentru o anumită expunere sau compunere. Atunci cînd cineva îşi exprimă părerea prin ridicarea mîinii, cu privire la calitatea unei teme sau acţiuni, nu este deloc acelaşi lucru ca atunci cînd cineva este ales într-o funcţie prin folosirea unor metode politice.

[Text generic pe pagina 12]

„Ei nu fac parte din lume, după cum nici eu nu fac parte din lume.“ — Ioan 17:16

[Text generic pe pagina 13]

Martorii lui Iehova consideră salutul drapelului drept un act de închinare

[Text generic pe pagina 14]

„Creştinii au refuzat (. . .) să aducă jertfe geniului împăratului [roman], — astăzi echivalentul aproximativ fiind refuzul de a saluta drapelul“

[Legenda ilustraţiei de la pagina 15]

Aşa cum tinerii evrei fideli au refuzat să se închine unei imagini a Statului, la fel Martorii lui Iehova nu salută drapelul

[Legenda ilustraţiei de la pagina 16]

Tinerii Martori nu se amestecă în politica şcolară