Sunt Adam şi Eva doar nişte personaje alegorice, imaginare?

Este oare iraţional să credem că toţi descindem din unul şi acelaşi cuplu originar?

„Ştiinţa susţine acum ceea ce majoritatea marilor religii predică de mult: Fiinţele umane din toate rasele ... descind din unul şi acelaşi prim om.“ — Heredity in Humans, de Amram Scheinfeld (Philadelphia şi New York, 1972), p. 238.

„Relatarea biblică despre Adam şi Eva, tatăl şi mama întregului neam omenesc, a spus cu secole în urmă acelaşi adevăr pe care ştiinţa l-a demonstrat astăzi: că toate popoarele pământului sunt o singură familie şi au origine comună.“ — The Races of Mankind, de Ruth Benedict şi Gene Weltfish (New York, 1978), p. 3.

Fap. 17:26: „El [Dumnezeu] a făcut dintr-un singur om toate naţiunile oamenilor, ca să locuiască pe toată faţa pământului“.

Arată Biblia că Adam ar fi un simplu personaj alegoric care reprezintă întreaga omenire existentă la început?

Iuda 14: „Enoh, al şaptelea de la Adam, a profeţit şi el despre ei [cei răi]“. (Desigur, Enoh nu a fost al şaptelea descendent al întregii omeniri existente la început.)

Luca 3:23–38: „Isus avea cam treizeci de ani când şi-a început lucrarea şi era ... fiul lui David, ... fiul lui Avraam, ... fiul lui Adam“. (David şi Avraam sunt personaje istorice bine cunoscute. Nu este atunci logic să tragem concluzia că şi Adam a fost o persoană reală?)

Gen. 5:3: „Când Adam avea o sută treizeci de ani, i s-a născut un fiu, după chipul şi asemănarea sa, şi i-a pus  numele Set“. (Set nu s-a născut, desigur, din toţi oamenii care existau la început şi nici aceştia n-au avut toţi copii la vârsta de 130 de ani.)

Faptul că un şarpe i-a vorbit Evei lasă oare să se înţeleagă că relatarea din Geneza este alegorică?

Gen. 3:1–4: „Şarpele era cel mai prudent dintre toate animalele sălbatice ale câmpului pe care le făcuse Iehova Dumnezeu. El i-a zis femeii: «Este adevărat că Dumnezeu a spus să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?» Femeia i-a răspuns şarpelui: «. . . Dumnezeu a spus: „Să nu mâncaţi din el, nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi“». Atunci şarpele i-a zis femeii: «În mod sigur nu veţi muri»“.

Ioan 8:44: „[Isus a zis:] Diavolul ... este mincinos şi tatăl minciunii“. (De la Diavol provine deci prima minciună rostită în Eden. El s-a folosit de şarpe ca de un purtător de cuvânt vizibil. Relatarea din Geneza nu face apel la creaturi imaginare pentru a ne da o învăţătură. Vezi şi Revelaţia 12:9.)

Ilustrare: Unui ventriloc nu îi este greu să lase impresia că vocea lui vine din altă parte. Compară cu Numerele 22:26–31, unde se spune că Iehova a făcut să vorbească măgăriţa lui Balaam.

Dacă „primul om Adam“ a fost doar un personaj alegoric, atunci ce se poate spune despre „ultimul Adam“, Isus Cristos?

1 Cor. 15:45, 47: „Chiar aşa este scris: «Primul om Adam a devenit un suflet viu». Ultimul Adam a devenit un spirit dătător de viaţă. Primul om este din pământ şi este făcut din ţărână, al doilea om este din cer“. (A nega deci că Adam a fost o persoană reală care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu înseamnă a pune la îndoială identitatea lui Isus Cristos şi a respinge motivul pentru care Isus a trebuit să-şi dea viaţa pentru omenire. O asemenea atitudine înseamnă a nega credinţa creştină.)

Cum considera Isus relatarea din Geneza?

Mat. 19:4, 5: „[Isus] a zis: «N-aţi citit [în Geneza 1:27; 2:24] că cel care i-a creat [pe Adam şi pe Eva] i-a făcut de la început de sex bărbătesc şi de sex femeiesc şi a spus: „De  aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de soţia sa şi cei doi vor fi o singură carne“?»“ (Dat fiind că Isus considera relatarea din Geneza un fapt real, nu ar trebui să o considerăm şi noi la fel?)

„A fost voinţa lui Dumnezeu ca Adam să păcătuiască; a fost în planul său“

Aţi putea răspunde: „Mulţi oameni cred lucrul acesta. Dar, dacă eu aş face un lucru pe care dumneavoastră aţi vrea să-l fac, m-aţi condamna pe urmă fiindcă l-am făcut? ... Aşadar, dacă a fost voinţa lui Dumnezeu ca Adam să păcătuiască, de ce a mai fost el alungat din Eden ca păcătos (Gen. 3:17–19, 23, 24)?“

Sau aţi putea spune: „Aţi menţionat o idee interesantă care are legătură cu personalitatea lui Dumnezeu. Ar fi drept şi iubitor din partea mea să condamn pe cineva fiindcă a făcut un lucru pe care chiar eu am plănuit să-l facă?“ Apoi aţi putea adăuga: 1) „Iehova este Dumnezeul iubirii (1 Ioan 4:8). Toate căile lui sunt drepte (Ps. 37:28; Deut. 32:4). Nu a fost voinţa lui Dumnezeu ca Adam să păcătuiască; el l-a avertizat să nu facă aceasta (Gen. 2:17)“. 2) „Dumnezeu i-a dat lui Adam, ca de altfel şi nouă, libertatea de a alege ce să facă. Perfecţiunea nu excludea posibilitatea de a folosi liberul arbitru pentru a nu asculta. Adam a ales să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, deşi a fost avertizat că lucrul acesta avea să ducă la moarte“ (vezi şi paginile 107, 108).