Ce texte scripturale au influenţat atitudinea creştinilor faţă de autoritatea guvernelor laice?

Rom. 13:1, 5–7: „Orice suflet să fie supus autorităţilor superioare [conducătorilor politici], căci nu există autoritate decât de la Dumnezeu ... Aveţi deci un motiv care vă obligă să fiţi supuşi, nu numai din cauza mâniei, ci şi din cauza conştiinţei voastre. ... Daţi-le tuturor ce li se cuvine: cui pretinde impozit, impozitul, cui pretinde tribut, tributul, cui pretinde teamă, teama, cui pretinde  onoare, onoarea“. (Niciun guvern n-ar putea exista fără permisiunea lui Dumnezeu. Indiferent care ar fi conduita funcţionarilor guvernamentali, adevăraţii creştini îi respectă pentru funcţia pe care o deţin. De exemplu, indiferent de modul în care guvernele folosesc banii proveniţi din impozite, închinătorii lui Iehova plătesc în mod cinstit aceste impozite în schimbul serviciilor de care beneficiem cu toţii.)

Mar. 12:17: „Atunci Isus a zis: «Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu»“. (Astfel, creştinii au recunoscut întotdeauna că trebuie nu numai ‘să le dea’ guvernelor lumeşti bani ca impozite, ci şi să-şi îndeplinească obligaţiile mult mai importante pe care le au faţă de Dumnezeu.)

Fap. 5:28, 29: „[Un purtător de cuvânt al tribunalului suprem iudaic le-a spus apostolilor:] «V-am poruncit clar să nu mai predaţi în numele acesta [al lui Isus Cristos] şi, totuşi, iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi sunteţi hotărâţi să aduceţi asupra noastră sângele acestui om». Răspunzând, Petru şi ceilalţi apostoli au zis: «Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni»“. (Când poruncile guvernatorilor omeneşti au intrat în conflict cu cerinţele lui Dumnezeu, adevăraţii creştini au imitat exemplul apostolilor, punând pe primul loc ascultarea de Dumnezeu.)

Ce texte scripturale au influenţat întotdeauna atitudinea adevăraţilor creştini faţă de participarea la războaie?

Mat. 26:52: „Isus i-a zis: «Pune-ţi sabia la loc, pentru că toţi cei care iau sabia de sabie vor pieri»“. (Putea exista o cauză mai nobilă decât aceea de a-l apăra pe Fiul lui Dumnezeu? Şi totuşi, Isus a arătat că discipolii nu trebuiau să lupte cu arme literale.)

Is. 2:2–4: „În zilele din urmă, muntele casei lui Iehova va fi întărit deasupra vârfului munţilor ... El va face judecată între naţiuni şi va îndrepta lucrurile cu privire la multe popoare. Din săbiile lor vor făuri brăzdare şi din suliţele lor, cosoare. Nicio naţiune nu va mai ridica sabia contra altei naţiuni şi nu vor mai învăţa războiul“. (În toate naţiunile, oamenii trebuie să decidă personal ce conduită vor avea. Cei  care ţin cont de punctul de vedere al lui Iehova demonstrează că el este Dumnezeul lor.)

2 Cor. 10:3, 4: „Căci, deşi umblăm în carne, nu purtăm război potrivit cărnii. Armele războiului nostru nu sunt carnale, ci sunt pline de putere, datorită lui Dumnezeu, ca să răstoarne fortificaţii“. (Pavel spune aici că n-a folosit niciodată arme carnale, cum ar fi înşelătoria, limbajul pompos sau armele literale, pentru a ocroti congregaţia de învăţăturile false.)

Luca 6:27, 28: „Vouă, care ascultaţi, vă spun [eu, Isus Cristos]: Continuaţi să-i iubiţi pe duşmanii voştri, să le faceţi bine celor ce vă urăsc, să-i binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă şi să vă rugaţi pentru cei ce vă insultă“.

Dar nu i-a permis Iehova Israelului antic să poarte războaie?

Iehova i-a poruncit Israelului antic să poarte războaie ca să ia în stăpânire ţara pe care i-o desemnase ca moştenire şi ca să-i execute pe oamenii ale căror practici depravate şi al căror dispreţ faţă de adevăratul Dumnezeu l-au făcut pe Iehova să-i considere nedemni de a mai trăi (Deut. 7:1, 2, 5; 9:5; Lev. 18:24, 25). Cu toate acestea, lui Rahav şi gabaoniţilor li s-a arătat îndurare, pentru că au dovedit credinţă în Iehova (Ios. 2:9–13; 9:24–27). În legământul Legii, Dumnezeu a stabilit reguli privitoare la războaiele pe care avea să le aprobe, a stabilit cine putea fi scutit de serviciul militar şi a precizat modul în care trebuiau purtate aceste războaie. Acestea erau, într-adevăr, războaiele sfinte ale lui Iehova, ceea ce nu se poate spune despre războaiele purtate de naţiunile din prezent.

Situaţia s-a schimbat odată cu instituirea congregaţiei creştine. Creştinii nu se aflau sub Legea lui Moise. Continuatorii lui Cristos trebuiau să facă discipoli din oamenii tuturor naţiunilor; astfel, cu timpul, în toate naţiunile aveau să existe închinători ai adevăratului Dumnezeu. Dar de ce se angajează naţiunile în război? Vor ele să îndeplinească prin aceste războaie voinţa Creatorului pământului sau, mai degrabă, urmăresc anumite interese naţionaliste? Dacă adevăraţii creştini dintr-o naţiune ar lupta împotriva altei naţiuni, ei ar lupta împotriva confraţilor lor,  împotriva unor oameni care cer ajutor aceluiaşi Dumnezeu. De aceea, Isus le-a poruncit continuatorilor lui să lase sabia deoparte (Mat. 26:52). Fiind glorificat în ceruri, el însuşi va trece în curând la executarea celor ce au arătat dispreţ faţă de adevăratul Dumnezeu şi faţă de voinţa sa. — 2 Tes. 1:6–8; Rev. 19:11–21.

Ce ne dezvăluie istoria laică despre atitudinea primilor creştini faţă de serviciul militar?

„O examinare atentă a tuturor informaţiilor disponibile arată că, până în timpul lui Marc Aureliu [împărat roman între anii 161–180 e.n.], niciun creştin nu a devenit soldat; şi niciun soldat, după ce a devenit creştin, nu a rămas în serviciul militar.“ — The Rise of Christianity, de E. W. Barnes (Londra, 1947), p. 333.

„Noi, care eram plini de războaie, de ucideri şi de toată răutatea, pe tot pământul am transformat fiecare din noi instrumentele războinice, săbiile în pluguri şi lăncile în unelte de cultură şi cultivăm pietatea, dreptatea, iubirea de oameni, credinţa şi nădejdea care vine de la însuşi Tatăl prin Cel răstignit.“ — Dialogul cu iudeul Trifon, Sfântul Iustin Martirul (secolul al II-lea e.n.), Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1941, traducere de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, partea a II-a, capitolul CX, p. 240, 241.

„Ei refuzau să ia parte la administrarea civilă sau la apărarea militară a imperiului. ... Creştinii nu-şi puteau asuma rolul de soldaţi, de magistraţi sau de principi fără să renunţe la o datorie mai sacră.“ — History of Christianity, de Edward Gibbon (New York, 1891), p. 162, 163.

Ce texte scripturale au influenţat întotdeauna atitudinea adevăraţilor creştini faţă de implicarea în controversele şi activităţile politice?

Ioan 17:16: „Ei nu fac parte din lume, aşa cum nici eu [Isus] nu fac parte din lume“.

Ioan 6:15: „Isus, ştiind că [iudeii] vor să vină şi să-l prindă ca să-l facă rege, s-a retras din nou pe munte, numai el singur“. Mai târziu, el i-a spus guvernatorului roman: „Regatul meu nu face parte din lumea aceasta. Dacă regatul  meu ar fi făcut parte din lumea aceasta, slujitorii mei ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar iată că regatul meu nu este de aici“. — Ioan 18:36.

Iac. 4:4: „Oameni adulteri, nu ştiţi că prietenia cu lumea este duşmănie cu Dumnezeu? De aceea, cine vrea să fie prieten cu lumea se face duşman cu Dumnezeu“. (De ce este atât de serioasă această problemă? Deoarece, după cum se spune în 1 Ioan 5:19, „întreaga lume zace în puterea celui rău“. În Ioan 14:30, Isus l-a numit pe Satan „conducătorul lumii“. Aşadar, indiferent de partea cărei facţiuni ar trece cineva, sub al cui control ar ajunge?)

Referitor la implicarea în politică, ce spun istoricii laici despre atitudinea primilor creştini?

„Creştinismul primitiv a fost prea puţin înţeles şi prea puţin tolerat de cei ce guvernau lumea păgână. ... Creştinii refuzau să îndeplinească unele îndatoriri de cetăţeni romani. ... Ei nu deţineau funcţii politice.“ — On the Road to Civilization, A World History, de A. Heckel şi J. Sigman (Philadelphia, 1937), p. 237, 238.

„Creştinii se menţineau separaţi de stat, ca o rasă sacerdotală şi spirituală, iar creştinismul se pare că putea influenţa viaţa civilă, trebuie să recunoaştem, numai în modul cel mai curat, încercând să trezească tot mai mult sentimentul sacru în rândul cetăţenilor statului.“ — The History of the Christian Religion and Church, During the Three First Centuries, de Augustus Neander, tradusă din germană în engleză de H. J. Rose (New York, 1848), p. 168.

Ce texte scripturale au influenţat întotdeauna atitudinea adevăraţilor creştini faţă de salutul drapelului şi intonarea imnului naţional?

1 Cor. 10:14: „Fugiţi de idolatrie!“ (Vezi şi Exodul 20:4, 5.)

1 Ioan 5:21: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!“

Luca 4:8: „Răspunzând, Isus i-a zis: «Este scris: „Lui Iehova, Dumnezeul tău, să te închini şi numai pentru el să îndeplineşti un serviciu sacru“»“.

Vezi şi Daniel 3:1–28.

 Au într-adevăr aceste ceremonii şi simboluri patriotice o semnificaţie religioasă?

„[Istoricul] Carlton Hayes a arătat, cu mult timp în urmă, că ceremonia salutului drapelului şi a jurământului din şcolile americane constituie o practică religioasă. ... Într-o serie de procese, Curtea Supremă a afirmat în cele din urmă că aceste ceremonii cotidiene sunt religioase.“ — The American Character, de D. W. Brogan (New York, 1956), p. 163, 164.

„Primele drapele au avut un caracter aproape exclusiv religios. ... Timp de secole, steagul naţional al Angliei — crucea roşie a Sf. Gheorghe — a fost un drapel religios; de fapt, se pare că s-a căutat întotdeauna ajutorul religiei pentru a conferi sfinţenie drapelelor naţionale, iar multe dintre ele au fost la început steaguri sacre.“ — Encyclopædia Britannica (1946), vol. IX, p. 343.

„La 19 noiembrie, cu ocazia unei ceremonii publice prezidată de vicepreşedintele Tribunalului [Militar Suprem] au fost acordate onoruri drapelului brazilian. ... După ce drapelul a fost înălţat, Ministrul Apărării Naţionale, Tristao de Alencar Araripe, a declarat următoarele cu privire la comemorare: «. . . drapelul a devenit o divinitate a religiei patriotice care pretinde închinare ... Drapelului i se acordă veneraţie şi închinare ... Drapelului i se aduce închinare întocmai cum i se aduce închinare Patriei».“ — Diario da Justiça (Brasilia), 16 februarie 1956, p. 1906.

Ce spune istoria laică despre atitudinea primilor creştini faţă de ceremoniile patriotice?

„Creştinii au refuzat ... să aducă jertfe geniului împăratului, lucru care ar echivala astăzi în linii mari cu refuzul de a saluta drapelul sau de a depune jurământul de credinţă. ... Foarte puţini creştini şi-au renegat credinţa, deşi, în general, în arenă era pus la dispoziţia lor un altar pe care ardea focul. Tot ce trebuia să facă un deţinut era să presare deasupra flăcării puţină tămâie, după care i se dădea un Certificat de Jertfă şi era pus în libertate. În plus, i se explica atent că prin acest act nu i se închina împăratului, ci doar recunoştea natura divină a acestuia în calitate de conducător al statului roman. Cu toate acestea, aproape niciun creştin nu s-a folosit de această posibilitate pentru a scăpa.“  — Those About to Die, de D. P. Mannix (New York, 1958), p. 135, 137.

„Actul prin care i se aducea închinare împăratului consta în presărarea câtorva boabe de tămâie sau a câtorva picături de vin pe un altar aflat în faţa chipului împăratului. Poate că acum, când suntem atât de departe de timpul acela, nu vedem în actul respectiv nimic altceva ... decât ridicarea mâinii în semn de salut înaintea drapelului sau înaintea unui ilustru conducător de stat, ca expresie a politeţii, a respectului şi a patriotismului. Poate că şi în secolul întâi cei mai mulţi priveau lucrurile la fel, dar nu şi creştinii. Ei au considerat acest gest o problemă de închinare religioasă, un act de recunoaştere a împăratului ca divinitate şi, prin urmare, un act de infidelitate faţă de Dumnezeu şi de Cristos. De aceea, au refuzat să facă acest lucru.“ — The Beginnings of the Christian Religion, de M. F. Eller (New Haven, Conn.; 1958), p. 208, 209.

Întrucât creştinii sunt neutri, înseamnă că ei nu se interesează de binele aproapelui?

Nicidecum. Ei cunosc bine porunca citată de Isus: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Mat. 22:39) şi se străduiesc s-o aplice cu conştiinciozitate. De asemenea, ei doresc să urmeze sfatul apostolului Pavel: „Să facem ce este bine faţă de toţi, dar mai ales faţă de cei înrudiţi cu noi în credinţă“ (Gal. 6:10). Ei sunt convinşi că cel mai mare bine pe care i-l pot face aproapelui lor este anunţarea veştii bune a Regatului lui Dumnezeu, care va rezolva odată pentru totdeauna problemele omenirii şi le va deschide celor ce îl acceptă minunata perspectivă a vieţii eterne.